ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 423/2021

Ședința publică din data de 09 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 13 martie 2018 pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Penitenciarul București Rahova, Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finațelor Publice Neamț, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune, pentru încălcarea dreptului de a participa la înmormântarea părinților săi, decedați la data de 22 octombrie 2016.

Prin încheierea din 14 martie 2018, Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile, competentă funcțional, având în vedere obiectul acțiunii - cerere despăgubire împotriva Statului Român.

Prin sentința civilă nr. 140 din 13 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Penitenciarul București Rahova și Administrația Națională a Penitenciarelor; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român; a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul București Rahova și Administrația Națională a Penitenciarelor; a obligat pârâții Penitenciarul București Rahova și Administrația Națională a Penitenciarelor, în solidar, să plătească reclamantului suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale; cheltuielile judiciare avansate de stat, constând în suma de 100 RON, de care reclamantul a fost scutit prin încheierea din 18 aprilie 2018, au rămas în sarcina acestuia.

Prin decizia nr. 776 din 06 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins apelurile declarate de apelantul-pârât Penitenciarul București Rahova și de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 140 din 13 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ; a admis apelul promovat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor București și, în consecință, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu erau contrare prezentei decizii.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, a declarat recurs pârâtul Penitenciarul București Rahova.

Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerea pretențiilor reclamantului ca neîntemeiate.

A criticat pârâtul decizia instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte:

Instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 8 din C.E.D.O., reținând că fapta de a nu acorda permisiunea reclamantului de a merge la înmormântarea părinților săi decedați constituie o ingerință în dreptul său la viața privată.

În mod greșit, atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut ideea că nu a fost dovedit faptul că ingerința în drepturile persoanei condamnate era necesară într-o societate democratică, raportat la prevederile art. 8 din C.E.D.O. și Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013.

Recurentul a apreciat că, din perspectiva marjei de apreciere a autorității naționale la care face referire C.E.D.O. în Hotărârea Kanalas, respingerea cererii reclamantului de a ieși din penitenciar pentru a participa la înmormântarea părinților săi constituie o ingerință prevăzută de lege, are un scop legitim în sensul art. 8 alin. (2) din Convenție și poate să fie considerată o măsură necesară într-o societate democratică pentru asigurarea ordinii și siguranței publice și prevenirea faptelor penale având în vedere situația particulară a reclamantului (condamnat în primă instanță la o pedeapsă de 5 ani și 7 luni închisoare pentru constituirea unui grup infracțional organizat, neavând regimul de executare al pedepsei stabilit; figura cu mandatul european de arestare nr. 56 EAW emis la data de 07.12.2015 de către Curtea de Apel București, secția a II-a Penală pentru infracțiunea prevăzută de Legea nr. 302/2004, era membru în "Academia de infractori").

Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, adoptat prin H.G. nr. 157/2016, ieșirea din penitenciar, fără a se distinge după scopul ieșirii, reprezintă o recompensă, iar o recompensă nu poate fi acordată dacă deținutul nu prezintă suficientă încredere că nu mai comite alte infracțiuni - art. 213 alin. (2) lit. a).

Prin urmare, arată recurentul, nu se poate reține în cauză existența unei fapte ilicite în sarcina acestei comisii, conform art. 1357 din C. civ., din moment ce reclamantul se bucură, în baza legii, doar de o vocație la recompensare, iar nu de un drept care să impună comisiei constituite o obligație și care să determine un prejudiciu.

Astfel, respingerea cererii de recompensare nu poate constitui o faptă ilicită, din moment ce legea a dat în competența unei anume comisii dreptul de a face aprecieri asupra condițiilor reale și personale în care permisiunea de ieșire din penitenciar se poate acorda, iar nu instanței civile, care nu se poate substitui organelor învestite de lege cu soluționarea cererilor de recompensare și să facă propria apreciere sub aspectul legalității și oportunității.

Din momentul în care a fost încarcerat, condamnatul trebuia să realizeze în ce constă privarea de libertate, respectiv faptul că nu va putea participa la evenimentele familiale care urmau să aibă loc până la liberarea din penitenciar, cu atât mai mult cu cât pe numele acestuia figura emis și un mandat european de arestare. Faptul că și-a imaginat că va putea participa la înmormântarea părinților săi, fără să îndeplinească condițiile impuse de lege pentru acordarea recompensei permisiunii ieșirii din penitenciar, nu poate conduce la concluzia că pârâtul poate fi obligat la plata unor daune morale.

Câtă vreme permisiunea de ieșire din penitenciar apare ca o vocație a persoanei private de libertate și nu ca un drept, având în vedere situația specială în care s-a găsit reclamantul, respectiv în executarea unei pedepse privative de libertate, este de înțeles că legăturile acestuia cu familia sunt restricționate și se supun unor reguli stricte, fiind necesară parcurgerea unor proceduri prevăzute de legislația în vigoare, astfel că nu se poate aprecia că i-a fost încălcat dreptul la viață privată prevăzut de dispozițiile art. 8 din C.E.D.O., cu atât mai mult cu cât acesta a putut beneficia de vizite, convorbiri telefonice, dreptul la petiționare, etc.

Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și nu se poate reține în sarcina comisiei săvârșirea unei fapte ilicite, conform art. 1357 din C. civ., din moment ce reclamantul se bucură, în baza legii, doar de o vocație la recompensare, iar nu de un drept care să impună comisiei constituite o obligație și care să determine un prejudiciu.

Deși prima instanță a considerat că prejudiciul moral pe care l-a suferit reclamantul poate fi acoperit cu suma de 10.000 RON, recurentul a considerat că reclamantul nu a făcut dovada existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între fapta pretins săvârșită și prejudiciu.

Daunele morale sunt acele consecințe de natură nepatrimonială cauzate unei persoane prin săvârșirea unor fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale, dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru legal.

Prejudiciul, condiție esențială a răspunderii civile delictuale, reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau, în anumite condiții, a unor simple interese.

În concluzie, recurentul a considerat că în niciun caz nu se poate aprecia că eventualul prejudiciu moral pe care l-a suferit reclamantul se datorează unei fapte ilicite a pârâtului Penitenciarului București Rahova, care a respectat dispozițiile legale incidente în cauză.

Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința respigerii cererii reclamantului A..

Poziția procesuală a intimatei-pârâte a fost în sensul achiesării în totalitate la cererea de recurs formulată în cauză, pentru argumentele ce se vor expune în continuare.

Instanțele de fond au aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind acordarea dreptului de a ieși din penitenciar, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recompensele, printre care și cea prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, se acordă deținuților care au o bună conduită și au dovedit stăruință în muncă sau în cadrul activităților educative, culturale sau terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială sau de instruire școlară și formare profesională, precum și celor care au prevenit producerea unor situații de risc pentru siguranța penitenciarului sau a personalului, pentru alți deținuți, sau alte persoane, în condițiile art. 98 și 99 din același act normativ.

La acordarea acestui tip de recompensă, respectiv permisiunea de ieșire din penitenciar, comisiile de specialitate au în vedere unul dintre obiectivele principale ale sistemului penitenciar, parte integrantă a sistemului de ordine publică și siguranță națională a statului, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare, cu modificările și completările ulterioare, și anume protejarea ordinii de drept a siguranței cetățenilor și apărarea valorilor sociale.

Intimata-pârâtă a expus pe larg contextul în care s-a propus modificarea art. 99 alin. (6) din Legea nr. 254/2013, în respectarea hotărârilor C.E.D.O. în cauzele Bragadireanu împotriva României și Kanalas împotriva României, prin care s-a constatat încălcarea de către statul român a dispozițiilor art. 3 și art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sub aspectul neacordării unui tratament stomatologic adecvat și neacordării posibilității a părăsi locul de deținere pentru a participa a funeraliile unei rude apropiate.

A mai arătat că reclamantul însă nu a dovedit existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate prin cererea de chemare în judecată și nici prin înscrisuri, în ce fel și sub ce aspect au fost lezate și nici ce valori au fost lezate. În plus, suma solicitată cu titlu de despăgubiri este excesivă, iar răspunderea civilă delictuală este menită să acopere o pagubă, nu să asigure un câștig. Presupusul prejudiciul moral, adică reparația pentru neliniștea, disconfortul și incertitudinea cauzate de măsura condamnării reclamantului nu țin de condițiile de detenție, ci de măsura de îngrădire a libertății care nu intră în competența sistemului penitenciar.

În concluzie, a considerat nejustificat demersul reclamantului de a specula o situație obiectivă în scopul obținerii unor sume de bani, mai ales că acesta nu a dovedit în concret intensitatea cu care a perceput consecințele vătămării generate de încălcarea anumitor drepturi, în acest sens a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, în numele și pentru Statul Român, prin Ministrul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului față de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.

A arătat că în mod temeinic și legal prima instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere motivele de fapt și de drept invocate de reclamantul-apelant A..

Astfel, în raport de situația de fapt dedusă judecății și de art. 1392 din C. proc. civ., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză atâta timp cât acesta nu răspunde în numele și pentru Administrația Națională a Penitenciarelor sau pentru Ministerul Public.

Prin urmare, raportul juridic este stabilit între persoana care a formulat cererea, reclamantul, care își justifică astfel propria calitate procesuala activă și care se consideră vătămat și entitatea/entitățile juridice care, conform legii speciale, aveau competența de a decide asupra exercitării drepturilor reclamate.

Recurentul-pârât Penitenciarul București Rahova a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Statul Român, prin Ministrul Finanțelor Publice, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, arătând că această parte are calitate procesuală pasivă în măsura în care a legiferat posibilitatea ieșirii din penitenciar în vederea participării la înhumarea unei rude apropiate ca pe o recompensă, supunând-o regulilor de acordare a recompenselor.

În consecință, Statul Român trebuia să facă o delimitare legislativă între acest drept și vocația de a beneficia de o recompensă pentru celelalte motive prevăzute de legea de executare a pedepselor.

Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, arătând că în mod greșit a pretins că recursul s-a formulat în contradictoriu cu această parte în condițiile în care recurentul-pârât nu a criticat decizia atacată din perspectiva excepțiilor admise de instanța de apel, privind lipsa calității procesuale pasive a Administrația Naționale a Penitenciarelor și Ministerul Finanțelor Publice.

Prin admiterea cererii de acordare a despăgubirilor, sumele pretinse de reclamant vor fi achitate din bugetul statului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul filtru a admis în principiu recursul declarat în cauză și a fixat termen de judecată la 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a preschimbat, din oficiu, termenul de judecată de la 23 martie 2021 la 09 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

O primă critică a recurentului-pârât Penitenciarul București Rahova aduce în discuție legalitatea soluției instanței de apel prin prisma aplicării eronate a art. 8 din C.E.D.O.

Astfel, din perspectiva marjei de apreciere a autorității naționale la care face referire C.E.D.O. în Hotărârea Kanalas, recurentul-pârât pretinde că respingerea cererii reclamantului de a ieși din penitenciar pentru a participa la înmormântarea părinților săi constituie o ingerință prevăzută de lege, are un scop legitim în sensul art. 8 din C.E.D.O. și reprezintă o măsură necesară într-o societate democratică pentru asigurarea ordinii și siguranței publice și prevenirea faptelor penale date fiind circumstanțele particulare ale speței.

Tot astfel, nici în contextul reglementării răspunderii civile delictuale prin dispozițiile art. 1357 din C. civ., nu se poate reține existența unei fapte ilicite în sarcina sa din moment ce reclamantul se bucură doar de o vocație la recompensare, iar nu de un drept care să impună o obligație și să determine un prejudiciu.

Or, respingerea cererii de recompensare s-a produs în urma analizei comisiei competente, potrivit legii, care are dreptul în a face aprecieri asupra condițiilor în care permisiunea de ieșire din penitenciar se poate acorda.

Înalta Curte constată că formulând aceste critici, recurentul-pârât ignoră justețea statuărilor primei instanțe, validate de instanța de apel, care a expus, într-o motivare substanțială, argumentele pentru care a considerat că motivele invocate de pârât în justificarea refuzului de a-i acorda reclamantului permisiunea de ieșire din penitenciar pentru a participa la înmormântare părinților săi nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerința în dreptul persoanei la respectarea vieții sale private a fost necesară într-o societate democratică din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. în materie, care are aplicabilitate directă și prioritară față de legislația națională, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Drepturile reglementate de art. 8 al Convenției Europene sunt incluse în categoria drepturilor condiționale, întrucât ingerința unei autorități publice este permisă în limita în care o asemenea ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, printre altele, pentru siguranța publică, apărarea ordinii publice, prevenirea faptelor penale ori protejarea drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane.

Așadar, pentru a fi conformă cu dispozițiile Convenției, ingerința autorităților statale în exercițiul drepturilor protejate de art. 8 trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să apară necesară într-o societate democratică și să fie proporțională cu scopul urmărit, adică să fie determinată de existența unei nevoi sociale imperioase care a impus-o în vederea identificării echilibrului care trebuie să existe între interesul general și respectarea în concret a unuia dintre drepturile protejate.

În examinarea conduitei pârâtului, prima instanță a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire în special la cauza Kanalas împotriva României, pe care a găsit-o ca fiind similară, din punct de vedere al circumstanțelor de fapt, cu cea dedusă judecății pendinte, pe baza acestei analogii și prin prisma statuărilor Curții Europene, reținând că fapta ilicită a pârâtului chemat în judecată constă în încălcarea art. 8 din Convenție.

În considerentele hotărârii pronunțate în cauza Kanalas împotriva României, Curtea Europeană a concluzionat că autoritățile naționale nu au realizat o punere în balanță a intereselor aflate în joc, respectiv, pe de o parte, dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie și, pe de altă parte, asigurarea ordinii și siguranței publice și prevenirea faptelor penale.

Curtea Europeană a menționat că deși detenția, la fel ca orice altă măsură privativă de libertate, implică, prin natura sa, restricții privind viața privată și de familie a persoanei în cauză, cu toate acestea, este esențial, pentru respectarea vieții de familie, ca administrația penitenciarului să îi permită persoanei private de libertate și să o sprijine, atunci când este necesar, să mențină contactul cu rudele apropiate (Messina împotriva Italiei și Khoroshenko împotriva Rusiei).

În ceea ce privește infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, prima instanță a expus corect jurisprudența C.E.D.O. în materie, care a stabilit că a existat o încălcare a art. 8 și în situații în care era vorba despre infracțiuni mai grave.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului "nu a acordat o importanță primordială infracțiunilor pentru care fuseseră condamnați reclamanții în cauzele care priveau problema permisiunii de ieșire din penitenciar din motive legate de familie" (Schemkamper, pct. 33-36 - cauză în care reclamantul, vinovat de omor, executa o pedeapsă de 20 de ani de închisoare -, și Giszczak împotriva Poloniei, nr. 40195/08, pct. 36-39, 29 noiembrie 2011 - cauză în care reclamantul, vinovat de instigare la săvârșirea infracțiunii de omor, executa o pedeapsă de 13 ani de închisoare).

Înalta Curte observă că reglementările conținute la art. 213 alin. (2) și (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin H.G. nr. 157/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 271 din 11 aprilie 2016, ce au fundamentat decizia de respingere a cererii reclamantului, au rolul de a circumstanția condițiile și criteriile obiective care trebuie îndeplinite pentru a putea beneficia de această recompensă, prin raportare atât la scopul urmărit prin aplicarea unei pedepse privative de libertate, cât și la interesul general constând în protejarea ordinii publice și a siguranței cetățenilor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că refuzul de a-i permite reclamantului să iasă din mediul carceral pentru a participa la înmormântarea mamei sale trebuie să fie considerat o ingerință în dreptul persoanei în cauză la respectarea vieții de familie (Ploski împotriva Poloniei), o astfel de ingerință neîncălcând Convenția, dacă este prevăzută de lege, are cel puțin un scop legitim în sensul art. 8 din Convenție și poate fi considerată o măsură necesară într-o societate democratică.

Pentru a stabili dacă măsura în cauză era "necesară într-o societate democratică", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că pentru a preciza obligațiile asumate în materie de către statele contractante în temeiul art. 8 din Convenție, trebuie să se țină seama de cerințele normale și rezonabile ale încarcerării și de întinderea marjei de apreciere care trebuie acordată, în consecință, autorităților naționale, atunci când reglementează contactele unei persoane deținute cu familia acesteia. Cu toate acestea, statul are obligația de a demonstra că restricțiile inerente aplicate drepturilor și libertăților persoanei deținute sunt necesare într-o societate democratică și se bazează pe o nevoie socială imperioasă.

Astfel fiind, în mod corect a apreciat instanța de apel că motivele care au stat la baza respingerii cererii nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerința denunțată era necesară într-o societate democratică atâta timp cât intimatul-reclamant nu fusese sancționat disciplinar, iar acordarea permisiunii de a ieși din penitenciar nu s-a demonstrat a fi în măsură să genereze o stare de pericol pentru ordinea publică și siguranța cetățenilor.

Drept urmare, în lipsa unor elemente care să confere legitimitate refuzului acordării beneficiului prevăzut de lege, instanța de apel a urmărit să-i asigure intimatului-reclamant o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat de neparticiparea la înmormântarea părinților săi.

Câtă vreme modalitatea de acordare a recompensei constând în permisiunea ieșirii din penitenciar este reglementată într-o manieră care permite o evaluare a capacității persoanelor condamnate de a respecta regulile de conviețuire socială în momentul în care vor primi permisiunea de ieșire din penitenciar, este necesar ca personalul penitenciarului să aibă la dispoziție criteriile necesare pentru a aprecia în mod obiectiv cu privire la orice solicitare de acest gen, cu luarea în considerare inclusiv a siguranței comunității în care persoana va ajunge ca urmare permisiunii acordate.

Printr-o a doua critică, recurentul-pârât a susținut neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 din C. civ. din moment ce reclamantul se bucură, în baza legii, doar de o vocație de recompensare, iar nu de un drept care să impună comisiei constituite o obligație și care să determine un prejudiciu.

Astfel, nu se poate aprecia că eventualul prejudiciu moral pe care l-a suferit reclamantul se datorează unei fapte ilicite a pârâtului, care a respectat dispozițiile legale incidente în cauză.

Criticile sunt nefondate.

Din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 98 din Legea nr. 254/2013 rezultă că acordarea recompenselor este o posibilitate și nu un drept, acordarea unui anume tip de recompensă fiind atributul administrației penitenciare, conform prerogativelor stabilite de cadrul legal execuțional penal.

Referitor la persoanele private de libertate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mod constant în jurisprudența sa că un deținut nu pierde, prin simplul fapt al încarcerării sale, apărarea drepturilor sale garantate prin convenție. Din contră, persoanele aflate în detenție au o poziție vulnerabilă, iar autoritățile au obligația să le apere. Statul trebuie să se asigure că o persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității sale umane, că modul și metoda de executare a măsurii nu o supun la stres sau greutăți care depășesc nivelul inevitabil de suferință inerent în detenție și că drepturile sale fundamentale, cum este cel la viață privată și de familie, sunt asigurate în mod adecvat.

În contextul expus, în raport de circumstanțele factuale ale speței, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe care a făcut o analiză justă a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. în ceea ce privește păstrarea justului echilibru între interesul general și drepturile intimatului-reclamant.

Sub aspectul existenței faptei ilicite, s-a apreciat că refuzul autorităților de a acorda permisiunea reclamantului de ieșire din penitenciar pentru a participa la înmormântarea părinților săi poate fi reținut ca temei al acestei forme de răspundere civilă delictuală generatoare a obligației de despăgubire a persoanei vătămate.

Nu interesează analiza formei de vinovăție în persoana pârâtului câtă vreme și cea mai ușoară culpă este suficientă, ea decurgând din împrejurarea că pârâtul putea să prevadă că, în situația particulară a reclamantului, simpla respingere a cererii de acordare a recompensei era aptă să-i producă părții adverse un prejudiciu.

În privința prejudiciului reclamat, se reține că acesta reprezintă o consecință directă a faptei refuzului autorităților de a da curs cererii formulate și atingerii valorilor morale protejate de lege - demnitatea umană și viața de familie, cu impact negativ în plan psihic și afectiv ce a determinat producerea unui prejudiciu moral concretizat în suferința generată reclamantului de semnificația evenimentului produs în viața sa, dublată de sentimentul de frustrare și neputință generat de imposibilitatea de a participa la ceremonia de înmormântare a părinților săi.

Din acest punct de vedere, se reține că în aprecierea condițiilor pentru care reclamantului nu i s-a acordat permisiunea participării la înmormântarea părinților săi, Comisia constituită în cadrul penitenciarului, în baza cadrului legal reprezentat de art. 98 și art. 99 din Legea nr. 254/2013, s-a raportat la o serie de criterii pe care le-a considerat ca nefiind întrunite în persoana deținutului.

Nu în ultimul rând, se observă prevederile art. 11 din H.G. nr. 756/2016, precum și ale Regulamentului de organizare și funcționare a unităților penitenciare, aprobat prin Decizia Directorului general al ANP - art. 1 alin. (1) și (2), potrivit cărora penitenciarele sunt unități care asigură executarea pedepselor privative de libertate și a măsurii arestării preventive, în condiții în care garantează respectarea demnității umane, facilitând responsabilizarea și reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate și contribuind la creșterea gradului de siguranță a comunității, menținerea ordinii publice și securității naționale.

Astfel, dând eficiență criteriul general evocat de C.E.D.O. potrivit cu care despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora, reținând criteriile jurisprudențiale de evaluare a daunelor morale, instanța a apreciat că suma de 10.000 RON poate acoperi prejudicial moral suferit de reclamant.

În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elemente de fapt relevante în concret, apreciate în complexitatea lor.

Este, așadar, necesar ca despăgubirea să compenseze prejudicial creat și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui vătămat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Rahova împotriva deciziei nr. 776 din 06 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Rahova împotriva deciziei nr. 776 din 06 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 martie 2021.