ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1314/2024

Ședința publică din data de 16 mai 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă la 18 februarie 2022, sub nr. x/2020 (ulterior declinării competenței de soluționare în favoarea acestei instanțe de către Judecătoria Galați, prin sentința civilă nr. 861 din 4 februarie 2022), reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 1.000.000 euro sau echivalentul în RON al acesteia, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de condițiile de detenție, începând cu data de 12 noiembrie 1999 până în prezent, în Centrul de Reținere și Arestare Preventivă Arad, precum și în Penitenciarele Aradul Vechi, Timișoara, Jilava, Rahova și Iași.

Prin întâmpinare, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive.

La rândul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a invocat prin întâmpinare, excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii civile.

Prin sentința nr. 282 din 7 martie 2023, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Administrația Națională a Penitenciarelor, ca nefondate. A admis în parte acțiunea formulată și modificată de reclamantul A., obligându-i pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Administrația Națională a Penitenciarelor la plata în solidar a sumei de 3.000 RON, cu titlu de daune morale. A respins acțiunea cu privire la faptele anterioare datei de 23 octombrie 2017 (din cererea introductivă), respectiv anterioare datei de 25 noiembrie 2017 (din cererea modificatoare, care nu au făcut obiectul cererii introductive), ca prescrisă. A dispus avansarea onorariului apărătorului din oficiu al reclamantului, în sumă de 1.567 RON, din fondurile Ministerului Justiției către Baroul de Neamț. A dispus avansarea onorariului apărătorului din oficiu al reclamantului, în sumă de 1.020 RON, din fondurile Ministerului Justiției către Baroul de Botoșani. A dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor avansate de stat, reprezentând onorariul avocatului din oficiu și taxa judiciară de timbru, de la a căror plată a fost scutit reclamantul prin încheierea de ședință din 17 martie 2021, pronunțată de Judecătoria Galați.

Prin decizia nr. 667 din 13 octombrie 2023, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, și Administrația Națională a Penitenciarelor, împotriva sentinței nr. 282 din 7 martie 2023, pronunțate de Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, ca nefondate.

Împotriva deciziei nr. 667 din 13 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă au declarat recurs pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, și Administrația Națională a Penitenciarelor.

4.1 Recursul pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în numele și pentru Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea legii, în mod greșit, curtea de apel reținând că Statul Român, prin politicile sale, începând în special cu anul 2017, nu ar fi adoptat măsurile care se impuneau cu privire la organizarea sistemului penitenciar, astfel încât să asigure respectarea demnității deținuților și să evite supraaglomerarea, prin elaborarea unor acte normative specifice.

A reclamat încălcarea dispozițiilor legale de către instanța de apel care a reținut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, respectiv, față de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, modificată și completată prin Legea nr. 169/2017, Legea nr. 240/2019 privind abrogarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013, precum și pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, OMJ nr. 2773/C/17.10.2017 pentru aprobarea situației centralizate a clădirilor necorespunzătoare din punctul de vedere al condițiilor de detenție, emis în baza art. IV alin. (7) din Legea nr. 169/2017.

Recurenta a afirmat că principiile răspunderii civile delictuale nu pot fi general aplicabile, pentru orice faptă indicată ca ilicită, săvârșită într-o instituție de pe teritoriul statului (centru de reținere și arestare preventivă), care se organizează și funcționează în subordinea unor instituții specializate, pe baza reglementărilor speciale incidente, în funcție de care poate fi atrasă răspunderea particulară. A apreciat că o interpretare care ar conduce la ideea că nu s-ar justifica necesitatea existenței unor norme legale speciale care să reglementeze răspunderea diverselor instituții ale statului în diferite domenii, cu consecința că statul ar avea o răspundere nelimitată și necondiționată, nu poate fi acceptată.

Redând situația de fapt expusă de reclamant în cererea de chemare în judecată, modificată, apărările formulate de pârâți prin întâmpinările depuse, precum și argumentele expuse de instanța de apel în susținerea soluției adoptate, recurenta a apreciat că decizia atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ.

A susținut că, în speță, nu există identitate între pârât și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, neputându-și legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane (fizice sau juridice) s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în acest caz urmând a se antrena, în mod direct, răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective.

A invocat dispozițiile art. 223 alin. (1) și ale art. 224 alin. (1) C. civ., menționând că, în raport de obiectul litigiului de față, în care s-a reclamat neîndeplinirea de către autoritățile care l-au avut în custodie pe intimat, aflat în executarea unei pedepse privative de libertate, a obligațiilor privind asigurarea unor condiții corespunzătoare de detenție, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu poate avea calitate procesuală pasivă atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când legea nu prevede expres că este obligat să răspundă.

Recurenta a mai criticat hotărârea instanței de apel, apreciind că în mod greșit s-a reținut că raportul juridic operează între intimat și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, arătând că acesta poate fi stabilit doar intre intimat și entitățile care, conform legii speciale, aveau competența de a decide asupra exercitării drepturilor reclamate și obligațiile circumscrise, respectiv Administrația Națională a Penitenciarelor și celelalte unități penitenciare care l-au avut în custodie pe intimat, în cadrul legal adoptat conform Constituției și recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului pentru evitarea încălcării drepturilor reglementate de art. 3 din Convenție.

Plecând de la principiile constituționale privind răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituția României, republicată (art. 21, 44, 52, 53 și 123 alin. (5) și Legea nr. 554/2004, a apreciat că acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală și nici absolută, fiind supusă unor reguli speciale proprii, altele decât cele consacrate de C. civ.

A menționat că Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013, care a intrat în vigoare la 22.07.2017, fiind abrogată prin Legea nr. 240/2019, prevede, la art. 55, că, la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere și executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate astfel se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată. Această dispoziție legală, care nu stipulează posibilitatea acordării daunelor morale pentru executarea pedepsei privative de liberate în condiții necorespunzătoare, se pune în aplicare de structurile prevăzute în Legea nr. 254/2013, Ministerul Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, neavând competențe în acest sens.

De asemenea, art. 541 C. proc. pen. reglementează ipoteza acordării despăgubirilor pentru repararea pagubei produse unei persoane condamnate definitiv pentru erori judiciare, art. 531 alin. (2) și (3) din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013, reglementând acordarea unor compensări în cazul cazării deținuților în condiții necorespunzătoare.

A menționat că obligația patrimonială a statului este subsidiară, în sensul că intervine atunci când aceasta nu incumbă altor părți sau subiecți procesuali principali ai procesului.

A solicitat să se rețină prevederile H.G. nr. 756/2016, conform cărora Administrația Națională a Penitenciarelor este o instituție publică de interes național, cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Justiției, cu precădere cele de la art. 11 alin. (1), (2) și 3, răspunderea civilă a Statului Român pentru modul de organizare și coordonare a activității de punere în executare a pedepsei privative de libertate aplicate intimatului având caracter subsidiar.

Cât timp Administrația Națională a Penitenciarelor are personalitate juridică și, conform legii de organizare, are atribuții cu privire la condițiile de cazare în închisori, a susținut că este subiect pasiv al raportului juridic obligațional dedus judecății.

A menționat că Legea nr. 254/2013 a intrat în vigoare la 1 februarie 2014 și prevede, pentru persoanele private de libertate, posibilitatea de a depune plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, conform art. 56, acesta asigurând respectarea drepturilor prevăzute de lege pentru persoanele condamnate.

Din cuprinsul sentinței pronunțate la fond rezultă că intimatul a beneficiat de prevederile art. 55

1

alin. (1) din Legea nr. 254/2013.

Recurenta a susținut că soluția instanței de apel, prin care a fost menținută hotărârea tribunalului de respingere a apelului Statului Român și de menținere a dispoziției prin care acesta a fost obligat la plata către intimat a despăgubirilor morale, în solidar cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, este nelegală.

Referindu-se la dispozițiile art. 52 din Constituție, precum și la cele ale art. 1349, 1381 și 1386 C. civ., recurenta a susținut că niciuna dintre ipotezele reglementate de aceste texte de lege nu se regăsesc în cauză, Ministerul Finanțelor neputând fi răspunzător, în calitate de reprezentant al Statului Român, pentru neîndeplinirea de către alte autorități ale statului a obligațiilor stabilite prin lege.

A apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, intimatul nefăcând dovada existenței prejudiciului în sensul art. 249 C. proc. civ., respectiv că în perioada detenției a fost cazat în condiții necorespunzătoare, contrare standardelor impuse de normele europene. A considerat că fapta ilicită nu există, intimatului nefiindu-i încălcat vreun drept.

4.2 Recursul pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor

Prin motivele de recurs încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că, în mod greșit, s-a reținut că aceasta poate fi subiect în raportul juridic litigios dedus judecății, printr-o interpretare eronată a prevederilor legale care guvernează activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor, ca aparat central.

A subliniat că nu dispune asupra modului de executare a pedepsei, persoanele private de libertate fiind în custodia unităților penitenciare, care au personalitate juridică, conform art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1849/2004, (act normativ în vigoare în perioada încarcerării reclamantului, în prezent abrogat prin H.G. nr. 756/2016), precum și art. 1 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare, act normativ în vigoare în perioada în care intimatul a început executarea pedepsei (în prezent abrogată prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2724/C/2018).

A arătat că, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, în realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administrația Națională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, în unitățile din subordinea sa, însă potrivit art. 11 alin. (1) din același act normativ, pentru îndeplinirea atribuțiilor, în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor se înființează, se organizează și funcționează penitenciare, penitenciare spital, penitenciare pentru tineri, penitenciare pentru femei, centre educative etc., pentru care, conform alin. (7) al aceluiași articol se stabilesc regulamente aprobate prin ordin al ministrului justiției.

A făcut referire la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare, aprobat prin O.M.J. nr. 2724/2018, afirmând că doar unitățile penitenciare care l-au custodiat pe intimat au legitimare procesuală pasivă în cauză, recurenta neputând fi răspunzătoare pentru faptele acestora.

A susținut că penitenciarele au personalitate juridică, organizare proprie și patrimoniu, fiind ordonatori terțiari de credite, în acest sens fiind și dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

A menționat prevederile art. 222 C. civ., conform cărora răspunderea sa nu poate fi angajată pentru penitenciarele din subordine, neexistând o prevedere legală în acest sens.

Recurenta a susținut că una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, potrivit art. 36 C. proc. civ., constă în calitatea procesuală, ce presupune identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios dedus judecății.

A arătat că, în cauză, intimatul nu a solicitat antrenarea răspunderii sale civile delictuale în nume propriu, ci pentru fapte ilicite produse în perioada în care a fost deținut în cele cinci penitenciare aflate în subordinea sa, cu personalitate juridică proprie.

A menționat că obligațiile aparatului central nu trebuie confundate cu responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, aceasta realizându-se la nivelul fiecărui penitenciar în limitele fondurilor bugetare alocate de Guvern.

Făcând referire la prevederile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016, a învederat că recurenta doar aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești, Statului Român revenindu-i responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție.

A menționat că există o jurisprudență națională vastă în acest sens, recurenta neavând responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, respectiv, în ceea ce privește modalitatea de realizare a cazării persoanelor private de libertate, aceasta revenind penitenciarelor, ca structuri funcționale ale Administrației Naționale a Penitenciarelor.

A apreciat că pentru tipul de prejudiciu reclamat în cauză răspunderea revine Statului Român, acesta stabilind politica penală și financiară, recurenta având doar atribuțiile de aplicare a acesteia.

În susținerea celor alegate, a făcut mențiune la hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveș și alții împotriva României din 25 aprilie 2017, la cauzele Ananyev și alții împotriva Rusiei, Polgar împotriva României, prin care s-a stabilit răspunderea pecuniară a statului, iar nu a autorităților subordonate pentru condițiile inadecvate de detenție.

Referitor la aspectele reținute pe fondul cauzei, a considerat că nu există un motiv întemeiat pentru a se statua că intimatul a suferit un prejudiciu moral prin custodierea acestuia în sistemul penitenciar, în mod greșit instanța de apel stabilind că spațiul asigurat reclamantului nu a îndeplinit condițiile minime obligatorii și nici standardul de 3 mp impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la aspectele reținute de către instanța de apel cu privire la încălcarea art. 3 din Convenție, a precizat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit în repetate rânduri că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidența acestui articol.

Condițiile de cazare de care intimatul a beneficiat au fost apreciate că nu confirmă faptul că acesta a fost supus unor tratamente inumane sau degradante, astfel că prejudiciul nu a fost dovedit, conform art. 249 C. proc. civ.

Referitor la existența unei fapte ilicite, a arătat că intimatul nu a prezentat dovezi din care să rezulte că recurenta a acționat cu încălcarea prevederilor legale referitoare la acordarea condițiilor de detenție, de natură să determine atragerea răspunderii sale civile delictuale, problema supraaglomerării din penitenciare nefiindu-i imputabilă.

A susținut că nu există raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, drepturile intimatului nefiind încălcate nici din perspectiva reglementărilor interne și a celor europene, contrar celor reținute de instanța de apel.

La 8 februarie 2024, în termenul procedural, recurenta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în numele și pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor, cu referire la motivele de recurs ce vizează greșita reținere de către instanța de apel a faptului că aceasta poate fi subiect în raportul juridic litigios dedus judecății.

Prin întâmpinarea depusă la 15 februarie 2024, în termenul procedural, la recursul Administrației Județene a Finanțelor Publice Neamț, recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor a arătat că achiesează la motivele de recurs formulate de această parte, cu excepția celor ce vizează soluția adoptată asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

La 29 februarie 2024, respectiv la 8 martie 2024, recurentele Administrația Națională a Penitenciarelor și Administrația Județeana a Finanțelor Publice Neamț au depus răspuns la întâmpinare.

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

6.1 Asupra recursului pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în numele și pentru Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată următoarele:

Motivele de critică formulate în recurs de această pârâtă, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, pe de o parte, greșita aplicare a dispozițiilor legale în temeiul cărora s-a constatat că justifică legitimare procesuală în raportul civil dedus judecății, precum și calitatea procesuală pasivă de a răspunde pentru prejudiciul cauzat reclamantului pentru condițiile grele de detenție în care acesta a executat pedeapsa privativă de libertate în regimul penitenciar, iar, pe de altă parte, interpretarea eronată a normelor în materia răspunderii civile delictuale, pe baza cărora s-a stabilit că se impune sancționarea Statului Român pentru fapta ilicită și prejudiciul reclamante în cauză.

Înalta Curte constată că reclamantul a dedus judecății o acțiune civilă prin care a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 1.000.000 euro sau echivalentul în RON al acesteia, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de condițiile de detenție, începând cu data de 12 noiembrie 1999 până în prezent, în Centrul de Reținere și Arestare Preventivă Arad, precum și în Penitenciarele Aradul Vechi, Timișoara, Jilava, Rahova și Iași.

Prin apărările formulate, pârâții au invocat, fiecare, excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că nu justifică legitimare procesuală în cauză, nefiind subiecte de drept ale raportului juridic, excepțiile fiind respinse prin sentința nr. 282 din 7 martie 2023 a Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, iar soluția menținută prin decizia recurată.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că, prin art. 55

1

din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a instituit măsura compensării deținuților cazați în condiții necorespunzătoare. Alin. 2 al acestui articol explicitează noțiunea "condiții necorespunzătoare", care se referă la "cazarea unei persoane în oricare centru de detenție din România care a avut lipsuri la condițiile impuse de standardele europene."

Deși prin actul normativ menționat au fost reglementate condițiile de detenție și drepturile persoanelor condamnate, acest act normativ nu cuprinde dispoziții cu privire la entitatea ce poartă responsabilitatea cauzării unor suferințe determinate de precaritatea condițiilor din penitenciare.

Prin Legea nr. 254/2013, modificată și completată prin Legea nr. 169/2017, au fost atribuite Administrației Naționale a Penitenciarelor (instituție publică, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiției) sarcini cu privire la organizarea executării pedepselor privative de libertate, coordonarea și controlul activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa, organizarea, funcționarea și atribuțiile acestei entități fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului, finanțarea fiindu-i asigurată de la bugetul de stat sau din resurse proprii.

Față de contextul arătat, în situația reclamantului, care s-a plâns de condițiile precare de detenție din penitenciarele în care a executat pedeapsa privativă de libertate, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, se impune a fi examinată în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care, în hotărârea cvasi-pilot din 24 iulie 2012, pronunțată în cauza Iacov Stanciu contra României, a stabilit, cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 3 din Convenție, că, în ceea ce privește condițiile materiale de detenție și tratarea necorespunzătoare a problemelor de sănătate, acestea sunt cauzate de nerespectarea, de către statul român, a obligației prevăzute de art. 46 din Convenție cu privire la forța obligatorie și executarea hotărârilor CEDO.

Curtea Europeană a statuat, în paragr. 199 al hotărârii, referitor la condițiile de detenție necorespunzătoare, că "acestea nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciar ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar și într-o situație în care aspecte distincte ale condițiilor de detenție sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de așa natură încât să constituie un tratament inuman. Așa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților."

În același sens s-a pronunțat Curtea Europeană și în hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017 în cauza Rezimveș și alții contra României, stabilind că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (paragr. 110), statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Curtea a fost constantă în a aprecia că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov contra Republica Moldova, Păvălache contra României), prin art. 3 din Convenție fiind instituită, în sarcina autorităților, obligația pozitivă de a se asigura că orice persoană privată de libertate execută pedeapsa în condiții care nu o supun unei suferințe sau încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudla contra Poloniei și Enășoaie contra României).

În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea statului pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, având în vedere și că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului și nu a respectat dispozițiile art. 46 din Convenție, deși, ca parte contractantă s-a obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care este parte.

De altfel, dispozițiile art. 221-224 C. civ. reglementează răspunderea civilă a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar, pentru obligațiile autorităților publice.

Ca atare, în mod corect, s-a reținut în sarcina Statului Român o răspundere obiectivă directă, pentru deficiențele sistemice de natură să afecteze demnitatea umană pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, similare celor constatate de instanța europeană.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că în mod corect pârâtului Statul Român i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, față de natura faptei ilicite reținute (supraaglomerarea penitenciarelor în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate și condițiile grele de detenție care i-au afectat demnitatea umană), acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de această faptă fiind în mod justificat dispusă și în sarcina sa, pentru responsabilitatea pe care o are în stabilirea politicii penale.

În ceea ce privește răspunderea Statului Român, aceasta urmează a fi atrasă prin reprezentantul său, Ministerul Finanțelor, mandatul de reprezentare fiindu-i conferit prin dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ. ("În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens").

Reglementări similare se regăsesc și în art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, prin care s-a stabilit că acesta "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ", dreptul de reprezentare al Statului Român izvorând din lege, iar statul fiind chemat în judecată să răspundă pentru încălcarea dispozițiilor art. 3 din Convenție, pentru condițiile necorespunzătoare de detenție în care recurentul a executat pedeapsa privativă de libertate.

Examinând, în cele ce urmează motivul de recurs prin care recurenta a criticat nelegalitatea hotărârii instanței de apel din perspectiva eronatei rețineri a îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale și aplicării acestei sancțiuni civile față de pârâtul Statul Român, Înalta Curte constată că este nefondat.

Instanța reține că, sub aspectul circumstanțelor factuale ale prezentului litigiu, curtea de apel a reținut că reclamantul a fost încarcerat, încă din anul 1999, în mai multe centre de detenție, la Penitenciarele Bacău, Iași și Galați fiind cazat în camere insalubre, în care spațiul asigurat acestuia nu depășea condițiile minime obligatorii și nici pe cele impuse de standardul Curții Europene, de 3 mp.

Având în vedere că instanța de apel a apreciat că împrejurările de fapt și probatoriul administrat în condițiile art. 249 C. proc. civ. (înscrisuri, depoziție de martor) au fost suficiente în a releva numărul deținuților cazați în aceeași cameră cu reclamantul, precum și spațiul din celulă alocat acestuia, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut existența faptei ilicite reprezentate de neasigurarea condițiilor corespunzătoare de detenție, respectiv a prejudiciului moral corelativ, constând în atingerea adusă integrității fizice și psihice a reclamantului ca urmare a încarcerării sale cu nerespectarea standardelor internaționale stabilite pe cale jurisprudențială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În sensul menționat, instanța de contencios european a reținut că, în ceea ce privește persoanele private de libertate, condițiile de detenție se impun a fi analizate din perspectiva art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care impun autorităților obligația de a se asigura că acestea sunt deținute în condiții compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a pedepsei privative de libertate nu cauzează persoanei afectate de această măsură o suferință de o intensitate care depășește nivelul inevitabil detenției [cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), parag. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46].

Prin hotărârea Muršić împotriva Croației, Curtea Europeană a reiterat principiul referitor la suprapopularea carcerală și factorii susceptibili să compenseze lipsa de spațiu personal a deținutului, arătând că, în special, în cazul în care suprafața utilă de care acesta dispune într-o celulă colectivă este mai mică de 3 m

2

, se consideră că lipsa de spațiu personal este atât de gravă, încât dă naștere unei puternici prezumții de încălcare a art. 3 din Convenție și că, în mod normal, această prezumție puternică poate fi răsturnată de Guvern doar în cazul în care sunt întruniți toți factorii, anume că reducerea spațiului personal în raport cu suprafața minimă de 3 m

2

impusă este de scurtă durată, ocazională și minoră, fiind însoțită de suficientă libertate de circulație și de activități adecvate în afara celulei, precum și în cazul în care reclamantul este încarcerat într-o instituție care oferă, în general, condiții decente de detenție, nefiind supus altor elemente considerate circumstanțe agravante ale condițiilor precare de detenție.

Raportând aceste statuări jurisprudențiale la circumstanțele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că în mod corect a statuat instanța de apel că acestea au conturat, în cauza pendinte, existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între aceste elemente ale răspunderii civile delictuale, răspundere reținută în sarcina recurentei.

Pentru aceste considerente, recursul pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în numele și pentru Statul Român va fi respins.

6.2 Asupra recursului declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor

Prin motivele de recurs deduse judecății, în conformitate cu disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia curții de apel, pe de o parte, din perspectiva manierei de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive (reiterate prin motivele de apel în raport de soluția primei instanțe, de respingere a acesteia), iar, pe de altă parte, prin prisma modalității de aplicare a dispozițiilor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, aspecte care au condus la sancționarea sa nejustificată pentru condițiile de detenție în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate.

Examinând, pe un prim palier, motivul de critică prin care recurenta a reclamat greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Prin hotărârea primei instanțe a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte, reținându-se că, potrivit dispozițiilor art. 10 și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, ale art. 6 alin. (1) lit. a) și art. 10 din H.G. nr. 1849/2004, ale H.G. nr. 756/2016 și ale Regulamentului de organizare și funcționare a unităților penitenciare aprobat prin O.M.J. nr. 2724/2018 coroborate cu cele ale art. 221 C. civ., aceasta răspunde, din punct de vedere delictual, pentru fapta ilicită imputată.

Soluția instanței de fond a fost validată de curtea de apel prin decizia pronunțată, obiect al recursului pendinte, reținându-se că pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor are în subordine și coordonează activitatea penitenciarelor, fiind titulara unor obligații distincte față de cele care le incumbă acestora, pentru acest motiv putând fi subiect pasiv în raportul juridic litigios de față.

În soluționarea criticii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a recurentei, Înalta Curte urmează a se raporta la dispozițiile H.G. nr. 756/2016, prin care s-a stabilit, în atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești.

Astfel, prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016 s-a prevăzut că Administrația Națională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare.

Potrivit aceluiași act normativ, Administrația Națională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării.

Or, despăgubirile solicitate de reclamant prin acțiunea dedusă judecății au fost formulate în contextul imposibilității Administrației Naționale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislația internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condițiilor de detenție, prejudiciul reclamat fiind o consecință a condițiilor inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, derivate din posibilitatea recurentei de decizie și control asupra acestora.

În acest context, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, activitatea acesteia se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, republicate, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a protocoalelor adiționale, precum și cu recomandările Consiliului Europei cu privire la tratamentul deținuților.

Alin. (2) al aceluiași articol prevede că "Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești".

Astfel, Administrației Naționale a Penitenciarelor îi revine obligația de a implementa dispozițiile cu caracter normativ și de a gestiona resursele financiare care îi sunt puse la dispoziție în cadrul politicii fiscale a Statului Român, respectiv de a aplica măsurile corespunzătoare în vederea garantării drepturilor persoanelor aflate în detenție.

Conform art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016, "În realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administrația Națională a Penitenciarelor exercită următoarele atribuții", (lit. a) "organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare; (lit. c) elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării; (lit. m) elaborează programe anuale și de perspectivă pentru investiții și reparații capitale pentru sistemul administrației penitenciare, inclusiv pentru locuințele de serviciu și intervenție."

De vreme ce obligația de organizare, coordonare și control a modului de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate în acord cu principiile privind respectarea demnității umane, prin interzicerea supunerii la tratamente inumane sau degradante rezidă în lege în sarcina recurentei, reiese că este nefondată susținerea acesteia referitoare la faptul că nu i se poate imputa tocmai modul de coordonare și de control a activităților desfășurate în penitenciare, în vederea asigurării unor condiții de detenție adecvate reclamantului.

Pentru identitate de rațiune, este nefondată și critica formulată în sensul că Statului Român îi revine exclusiv responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, pe motiv că acesta stabilește politica penală și financiară, întrucât recurenta are obligația de a asigura elaborarea și transpunerea în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, a drepturilor deținuților din unitățile aflate subordinea sa, în limita fondurilor bugetare alocate de Guvern, ca organ executiv al Statului Român.

Totodată, nu se poate reține o încălcare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 222 C. civ., respectiv a celor ale H.G. nr. 756/2016 și ale Regulamentului de organizare și funcționare a unităților penitenciare aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2724/2018, întrucât recurenta răspunde pentru fapta proprie, constând în neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor legale reglementate de normele anterior enunțate, revenindu-i sarcina de a remedia deficiențele din sistemul penitenciar privind condițiile de detenție, conform art. 2 din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate la Ordinul Ministerului Justiției nr. 433/2010 (art. 1 - "Administrația Națională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, precum și pentru reamenajarea spațiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal").

În raport de considerente anterior expuse, precum și de normele legale evocate, îi revine recurentei o răspundere pentru condițiile de detenție oferite de sistemul penitenciar din România, pentru imposibilitatea de a se conforma standardului ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, aceasta justificând legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății.

Cât privește practica judiciară invocată de către recurentă în fundamentarea susținerilor privind lipsa calității procesuale pasive, Înalta Curte constată lipsa de elocvență a acesteia asupra chestiunii deduse judecății, de vreme ce aspectele dezlegate nu au aptitudinea de a conduce la constatarea nelegalității hotărârii recurate, obligația recurentei, de a asigura condiții de detenție care să respecte demnitatea umană, rezultând din lege, iar jurisprudența nefiind, potrivit art. 1 C. civ., izvor de drept.

Chiar dacă în cauza Rezimveș și alții contra României (invocată de pârâtă în susținerea criticii analizate), Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul că problema supraaglomerării din penitenciare are caracter sistemic și structural, Statul Român fiind nu numai responsabil pentru această situație, dar având și obligația de a lua măsuri adecvate, într-un termen rezonabil, pentru remedierea acesteia, prin normele dreptului intern s-a stabilit, astfel cum s-a evidențiat în cele ce preced, entitatea care are atribuții în implementarea lor, utilizând de resursele financiare ale statului, este tocmai recurenta.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în mod judicios curtea de apel i-a recunoscut recurentei calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, ca parte responsabilă de omisiunea de a acționa în scopul eliminării condițiilor precare de detenție din penitenciarele din România.

În ceea ce privește critica de recurs prin care recurenta a invocat greșita aplicare de către curtea de apel a dispozițiilor legale în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că nu este fondată, urmând a fi respinsă ca atare, pentru considerentele expuse la pct. 6.1 din prezenta decizie, cu prilejul examinării aceleiași critici formulate de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în numele și pentru Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele Administrația Națională a Penitenciarelor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în numele și pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 667/2023 din 13 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele Administrația Națională a Penitenciarelor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în numele și pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 667/2023 din 13 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.