ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 116/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

asupra recursurilor de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 25 martie 2019 pe rolul Tribunalului Arad, A. a solicitat, în contradictoriu cu Penitenciarul București Rahova, Administrația Națională a Penitenciarelor, Ministerul Justiției și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro daune morale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 și 8 CEDO, art. 1349, art. 1357-1359 C. civ., Legea nr. 254/2013.

Tribunalul Arad, secția I civilă, prin sentința nr. 246 din 23 octombrie 2019, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților. A respins acțiunea civilă având ca obiect pretenții. Fără cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 79 din 1 iulie 2020, a admis apelul declarat de reclamant și apelurile incidente declarate de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției împotriva sentinței tribunalului. A schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților - apelanți Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu aceștia ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Penitenciarul București Rahova și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, pe care i-a obligat, în solidar, la plata în favoarea reclamantului a sumei de 5000 RON cu titlu de despăgubiri. A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamantul și pârâții Penitenciarul București Rahova și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad.

Prin motivele de recurs, reclamantul A. a arătat că a fost condamnat, în baza mandatului de executare nr. 74/2014, la pedeapsa de 16 ani închisoare și 8 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) si lit. b) C. pen., aplicată prin sentința penală nr. 18 din 14 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Caras-Severin în dosarul nr. x/2012.

A menționat că la data de 23 martie 2017, urmare a decesului bunicii paterne, a solicitat conducerii închisorii să-i fie permisă ieșirea din penitenciar pentru a putea participa la funerarii, însă nu a primit permisiunea.

Ulterior, la data de 29 iulie 2017, a decedat și tatăl său, B.. Având în vedere experiența anterioară pe care a avut-o cu cadrele penitenciarului, a urmat procedurile scrise, solicitând permisiunea de a ieși din penitenciar în scopul participării la înmormântare, însă Comisia de recompense a Penitenciarului Bucuresti - Rahova a considerat că, raportat la gravitatea faptei pentru care a fost condamnat, nu se califică pentru permisia solicitată.

Recurentul a susținut că motivarea comisiei raportată la neîntrunirea condițiilor prevăzute de art. 99 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 și de art. 213 alin. (1) lit. b), alin. (2) lit. a) și alin. (3) lit. a), b), e), f), g), i) din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016 este una irelevantă, întrucât comportamentul său în decursul executării pedepsei a fost unul exemplar, arătând că nu a fost sancționat disciplinar, ba mai mult a fost recompensat pentru bună purtare, a acumulat mai multe zile de câștig, prestând activități lucrătoare și a participat la programe și activități educative.

Comisia și-a întemeiat refuzul pe motivul că nu prezintă suficientă încredere, contrar celor constatate pe parcursul celor 5 ani executați în sistem carceral până la momentul respectiv, care îl face eligibil pentru o asemenea recompensă.

Astfel, recompensele constituie un mijloc de individualizare a regimului de executare a pedepsei privative de libertate ce se acordă deținuților care au o bună conduită și au dovedit stăruință în muncă sau în cadrul activităților educative, culturale sau terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială sau de instruire școlară și formare profesională, așa cum prevede art. 98 și art. 99 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Mai mult decât atât, cu prilejul analizării cererii, comisia nu a luat în considerare asigurarea escortei, în situația în care s-a apreciat că impedimentul pentru acordarea permisiunii de ieșire din penitenciar pentru motive familiale este acela ca persoana privată de libertate nu poate fi lăsată să se deplaseze singură la un astfel de eveniment, escorta care ar fi eliminat riscul invocat de comisia pentru acordarea recompenselor, și anume acela de a mai comite alte infracțiuni.

Din cauza faptului că nu a putut fi alături de familia sa, de tatăl defunct pentru a-și lua rămas bun și a-l conduce pe ultimul drum, recurentul a susținut că i s-a adus un prejudiciu moral însemnat și s-a adus atingere principiului reabilitării și reintegrării în societate a deținuților, fapt pe care l-a considerat abuziv, îngrăditor al unor beneficii de care deținuții se pot bucura pentru a stimula reintegrarea în societate.

A arătat că împotriva hotărârii instanței de fond a declarat apel, care a fost admis în parte, însă nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanțele naționale nu trebuie să fie nerezonabil, luând in considerare reparațiile acordate de Curte în cauze similare.

A susținut că instanța trebuia să prezinte motive convingătoare și serioase pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică.

Luând în considerare reparațiile acordate de Curte în cauze similare, recurentul a precizat că instanța nu s-a raportat, în mod echitabil, la prejudiciul efectiv suferit, despăgubirile acordate nefiind suficiente pentru a acoperi o reparație completă pentru atingerile aduse drepturilor sale. Pentru situația în care dreptul în discuție nu este acordat, a înțeles să invoce criteriile referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, ce se stabilesc printr-o apreciere rezonabilă.

În opinia recurentului, instanța de apel a reținut că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană și că are dreptul la repararea prejudiciului produs, dar nu a făcut o apreciere rezonabilă, echitabilă, necorelând prejudiciul suferit și despăgubirile acordate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 3 și art. 8 CEDO, Legii nr. 254/2013, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel, iar pe fond, admiterea acțiunii.

Prin motivele de recurs, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în dosar, deoarece nu a formulat apel cu privire la acest aspect împotriva hotărârii instanței de fond, deși, la fel ca și în cazul Administrației Naționale a Penitenciarelor și Ministerului Justiției, față de obiectul cererii de chemare în judecată, situația clamată de reclamant nu intră nici pe departe în sfera sa de competență.

Totodată, a considerat că soluția instanței de apel de admitere, în parte, a acțiunii reclamantului și în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice nu este motivată, instanța de apel neprezentând considerentele pentru care a reținut calitatea procesuală pasivă a acestui minister în cauză pentru răspundere civilă delictuală și de ce l-a obligat împreună cu Penitenciarul București Rahova la plata, în solidar, către reclamant a sumei de 5.000 RON cu titlul de despăgubiri, în condițiile în care nu are nicio atribuție și legătură cu faptele descrise de reclamant, nefiind deci întrunite, cumulativ, condițiile necesare pentru a putea fi reținută răspunderea civilă delictuală în cazul său.

Mai mult, a considerat că în cauză nu a fost încălcat art. 8 din CEDO, contrar celor reținute de instanța de apel, pentru a se putea aprecia că sunt incidente dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, soluția de respingere a acțiunii de către instanța de fond - Tribunalul Arad - fiind temeinică și legală.

A apreciat astfel că hotărârea pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză.

În continuare, recurentul a prezentat considerentele primei instanțe, care, în opinia sa, au condus la pronunțarea unei soluții temeinice și legale, cu corecta interpretare și aplicare a prevederilor legale aplicabile în speță.

A reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, solicitând a se constata că doctrina juridică este unanimă în a considera că în procesul civil, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau obligației unei persoane de a participa, ca parte, în procesul civil.

A susținut că este de observat că nu se menționează niciun temei legal care să justifice calitatea de reprezentant al Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reclamantul neinvocând textul legal pe care își întemeiază această cerere.

Făcând trimitere la art. 194 C. proc. civ., recurentul a învederat că Ministerul Finanțelor Publice nu trebuie confundat cu Statul Român, așadar respectivul minister nu își poate asuma răspunderea pentru faptele și actele unor organe ale statului care aparțin de alte ministere, neputând reprezenta statul în prezenta cauză.

Totodată, în raport de art. 2 alin. (2) lit. c) și art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, recurentul a susținut că faptele arătate de reclamant în acțiune nu se circumscriu domeniului de activitate al ministerului, care, în atare condiții, nu poate reprezenta Statul Român în cauză, lipsindu-i calitatea procesuală pasivă.

Având în vedere faptul că reclamantul a adus acuze unor instituții ale statului, a considerat că este evidentă lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în această cauză, opinând în sensul că poate avea calitate procesuală pasivă Administrația Națională a Penitenciarelor sau Ministerul Justiției (în baza art. 5 lit. d) și g) din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției).

Potrivit recurentului, pentru ca o persoană să fie parte în proces este necesar, pe lângă îndeplinirea altor condiții, să aibă calitate procesuală.

Prin calitatea procesuală se desemnează titularul dreptului de a acționa în justiție și în același timp persoana împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală se determină în concret, în raport de litigiul dedus judecății, deoarece în cadrul unui raport juridic litigios numai o anumită persoană poate fi reclamantă, respectiv pârâtă.

Aceasta obligație își are temeiul în art. 194 C. proc. civ., potrivit căruia cererea de chemare în judecata trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție, reclamantul justifică îndreptățirea pe care o are de a introduce cererea sa împotriva unui anumit pârât.

C. proc. civ. reglementează în mod expres condițiile de exercitare a acțiunii civile, respectiv: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenții și interesul (art. 32).

Potrivit doctrinei, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).

În consecință, calitatea procesuală este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanțial dedus judecății.

Având în vedere cele expuse anterior, cum, potrivit recurentului, nu se poate reține o identitate între persoana obligată din raportul juridic dedus judecății/instituția publică în culpă și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat respingerea acțiunii față de Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru considerentele expuse mai sus, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare a apelului către Curtea de Apel Timișoara.

În drept, s-a prevalat de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 și art. 497 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, pârâtul Penitenciarul București Rahova a considerat că hotărârea atacată ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susținut că instanța de apel a aplicat în mod eronat art. 8 din CEDO reținând că fapta pârâtului de a nu acorda permisiunea reclamantului de a merge la înmormântarea tatălui, chiar dacă reclamantul avea doar o vocație la acordarea unei asemenea permisiuni, constituie o ingerință în dreptul său la viața privată, garantat de articol.

A precizat că din perspectiva marjei de apreciere a autorității naționale la care face referire CEDO în Hotărârea Kanalas, de a respinge cererea reclamantului de a ieși din penitenciar pentru a participa la înmormântarea tatălui său decedat, aceasta constituie o ingerință prevăzută de lege, are un scop legitim în sensul art. 8 alin. (2) din Convenție și poate să fie considerată o măsură necesară într-o societate democratică, pentru asigurarea ordinii si siguranței publice si prevenirea faptelor penale, luând în considerare faptul că deținutul A. era condamnat la o pedeapsă de 15 ani de închisoare pentru infracțiunea de instigare la omor calificat, fiind repartizat să execute pedeapsa privativă de libertate în regim închis.

Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, ieșirea din penitenciar, fără a se distinge după scopul ieșirii, reprezintă o recompensă, iar o recompensă nu poate fi acordată dacă deținutul nu prezintă suficientă încredere că nu mai comite alte infracțiuni (art. 213 alin. (2) lit. a).

Prin urmare, în opinia recurentului, nu se poate reține în cauză existența unei fapte ilicite în sarcina acestei comisii, conform art. 1357 C. civ., din moment ce reclamantul se bucură, în baza legii, doar de o vocație la recompensare, iar nu de un drept care să impună comisiei constituite o obligație și care să determine un prejudiciu. Astfel, respingerea cererii de recompensare nu poate constitui o faptă ilicită, din moment ce legea a dat în competența unei anume comisii dreptul de a face aprecieri asupra condițiilor reale și personale în care permisiunea de ieșire din penitenciar se poate acorda.

În acest sens, a apreciat că normele de drept material au fost aplicate în mod eronat atrăgând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., întrucât instanța civilă nu este competentă a face aprecieri asupra acestei posibilități legale acordate reclamantului și nu se poate substitui organelor învestite de lege cu soluționarea cererilor de recompensare și să facă propria apreciere sub aspectul legalității și oportunității.

Permisiunea ieșirii din penitenciar nu reprezintă un drept care să nu îi fi fost respectat condamnatului, motiv pentru care eventualul prejudiciu moral nu este justificat prin raportare la faptul că acesta se află în executarea unei pedepse privative de libertate. Din momentul în care a fost încarcerat, condamnatul trebuia să realizeze în ce constă privarea de libertate, respectiv faptul că nu va putea participa la următoarele evenimente familiale care urmau să aibă loc până la liberarea din penitenciar, cu precădere în contextul în care se mai afla în stare de judecată și în dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, în calitate de inculpat, dosar finalizat cu majorarea cu 1 an a pedepsei închisorii inițial aplicate. Faptul că și-a imaginat că va putea participa la înmormântarea părintelui său decedat fără să îndeplinească condițiile impuse de lege pentru acordarea recompensei permisiunii ieșirii din penitenciar nu poate conduce la concluzia că recurentul putea fi obligat la plata unor daune morale.

Pornind de la concluzia că permisiunea de ieșire din penitenciar apare ca o vocație a persoanei private de libertate și nu ca un drept, având în vedere situația specială în care s-a găsit reclamantul, respectiv în executarea unei pedepse privative de libertate, este de înțeles că legăturile acestuia cu familia sunt restricționate și se supun unor reguli stricte fiind necesară parcurgerea unor proceduri prevăzute de legislația în vigoare, astfel că, potrivit recurentului, nu se poate aprecia că îi este, în acest mod, încălcat dreptul la viață privată prevăzut de dispozițiile art. 8 din CEDO, cu atât mai mult cu cât acesta a putut beneficia de vizite, convorbiri telefonice, dreptul la petiționare, etc.

A solicitat a se constata că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și nu se poate reține în sarcina comisiei săvârșirea unei fapte ilicite conform art. 1357 C. civ., din moment ce reclamantul se bucură, în baza legii, doar de o vocație la recompensare, iar nu de un drept care să impună comisiei constituite o obligație și care să determine un prejudiciu.

Față de aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de instanță apelantului - reclamant, a considerat că acesta nu a făcut nici dovada existenței prejudiciului și nici a unei legături de cauzalitate între fapta pretins săvârșită și prejudiciu.

Așadar, daunele morale sunt acele consecințe de natură nepatrimonială cauzate unei persoane prin săvârșirea unor fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale, dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru legal.

Prejudiciul, condiție esențială a răspunderii civile delictuale, reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau, în anumite condiții, a unor simple interese.

Recurentul a considerat că în niciun caz nu se poate aprecia că eventualul prejudiciu moral pe care l-a suferit reclamantul se datorează unei fapte ilicite a sa, care a respectat dispozițiile legale incidente în cauză.

În măsura în care se va aprecia că se impune totuși acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale intimatului, a apreciat că responsabilitatea pentru crearea unui cadru normativ prejudiciabil pentru persoanele private de libertate aflate în situația dedusă judecății în prezenta cauză, implicit pentru prejudiciul pretins de către reclamant, este Statul român, în măsura în care acesta a legiferat posibilitatea ieșirii din penitenciar în vederea participării la înhumarea unei rude apropiate ca pe o recompensă, supunând-o regulilor de acordare a recompenselor, deci, practic, a condiționat participarea la înhumarea membrilor familiei de îndeplinirea unor condiții rigide, de care recurentul nu putea, în mod legal, să nu țină seama, cu nesocotirea aspectului că aceasta reprezintă o componentă importantă, potrivit forurilor europene, a dreptului la respectarea vieții private și de familie. În consecință, Statul român trebuia, prin normele legale adoptate, să asigure posibilitatea participării la înhumarea membrilor de familie și acelor persoane private de libertate care nu îndeplinesc condițiile pentru acordarea unei recompense, practic să facă o delimitare legislativă între acest drept și

vocația de a beneficia de o recompensă, pentru toate celelalte motive prevăzute de legea de executare a pedepselor.

Mai mult decât atât, dacă Statul Român nu a creat, din oficiu, cadrul legal necesar exercitării acestui drept, ci prin normele legale adoptate a îngrădit acordarea sa, condiționând-o de îndeplinirea condițiilor specifice unei vocații, acesta nu a procedat astfel nici la sesizarea expresă formulată de Administrația Națională a Penitenciarelor, ulterior pronunțării hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Bragadireanu împotriva României și Kanalas împotriva României, care a înaintat către Ministerul Justiției o propunere de modificare a Legii nr. 254/2013 ce privea situația persoanelor private de libertate față de care comisia pentru acordarea recompenselor aprecia că nu prezentau garanția adoptării unui comportament adecvat în societate, în sensul de a fi analizată și posibilitatea de escortare a acestora la funeraliile membrilor de familie, modificări legislative ce nu au fost adoptate nici până la această dată.

În lipsa unei prevederi legale în acest sens în legislația execuțional-penală, reprezentanții locului de deținere s-au aflat în imposibilitatea obiectivă de a lua în calcul și varianta escortării intimatului de la Penitenciarul București - Rahova în localitatea Reșița, unde au avut loc funeraliile în data de 1 august 2017, întrucât procedând astfel s-ar fi situat în sfera acordării unor beneficii neprevăzute de lege persoanei private de libertate, cu angajarea unor cheltuieli nejustificate legal din fondurile publice, antamând posibilitatea răspunderii penale, patrimoniale și disciplinare.

A solicitat astfel de a observa că în prezenta cauză Penitenciarul București - Rahova a acționat în concordanță cu cadrul normativ execuțional-penal incident, reprezentanții săi neputând să adauge la lege sau să găsească soluții pentru hiba legislativă identificată, fiind evident faptul că Statul Român, în exercitarea puterii legislative, poartă întreaga responsabilitate pentru eventualul prejudiciu reținut de instanță.

Prin întâmpinarea formulată de Penitenciarul București Rahova s-a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamant, motivat de faptul că în cuprinsul cererii nu se regăsesc critici propriu-zise ale hotărârii atacate, recurentul limitându-se a relua argumentele expuse în cererea de chemare în judecată și în apel.

În ceea ce privește dispozițiile legale aplicabile cauzei, a apreciat cererea de recurs ca fiind neîntemeiată, pentru motivele expuse pe larg prin recursul propriu.

Cu privire la recursul Ministerului Finanțelor Publice a reiterat aspectul potrivit căruia responsabilitatea creării unui cadru normativ prejudiciabil pentru persoanele privative de libertate este a Statului român.

Excepția nulității recursului declarat de reclamant a fost invocată și prin întâmpinarea formulată de Administrația Națională a Penitenciarelor, solicitându-se, totodată, și respingerea cererii, ca nefondată, urmând a se aprecia că reclamantului nu i-a fost încălcat vreun drept.

Privitor la recursul Ministerului Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului român a reiterat aspectul potrivit căruia responsabilitatea creării unui cadru normativ aparține statului, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului declarat de acesta.

Prin întâmpinarea formulată, A. a solicitat respingerea recursurilor pârâților, ca nefondate, considerând că în mod corect, curtea de apel a reținut în considerentele deciziei atacate faptul că autoritățile nu au pus în balanță, pe de o parte, dreptul la respectarea vieții de familie și, pe de altă parte, asigurarea ordinii și siguranței publice și prevenirea faptelor penale.

Cu referire la recursul statului, a învederat aspectul că respectivul pârât nu a declarat apel împotriva hotărârii tribunalului prin care i s-a respins excepția privitoare la lipsa calității procesuale pasive.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea, ca neîntemeiate, ale cererilor de recurs ale reclamantului și pârâtului Statului român și menținerea, în parte, respectiv casarea, în parte, a deciziei atacate, în ceea ce privește pretențiile recurentului - reclamant.

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant legal al Statului român a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca neîntemeiat.

Intimata - pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspunsuri la întâmpinarea Penitenciarului București Rahova, achiesând la apărările formulate de respectivul recurent, la întâmpinarea recurentului - reclamant A., la întâmpinarea Ministerului Justiției și la întâmpinarea Statului român.

Penitenciarul București Rahova a depus răspunsuri la întâmpinările formulate de intimații Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției, la ale căror apărări a achiesat.

Ministerul Justiției a depus răspuns la întâmpinarea Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant legal al Statului Român

Învestită cu soluționarea căilor de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 14 septembrie 2020, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, iar ulterior, în baza art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., s-a stabilit termen de judecată, cu citare părți, în ședință publică la 27 ianuarie 2021.

II. Considerentele Înaltei Curți

Recursul reclamantului este nul, în considerarea argumentelor ce succed:

Se constată imposibilitatea încadrării aspectelor deduse judecății în criticile de nelegalitate subsumabile dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. fiind incidentă, ca atare, sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) din cod.

Art. 489 C. proc. civ. stipulează în sensul că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cauzelor de ordine publică, aceeași sancțiune intervenind și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele de casare prevăzute la art. 488 din cod, care la alin. (1) pct. 1-8 enumeră limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate solicita casarea unor hotărâri.

În speța dedusă judecății, se constată că motivele recursului nu pot fi încadrate în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Astfel, recurentul - reclamant, pe de o parte, a reiterat motivele de apel care deja și-au găsit o rezolvare jurisdicțională prezentând situația de fapt și circumstanțele respingerii cererii sale de acordare a unei permisii având în vedere decesul tatălui său.

Ca atare, întrucât susținerile din recurs sunt identice celor de apel, reiterarea acestora în recurs nu este permisă câtă vreme nu aduc un element de noutate care să atragă incidența uneia din ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurentul și-a exprimat nemulțumirea în raport de cuantumul redus al despăgubirilor acordate de curtea de apel.

Nici aceste critici nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de lege, în condițiile în care aspectele evidențiate în recurs distinct de cele care reiterează motivele de apel reprezintă chestiuni de netemeinicie prin care se pretinde că, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel a făcut o apreciere nerezonabilă, neechitabilă și fără corelare între prejudiciul suferit și despăgubirile acordate.

Deși subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., motivele recursului nu indică normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de către curtea de apel, așa cum impun dispozițiile textului legal, ținând cont și de faptul că nu există o corespondență între cuantumul daunelor și respectarea principiului reabilitării și reintegrării în societate a deținutilor, de care se prevalează recurentul.

Din contră, așa cum a reliefat chiar recurentul prin motivele formulate, acesta se stabilește printr-o apreciere rezonabilă, în fiecare situație particulară, ca urmare a aplicării unor criterii privind consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Or, instanța de recurs exercitând doar un control de legalitate a deciziei recurate, nu va putea evalua trimiterile pe care recurentul - reclamant le face la despăgubirile stabilite de CEDO în alte hotărâri, neputându-se reține că s-ar fi consacrat de către Curtea Europeană un criteriu de cuantificare a reparației echitabile.

Se constată, în aceste condiții, că recurentul nu a dedus judecății critici care să se încadreze în motivele de casare prevăzute limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ., modalitatea de redactare a memoriului de recurs necircumscriindu-se exigențelor acestui text de lege.

Una dintre trăsăturile esențiale ale recursului este aceea că reprezintă o cale extraordinară de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunțate de instanța de apel.

Un atare context legal nu permite o reapreciere a situației de fapt ce a fost stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel încât criticile prin care recurentul tinde a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs.

Pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la reiterarea motivelor de apel și la prezentarea unor chestiuni de netemeinicie, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor imputate instanței, o minimă argumentare a criticii în fapt și drept, precum și indicarea raționamentelor pe care se bazează.

Ca atare, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 488 C. proc. civ. și cum nu au fost identificate motive de ordine publică, se va constata nulitatea căii de atac, aceasta fiind exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a deciziei atacate.

Și recursul declarat de Statul român este nul, pentru următoarele argumente.

Astfel, prin motivele de recurs formulate de pârât se reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive ca reprezentant al Statului român în cauza dedusă judecății.

Or, respectiva excepție a fost invocată de către Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant legal al statului prin întâmpinarea formulată la Tribunalul Arad .

Prin sentința civilă nr. 246/2019, Tribunalul Arad a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, reținând că în raport de obiectul cererii deduse judecății, respectiv plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat, Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului roman, are calitate procesuală pasivă.

Împotriva hotărârii de respingere a calității procesuale pasive, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu a declarat apel, astfel încât respectiva soluție a intrat în puterea lucrului judecat.

În aceste condiții, recursul declarat de pârât împotriva deciziei din apel, prin reiterarea aspectelor privind lipsa calității procesuale pasive, soluționată definitiv de prima instanță, nu poate fi primit.

Se rețin ca atare dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Prin urmare, textul menționat consacră legislativ o practică constantă potrivit căreia, așa cum recursul nu poate fi exercitat fără să se fi uzat de calea apelului, tot astfel, în recurs nu se pot invoca omisso medio motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel.

Cum pe calea apelului pot fi invocate motive care privesc judecata în primă instanță, pentru a putea fi ridicate în recurs, trebuie să fie în primul rând valorificate în termenele și condițiile prevăzute de lege.

Totodată, cum alin. (2) al art. 488 C. proc. civ. stabilește o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute la alin. (1) rezultă că nici atunci când este vorba de excepții, cum este cazul în speță, acestea nu pot fi invocate direct în recurs, dacă puteau fi invocate pe calea apelului, atâta timp cât legea condiționează invocarea lor ca motive de recurs de valorificarea anterioară în apel.

Întrucât pârâtul nu a făcut acest lucru, aspectul legat de calitatea sa procesual pasivă a intrat în putere de lucru judecat și nu mai poate fi dedus analizei instanței de recurs, critica din motivele de recurs fiind formulată omisso medio.

În atare condiții, formularea direct în recurs a unor atare critici încalcă dispozițiile procedurale, întrucât recursul, ca o cale extraordinară de atac subsecventă apelului, poate fi exercitat împotriva deciziei pronunțate în apel pentru motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., rezultând că prin criticile formulate trebuie să se tindă a se demonstra de ce considerentele sunt eronate în raport de textele de lege aplicabile speței.

Nu poate fi criticată soluția instanței de apel pentru aspecte nedezlegate, deoarece nu au fost deduse cercetării ei judecătorești, după cum nu se poate tinde la schimbarea unei soluții care nu se referă la chestiunile criticate.

Prin urmare, în condițiile formulării în recurs pentru prima dată a unor critici, omisso medio, acestea nu pot constitui obiect al controlului judiciar, astfel că nu vor fi analizate.

Conchizând, cum pârâtul nu a declarat apel împotriva soluției tribunalului de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, urmează a se constata nul recursul acestuia, observându-se că reiterarea excepției prin întâmpinarea din apel (ca mijloc de apărare) nu este permisă ca mijloc procedural pentru declararea omisso medio a recursului.

Recursul declarat de Penitenciarul București Rahova este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Recurentul - pârât a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod eronat art. 8 din CEDO, neputându-se reține în cauză existența unei fapte ilicite în sarcina sa, conform art. 1357 C. civ., din moment ce reclamantul se bucură, în baza legii, doar de o vocație la recompensare, iar nu de un drept care să impună o obligație și să determine un prejudiciu.

O atare critică nu poate fi primită.

Se observă că instanța de apel, printr-o convingătoare argumentație, a reținut încălcarea în cauză a art. 8 din CEDO, prin refuzul nejustificat al Comisiei constituite în cadrul penitenciarului de a-i acorda reclamantului permisiunea de a participa la înmormântarea tatălui acestuia.

În mod legal s-a constatat de către curtea de apel că principiile invocate de Curtea Europeană în cauza Kanalas împotriva României sunt aplicabile în speță, refuzul de a-i permite reclamantului să părăsească penitenciarul pentru a participa la înmormântarea tatălui reprezentând o ingerință în dreptul persoanei în cauză la respectarea vieții sale de familie, garantat de art. 8 din Convenție, date fiind circumstanțele particulare care caracterizează situația acestuia.

Astfel, instanța de apel a analizat toate motivele invocate de Comisia pentru acordarea recompenselor, constatând că nu au fost suficiente pentru a demonstra că ingerința denunțată era "necesară într-o societate democrată".

Se reține, ca atare, că instanța de apel, având în vedere jurisprudența CEDO, a urmărit să-i asigure reclamantului o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat de neparticiparea la funeraliile tatălui.

Se observă astfel că, Curtea Europeană a reamintit că deși detenția, la fel ca orice altă măsură privativă de libertate, implică, prin natura sa, restricții privind viața privată și de familie a persoanei în cauză, cu toate acestea, este esential, pentru respectarea vieții de familie, ca administrația penitenciarului să îi permită persoanei private de libertate și să o sprijine, atunci când este necesar, să mențină contactul cu rudele apropiate (Messina împotriva Italiei și Khoroshenko împotriva Rusiei).

Curtea a mai apreciat că refuzul de a-i permite reclamantului să iasă din mediul carceral pentru a participa la înmormântarea mamei sale trebuie să fie considerat o ingerință în dreptul persoanei în cauză la respectarea vieții de familie (Ploski impotriva Poloniei), o astfel de ingerință neîncălcând Convenția, dacă este prevăzută de lege, are cel puțin un scop legitim în sensul art. 8 din Convenție și poate fi considerată o măsură necesară într-o societate democratică.

În considerentele hotărârii pronunțate în cauza Kanalas împotriva României, Curtea a concluzionat că autoritățile naționale nu au realizat o punere în balanță a intereselor aflate în joc, respectiv, pe de o parte, dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie și, pe de altă parte, asigurarea ordinii și siguranței publice publice și prevenirea faptelor penale.

Or, în speță, după cum a reținut și curtea de apel, similar cauzei Kanalas împotriva României, ingerința este prevăzută în lege (art. 98 alin. (1) și art. 99 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 și Normele de aplicare) și, ținând cont de gravitatea infracțiunii săvârșite, o astfel de ingerință are drept scop împiedicarea ca, prin ieșirea din penitenciar, să se comită alte infracțiuni sau să se tulbure ordinea și siguranța publică.

Instanța de apel a apreciat însă corect că motivele neacordării permisiunii participării la înmormântarea tatălui nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerința denunțată era necesară într-o societate democratică.

Cu referire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că în mod corect au fost apreciate de curtea de apel ca fiind îndeplinite cerințele acestui tip de răspundere, fapta ilicită constând în neacordarea permisiunii ca reclamantul să participe la înmormânarea tatălui.

Se constată astfel că instanța de apel a făcut o analiză justă a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva jurisprudenței CEDO în ceea ce privește păstrarea justului echilibru între interesul general și drepturile reclamantului.

În ceea ce privește motivele de recurs prin care se reliefează responsabilitatea statului pentru crearea unui cadru normativ prejudiciabil pentru persoanele private de libertate, acestea nu pot fi primite.

Aceasta, în condițiile în care, pe de o parte, în aprecierea condițiilor pentru care reclamantului nu i s-a acordat permisiunea participării la funeraliile tatălui, Comisia constituită în cadrul penitenciarului, în baza cadrului legal reprezentat de art. 98 și art. 99 din Legea nr. 254/2013, s-a raportat la o serie de criterii pe care le-a considerat ca nefiind întrunite în persoana deținutului.

Pe de altă parte, se constată că această motivare a recurentului - pârât este pentru prima dată formulată în fața instanței de recurs.

Nu în ultimul rând, se observă prevederile Hotărârii Guvernului nr. 756/2016, art. 11, precum și ale Regulamentului de organizare și funcționare a unităților penitenciare, aprobat prin Decizia Directorului general al ANP (art. 1 alin. (1) și (2) potrivit cărora penitenciarele sunt unități care asigură executarea pedepselor privative de libertate și a măsurii arestării preventive, în condiții în care garantează respectarea demnității umane, facilitând responsabilizarea și reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate și contribuind la creșterea gradului de siguranță a comunității, menținerea ordinii publice și securității naționale.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentului potrivit cărora escorta este un beneficiu neprevăzut de lege, în condițiile în care escortarea și însoțirea deținuților din regimul închis sunt reglementate în cuprinsul art. 72 din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016.

De asemenea, se constată că aprecierile instanței, peste cele ale Comisiei constituite în cadrul penitenciarului, sunt justificate tocmai în considerarea jurisprudenței CEDO pe art. 8, a cărei respectare și aplicare instanțele naționale sunt primele chemate să o asigure, nefiind întemeiate criticile formulate nici sub acest aspect.

Pentru toate aceste motive recursul declarat de pârât urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 79 din 1 iulie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Penitenciarul București Rahova împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 ianuarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.