Decizia nr. 2072/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii deduse judecății: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a la data de 05 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Direcția Generală a Penitenciarelor, Penitenciarul Rahova, Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Giurgiu, a solicitat acordarea de despăgubiri materiale în cuantum de 10.000 euro și despăgubiri morale în cuantum de 400.000 euro, pentru condițiile de detenție. La termenul de dezbateri din data de 16 noiembrie 2021, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de Penitenciarul Rahova pentru perioada anterioară datei de 05 noiembrie 2017, a admis excepția prescripției invocată de Penitenciarul Jilava pentru perioada anterioară datei de 05 noiembrie 2017, a admis excepția prescripției invocată de Agenția Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Giurgiu pentru perioada anterioară datei de 05 noiembrie 2017, reținând că, față de data înaintării cererii de chemare în judecată, a operat o întrerupere a termenului de prescripție pentru 3 ani anterior acesteia. La același termen de judecată, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale a Penitenciarelor, față de atribuțiile acestei instituții în organizarea executării pedepselor și prevederile art. 6 din H.G. nr. 756/2016, și a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției, reținând că, față de petitul și motivarea cererii de chemare în judecată, nu sunt invocate aspecte de natură a atrage răspunderea acestor două instituții în raport de motivele cererii de chemare în judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1774 din 16 noiembrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea cu privire la prejudiciile produse anterior datei de 05 noiembrie 2017, ca prescrisă; a respins cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Penitenciarelor, Penitenciarul Rahova, Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Giurgiu, ca neîntemeiată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel: Prin decizia civilă nr. 1088A din 25 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul principal formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1774 din 16 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat; a respins apelul incident formulat de apelanta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1088A din 25 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 30 ianuarie 2024, sub nr. x/2020, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 01 februarie 2024, a constatat că cererea de recurs principal îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant nu a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 24 raportate la art. 7 alin. (2 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit obligația recurentului-reclamant privind achitarea taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON și de a depune, în termen de 10 zile de la comunicarea comunicării, un exemplar semnat al cererii de recurs, sub sancțiunea anulării recursului. Prin rezoluția din 30 aprilie 2023, s-a dispus comunicarea recursului incident formulat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare. II.1. Recursul principal declarat de reclamantul A.: II.1.1. Motivele de recurs: Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, cu consecința modificării hotărârii primei instanțe și admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul nelegalității deciziei atacate, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a reținut că reducerea pedepsei de executare la 168 de zile este suficientă ca mijloc de reparare a prejudiciului nepatrimonial cauzat acestuia și nu se impune o indemnizație pecuniară. În mod nelegal a apreciat instanța de apel că cererea cu privire la despăgubirile materiale și morale este prescrisă, deși acțiunea a fost formulată la data de 05 noiembrie 2020, având în vedere perioada 2016-2018 în care a fost încarcerat, astfel că dreptul material la acțiune a început să curgă de la momentul încetării conduite ilicite, respectiv de la data eliberării sale (22 octombrie 2018). În mod nelegal instanța de apel a concluzionat că nu există un raport de cauzalitate între afecțiunile medicale ale recurentului și faptele pârâților apreciind că starea sa de sănătate nu a fost afectată în perioada detenției, deși fiecare din instituțiile penitenciarelor pentru perioada respectivă au susținut existența condițiilor necorespunzătoare și au considerat că pentru acestea a beneficiat de 168 de zile considerate executate. Chiar dacă în fișa medicală depusă la dosar rezultă că la data de 01 iulie 2016, data încarcerării, recurentul-reclamant a avut diabet zaharat de tip II, totuși curtea de apel nu a reținut, în baza documentelor medicale, că datorită condițiilor de încarcerare a suferit episoade de acutizare și de agravare a bolilor, a diabetului, creșterea glicemiei fiind de 500 ml/dl, în condițiile în care valoarea normală a glicemiei este între 90ml/dl și 120ml/dl, așa cum a arătat și în cererea inițială formulată la data de 05 noiembrie 2020. A precizat că iarna nu avea căldura corespunzătoare sezonului, ceea ce făcea ca frigul să îi afecteze pe toți, declanșând dureri de oase și răceli repetate, aspect care îl făcea să simtă perioada detenției și mai grea, ceea ce a dus ulterior la afecțiuni reumatologice, cum ar fi coxartroza. Or, condițiile arătate în cererea inițială, în cele trei penitenciare în care a fost încarcerat, în perioada menționată, i-au afectat grav sănătatea fizică și psihică, aspect ce rezultă din documentele medicale în urma investigațiilor medicale, de când a fost liberat. A mai susținut că starea sănătății sale fizice, psihice și emoționale a fost afectată ireversibil în perioada anchetelor și detenției, datorită condițiilor precare, lipsei unui regim alimentar și a unui tratament corespunzător, exemplificând o serie de boli principale și secundare, cum ar fi: diabet zaharat de tip II, accidente vasculare repetate care au dus la demența vasculară degenerativă și pierderi de memorie, probleme hepatice și de digestie, pietre la fiere, probleme reumatologice, dureri de cap, pierdere de echilibru, stări de leșin, pierderea dinților. Contrar celor reținute de instanța de apel, necesitatea de a fi consultat, de a fi tratat în interiorul perioadei relevate dovedește în mod evident raportul de cauzalitate între fapta ilicită (condițiile improprii din penitenciare) și prejudiciul suferit de recurent, mai ales că s-a recunoscut faptul că beneficiul de 168 de zile s-a acordat pentru condiții necorespunzătoare, dar nu la fel a fost reparat prejudiciul moral și fizic pe care l-a suferit recurentul, îmbolnăvirea sa reprezentând un prejudiciu care trebuie reparat și care nu poate echivala, nu poate fi pus în situație de egalitate cu cele 168 de zile considerate executate, beneficiu care a fost acordat pentru cazare în condițiile necorespunzătoare (insalubritatea, lipsa oxigenului, alimentația, etc.). II.2. Recursul incident declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor: II.2.1. Motivele de recurs: Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului incident, desființarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește soluția referitoare la excepția lipsei calității procesual-pasive a acesteia în prezenta cauză. În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanța de apel a reținut că instituția recurentă are calitate procesuală pasivă, atât timp cât fapta ilicită invocată s-a produs în mediul penitenciar și aceasta are calitatea de autoritate cu atribuții de organizare, coordonare, evaluare, control și îndrumare a activităților referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, justificând aceasta prin faptul că H.G. nr. 756/2016, act normativ referitor la organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, prevede că unitățile penitenciare funcționează în subordinea recurentei. A precizat că reclamantul a formulat o acțiune în pretenții, solicitând obligarea Administrației Naționale a Penitenciarelor la plata unor daune morale pentru supunerea la tratamente inumane și degradante și pentru pretinsa deteriorare a stării sale de sănătate, urmare a pretinselor condiții de detenție necorespunzătoare din penitenciarele în care a fost acesta încarcerat, astfel cum a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, însă nu există nicio prevedere legală în sensul angajării Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru penitenciarele din subordine. O eventuală faptă ilicită a acesteia poate fi imputată numai în contextul în care în cauză s-ar invoca tocmai încălcarea atribuțiilor de supraveghere și coordonare a unităților penitenciare subordonate, pe când în cauza de față, situația pretins generatoare de prejudiciu se referă la condițiile concrete de executare a pedepsei privative de libertate care ar fi echivalat cu tratamentele inumane în percepția reclamantului și care sunt în zona de responsabilitate a fiecărei unități penitenciare, înzestrate, prin lege, cu personalitate juridică. Rezultatul acestui raționament este faptul că printr-o astfel de concluzie, Administrația Națională a Penitenciarelor devine parte în proces pentru pretinsele fapte ilicite ale penitenciarelor, care au personalitate juridică, lipsind de eficiență dispozițiile art. 222 C. proc. civ., dar și cele ale art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, prin care sunt stabilite în mod expres rolurile ordonatorilor de credite, iar pentru condițiile materiale de detenție oferite reclamantului, persoanele juridice de drept public responsabile sunt unitățile penitenciare în care acesta a fost custodiat. De asemenea, după cum au constatat atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și instanțele naționale, pentru supraaglomerare și pentru neasigurarea unor condiții adecvate de detenție, în ipoteza în care acestea vor fi reținute de către instanță, responsabil este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, însă eventualele inacțiuni în acest sens nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. A menționat că organizarea și coordonarea activităților prevăzute la art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016 revine Administrației Naționale a Penitenciarelor, însă se realizează potrivit destinației și în limitele fondurilor bugetare alocate de către Guvern, însă răspunderea revine Statului Român, acesta fiind cel care stabilește politica penală și financiară, recurenta având doar atribuțiile de a aplica această politică. Răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudiciu rezultă și din faptul că în Hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Rezmives și alții împotriva României din 25 aprilie 2017, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reiterat existența unei probleme structurale în ceea ce privește suprapopularea din centrele de deținere și arest preventiv și din unitățile penitenciare din România și a recomandat măsuri suplimentare din partea autorităților naționale fie de natură logistică, fie de politică penală, precum și consolidarea, respectiv, introducerea unor remedii de natură preventivă și compensatorie pentru situațiile în care o persoană se confruntă cu sau a fost expusă la suprapopularea în locurile în care este sau a fost deținută. Or, toate aceste măsuri ce se impun a fi luate sunt în primul rând în sarcina Statului Român, revenind Administrației Naționale a Penitenciarelor doar un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că Statului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților (cauza Ananyev și alții împotriva Rusiei, hot. din 10 ianuarie 2012), respectiva obligație nefiind doar o obligație de mijloace, ci una de rezultat. Contrar raționamentului instanței de fond, problema generală a sistemului penitenciar din România a condițiilor de detenție, este o consecință a politicii statale, responsabilitatea elaborării actelor normative și adoptării măsurilor necesare prevenirii apariției sau reducerii acesteia aparțin statului, cum s-a reținut, de altfel, constant și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia încălcării art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. II.3. Apărările formulate în cauză: La data de 23 aprilie 2024, prin fax, în termen legal, intimatul-pârât Penitenciarul București Jilava a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantul A., prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală. În susținerea poziției sale procesuale, în esență, a arătat că soluția instanței de fond, menținută de instanța de apel, în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimat, este legală. Cu referire la art. 2517 și art. 2523 C. civ., intimatul-pârât a susținut că termenul de prescripție a dreptului la prezenta acțiune a început să curgă de la data la care reclamantul a luat cunoștință de condițiile existente în Penitenciarul București Jilava, respectiv 12 iulie 2017, împlinindu-se la data de 12 iulie 2020, reclamantul fiind încarcerat în acest penitenciar în perioada 12.07.2017-22.10.208. A considerat că soluția instanței de fond în ceea ce privește respingerea acțiunii față de Penitenciarul București Jilava este legală, în condițiile în care din precizările reclamantului în cererea de chemare în judecată nu există indicii de nerespectare de către Administrația Națională a Penitenciarelor a dispozițiilor Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. A făcut referire la conținutul noțiunilor de rele tratamente, așa cum au fost interpretate de către Curtea Europeană, la pedeapsa stabilită reclamantului prin sentința penală nr. 13/18.01.2018, la începerea executării la data de 01 iulie 2016 și punerea sa în libertate din Penitenciarul București Jilava la data de 22 octombrie 2018, precizând că din durata pedepsei i s-au dedus 94 zile arest preventiv și 168 zile compensatorii, potrivit art. 55 1 din Legea nr. 169/1997, pentru condiții necorespunzătoare. De asemenea, a făcut trimitere la perioada executată de reclamant în Penitenciarul București Jilava în raport de care condițiile de cazare au respectat prevederile legale în ceea ce privește regimul de executare semideschis și deschis, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 11 alin. (3) din Ordinul Ministerului Justiției nr. 2772/C/2017 privind aprobarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate. A precizat nu se poate angaja răspunderea intimatului față de reclamant nici pentru cea mai ușoară culpă în producerea prejudiciului, întrucât titularul obligației substanțiale pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrității corporale și morale a persoanelor private de libertate, precum și acordarea condițiilor minime de detenție este Statul Român, în speță nefiind întrunite condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. Cu privire la solicitarea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru o pretinsă încălcare a unor condiții de detenție, intimatul-pârât a menționat că suma cerută de acesta este exagerată și denotă dorința de îmbogățire a acestuia, precizând că acest tip de despăgubire trebuie subordonat unei aprecieri rezonabile, pe bază echitabilă, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. La data de 24 aprilie 2024, prin poștă, în termen legal, intimatul-pârât Penitenciarul Giurgiu a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantul A., prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală. Pe calea excepției a invocat nulitatea recursului, în raport de art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că recurentul-reclamant nu a fost adus niciun argument în drept prin care să fie criticată hotărârea recurată, nu a indicat niciunul din motivele de casase prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și nici nu a avut în vedere faptul că în acest stadiu procesual instanța de recurs urmează să examineze în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și nu să procedeze la o nouă judecată a fondului cauzei. Or, recurentul-reclamant și-a manifestat nemulțumirea față de soluția de admitere a excepției prescripției dreptulut material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 05 noiembrie 2017, precum și cu privire la soluția de respingere a acțiunii motivat de faptul că nu există un raport de cauzalitate între afecțiunile medicale ale acestuia și faptele pârâților, reiterând motivele formulate în cererea de apel, fără a prezentat în mod concret fiecare motiv de recurs și dezvoltarea sa separat, cu privire soluția pronunțată de instanța de apel. Pe fondul cauzei, a considerat că în mod temeinic și legal instanța de apel a respins ca fiind neîntemeiat, motivul de apel referitor la soluția primei instanțe prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 05 noiembrie 2020, redând din considerentele hotărârii atacate pe acest aspect. În mod corect instanța de apel a reținut că perioadele de timp în care apelantul-reclamant a fost încarcerat în cadrul Penitenciarului București - Rahova și Giurgiu sunt situate în integralitate în afara termenului general de prescripție de 3 ani, ținând cont că recurentul-reclamant a solicitat față de Penitenciarul Giurgiu acordarea despăgubirilor civile pentru perioada 16.08.2016 -12.07 2017, perioadă de detenție efectuată în condiții necorespunzătoare, iar față de art. 2517 C. civ., reclamantul a cunoscut paguba chiar din momentul în care a fost încarcerat în penitenciarul Giurgiu, adică în august 2016, nu la data când a fost eliberat, respectiv la data de 22 octombrie 2018, și cu atât mai mult la data introducerii cererii de chemare în judecată, noiembrie 2020. Astfel, introducerea cererii de chemare în judecată la data de 05 noiembrie 2017, în contradictoriu cu Penitenciarul Giurgiu, s-a realizat cu depășirea termenul de prescripție prevăzut de lege, dreptul material la acțiune al apelantului-reclamant stingându-se la data de 04 noiembrie 2017. A considerat ca fiind neîntemeiate și criticile recurentului-reclamant A. referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite menționate (cu excepția supraaglomerării) și prejudiciul suferit de acesta, respectiv afecțiunile medicale de care suferă, în condițiile în care instanța de apel în mod corect a reținut că acestea sunt nedovedite. A precizat că recurentul-reclamant a executat un număr de 330 zile în condiții necorespunzătoare pentru care se consideră executate suplimentar un număr de 66 de zile în baza art. 55 1 din Legea 254/2013, astfel că, în mod corect instanța de apel a reținut că poate fi reținută, ca fiind dovedită, numai fapta ilicită constând în neasigurarea suprafeței minime de 6 mp, pentru care a apreciat că prejudiciul cauzat a fost reparat prin acordarea de 168 de zile considerate ca fiind executare din pedeapsa privativă de libertate, conform legii recursului compensatoriu Acordarea daunelor compensatorii, are ca bază legală răspunderea civilă delictuală, reglementată de C. civ.. Pentru angajarea acestei răspunderi trebuie îndeplinite cumulativ condițiile privitoare la existența prejudiciului, fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre prejudiciul și fapta ilicită și vinovăția celui care a săvârșit fapta ilicită. Obligația de reparațiune ia naștere numai ca urmare a existenței unui prejudiciu, iar pentru acordarea daunelor rmrale este necesar ca reclamantul să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin presupusa încălcare a prevederilor Legii nr. 254/2013 și a legislației subsecvente aplicabile la data respectivă și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul. În privința faptei ilicite, ca și condiție a răspunderii civile delictuale, reclamantul nu a indicat ce acțiuni sau inacțiuni ilicite ale intimatului-pârât antrenează obligația de despăgubire, deși sarcina probei, potrivit art. 249 C. civ., îi revenea acestuia cu privire la existența prejudiciului moral încercat, a caracterului ilicit al faptei pârâtului, săvârșită de acesta cu vinovăție și a raportului de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv și fapta pârâtului. Răspunderea civilă delictuală ia naștere în momentul în care, cu intenție, din neglijență sau din imprudență s-a comis o faptă prin care s-a cauzat un prejudiciu altei persoane., însă în speță, administrația Penitenciarului Giurgiu nu i-a cauzat reclamantului un prejudiciu. A menționat că privarea de libertate prin depunerea individului în penitenciar reprezintă o formă de sancționare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale și juridice. Odată cu intrarea în penitenciar, acesta resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea socială și de nivelul de cultură, efectul privării de libertate și reacționează într-un mod personal la această nouă situație. Iar conform studiilor din domeniu efectele privării de libertate sub diferite aspecte emoționale și cognitive sunt resimțite și de foști condamnați care au executat o pedeapsă în locuri de deținere din statele europene în care sunt asigurate condiții de detenție optime. Prin urmare, a considerat că producerea unor suferințe morale, trebuie dovedită cu documente de specialitate din care să rezulte că acestea sunt determinate de condiții de detenție precare, însă daunele morale solicitate sunt nesusținute și conduc către concluzia că, de fapt, nu se urmărește repararea unor pretinse pagube, ci îmbogățirea fără justă cauză. Reclamantul nu a făcut dovada unei conduite ilicite a Penitenciarul Giurgiu, dimpotrivă, în sarcina acestuia nu poate fi reținută nici măcar cea mai ușoară culpă, întrucât a desfășurat toate activitățile lăsate de legiuitor la dispoziția sa pentru a asigura, în spiritul legii, drepturile persoanelor private de libertate. La data de 29 aprilie 2024, prin poștă electronică, intimatul-pârât Penitenciarul București Rahova a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantul A., prin care a solicitat anularea recursului, cu acordarea cheltuielilor de judecată. Cu referire la art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a arătat că aspectele evidențiate în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii atacate care să permită încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. La data de 07 mai 2024, prin poștă, în termen legal, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la recursul principal declarat de reclamantul A., prin care a invocat, pe cale de excepție, în principal, netimbrarea și nulitatea cererii de recurs, iar în subsidiar, respingerea acesteia, ca neîntemeiată, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca fiind legală și temeinică. Relativ la excepția netimbrării cererii de recurs, în raport de art. 24 alin. (1) și (2) și art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, art. 197 C. proc. civ., a susținut că din înscrisurile anexate cererii de recurs nu reiese că reclamantul a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru. Cu privire la excepția nulității cererii de recurs, în raport de art. 486 alin. (1) lit. d), art. 488 și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a susținut că cererea nu conține motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază recursul și nici probele invocate în susținerea acestuia. Pe fondul căii de atac, a menționat că reclamantul a dezvoltat nemulțumirile cu privire la soluțiile pronunțate în cauză, prin care i-au fost respinse pretențiile, ca prescrise în parte și ca neîntemeiate. Sub acest aspect, acesta a susținut inițial greșita respingere ca prescrisă în parte a acțiunii sale, iar ulterior, argumentele dezvoltate în cuprinsul recursului formulat se referă la existența a unet legături de cauzalitate între condițiile de cazare pretins necorespunzătoare și problemele de sănătate afirmate, însă ambele aspecte pe care își întemeiază cererea de recurs au fost respinse anterior, nemaiexistând posibilitatea ca acestea să constituie obiectul unei noi analize în calea de atac a recursului, decât motivat de existența unuia dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care nu au fost relevate de parte. Concluzionând, relativ la argumentele recurentului, a arătat că își menține apărările invocate în apel. La data de 15 mai 2024, prin poștă, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimații-pârâți Penitenciarul Bucureși Jilava, Penitenciarul București Rahova și Penitenciarul Giurgiu, prin care a arătat că achiesează la apărările formulate de acești intimați-pârâți, ținând cont că s-au invocat motive de respingere a recursului formulat de reclamantul A., pe considerente asemănătoare. La data de 19 iunie 2024, prin poștă, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Bucureși Jilava la recursul incident, prin care a arătat că este de acord cu cele expuse de această parte. II.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 05 noiembrie 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 iunie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor declarate în cauză la data de 08 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția netimbrării recursului principal declarat de reclamantul A., invocată din oficiu, prin raportare la dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei acțiuni sau căi de atac, dar și respectarea dispozițiilor imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru fără de care nu se poate trece la analiza cererilor formulate în fața instanței, aceasta nefiind legal învestită. Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul potrivit căruia, acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată. Dispozițiile art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 arată că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în prima instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 80/201, "Acțiunile privind stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice se taxează cu 100 RON", iar conform art. 24 din același act normativ, "(1) Recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ.. (2) În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON. " Dispozițiile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că taxele judiciare de timbru de plătesc anticipat, iar pentru situația în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței. Potrivit prevederilor art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, dacă, până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanța, reclamantul nu îndeplinește obligația de plată a taxei, instanța va anula cererea sau o va soluționa în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal. Dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ. arată că: "la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii (…)." Corelativ, alin. (3) al aceluiași articol stipulează că neîndeplinirea acestei cerințe este sancționată cu nulitatea. În lumina normelor juridice menționate, concluzia care se impune este aceea că achitarea taxei judiciare de timbru constituie o condiție care interesează însăși legalitatea și limitele învestirii instanței spre a soluționa raportul juridic litigios, plata acestei taxe impunându-se a se efectua - ca regulă - anticipat soluționării litigiului (după ce instanța a procedat la înștiințarea părții ce o datorează despre cuantumul ei). Raportat la aceste exigențe legale și la caracterul imperativ al normelor care le instituie, Înalta Curte reține că prin rezoluția de primire a recursului principal, din data de 01 februarie 2024, s-a stabilit în sarcina recurentului-reclamant A. obligația de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, în temeiul dispozițiilor art. 24 raportat la cele ale art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, sub sancțiunea anulării recursului . Obligația privind plata timbrajului a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 01 aprilie 2024, cu adresele emise la 19 martie 2024, la domiciliul indicat pentru comunicarea actelor de procedură indicat în cererea de recurs, și anume București, str. x, dar și la un alt domiciliu indicat de parte, respectiv București, str. x, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosar. Această obligație a fost reiterată în cuprinsul citațiilor emise pentru termenul de judecată din 08 octombrie 2024, conform citativului de la fila x, precum și a proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar. Recurentul-reclamant nu a înțeles să formuleze cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, ori cerere de acordare a facilităților pentru plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 33 alin. (2) coroborat cu art. 42 alin. (2) din același act normativ, deși această posibilitate i-a fost adusă la cunoștință părții cu adresele menționate anterior . Față de aceste împrejurări, Înalta Curte, reținând că recursul principal nu îndeplinește cerința legală prevăzută de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 499 teza finală C. proc. civ., urmează să anuleze, ca netimbrat, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1088/A din 25 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În ceea ce privește recursul incident declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, Înalta Curte reține că potrivit art. 472 alin. (2) C. proc. civ., "dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect." Astfel, legiuitorul a stabilit regula dependenței soluției date apelului incident de soluția dată de instanță apelului principal, reglementarea aplicându-se și pentru calea extraordinară de atac a recursului, conform art. 491 C. proc. civ., așa încât în baza acestor dispoziții legale, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 1088/A din 25 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, câtă vreme recursul principal primește o soluție de anulare, care nu implică cercetarea fondului.