CASE OF KANALAS v. ROMANIA

La originea cauzei se află o cerere (nr. 20323/14) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Florian Kanalas („reclamantul”), a sesizat Curtea la 19 martie 2014, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul a fost reprezentat de A. Mos, avocat în Oradea. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul denunță condițiile materiale de detenție la care a fost supus în penitenciarele Oradea și Rahova, precum și refuzul administrației penitenciarelor de a-i permite să iasă din penitenciar pentru a participa la înmormântarea mamei sale. Acesta invocă art. 3 și art. 8 din Convenție.

La 10 iulie 2015, capetele de cerere menționate anterior au fost comunicate Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere, în temeiul art. 54 § 3 din Regulamentul Curții. ÎN FAPT

Reclamantul a fost reținut la 20 august 2010. Ulterior, acesta a fost plasat în arest preventiv. Prin hotărârea definitivă din 14 martie 2011, Tribunalul Bihor l-a condamnat la doisprezece ani și jumătate de închisoare pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat. După aplicarea dispozițiilor mai favorabile din noul Cod penal, intrat în vigoare în 2014, această pedeapsă a fost redusă la zece ani.

În plus, printr-o hotărâre definitivă din 11 septembrie 2014, Judecătoria Oradea l-a condamnat pe reclamant la opt luni de închisoare cu executare pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare, după ce a constatat că persoana în cauză o amenințase cu moartea, în martie 2013, pe fosta sa parteneră, într-o scrisoare trimisă din penitenciar. A. Condițiile materiale de detenție a reclamantului

În perioada 23 septembrie 2010 - 4 august 2011, reclamantul a fost încarcerat la Penitenciarul Oradea, cu excepția a două scurte perioade (24 ianuarie -1 februarie 2011 și 22 februarie - 7 martie 2011), în cursul cărora a fost spitalizat.

În perioada 5 august - 28 noiembrie 2011, reclamantul a fost încarcerat la Penitenciarul Rahova.

În perioada 29 noiembrie 2011 - 25 aprilie 2016, reclamantul a fost încarcerat la Penitenciarul Oradea. Între timp, a fost spitalizat pentru două scurte perioade (27 noiembrie - 9 decembrie 2014 și 30 iulie - 14 august 2015). Din 25 aprilie 2016, acesta este încarcerat la Penitenciarul Satu Mare. 1. A. Condițiile de detenție descrise de reclamant

Reclamantul descrie condițiile detenției sale după cum urmează. În cursul detenției sale, acesta a fost plasat în celule de 9 m² împreună cu alți trei deținuți. Celulele erau prevăzute cu toalete cu suprafața de un m² și nu dispuneau de niciun sistem de ventilație. Erau iluminate continuu cu tuburi de neon ce au provocat reclamantului degradarea vederii și apariția unei calviții.

În martie 2014, reclamantul a fost încarcerat într-o celulă de 20 m² împreună cu alți unsprezece deținuți. Celula nu beneficia de iluminare naturală și nici de un sistem de ventilație și era dotată cu toalete cu o suprafață de un m².

Hrana era de foarte proastă calitate, ceea ce i-a cauzat reclamantului probleme digestive.

De la încarcerarea sa, reclamantul beneficiază de o oră de plimbare pe zi. 2. B. Condițiile de detenție descrise de Guvern

Făcând referire la o scrisoare trimisă de Administrația Națională a Penitenciarelor („ANP”), Guvernul precizează că, în Penitenciarul Oradea, reclamantul a fost încarcerat în diverse celule în care numărul deținuților nu a depășit niciodată numărul paturilor existente. Acesta precizează că suprafața și numărul paturilor erau următoarele: celulele de 16,60 m² erau dotate cu 8 paturi, cele de 8,66 m² cu 4 paturi, cele de 40,32 m² cu 14 sau 16 paturi, cele de 36,16 m² cu 18 paturi și cele cu suprafața de aproximativ 26 m² cu 11 sau 12 paturi. Guvernul adaugă că celulele beneficiază de una sau mai multe ferestre, care asigură o iluminare și o ventilație naturale. În mai multe din celulele menționate, toaletele nu sunt prevăzute cu o fereastră, iar ventilația se realizează după deschiderea ușii acestei încăperi.

În ceea ce privește condițiile de detenție din Penitenciarul Rahova, Guvernul menționează că reclamantul a fost încarcerat în celule cu o suprafață de 19,58 m², dotate cu 8 paturi, și că aceste celule beneficiau de o ventilație și o iluminare naturale, precum și de iluminare artificială.

Susține că hrana era de bună calitate, fiind verificată zilnic de autoritățile penitenciarului și de reprezentanții deținuților.

Guvernul adaugă că reclamantul beneficiază de o oră de plimbare în Penitenciarul Oradea și că, în Penitenciarul Rahova, i s-a acordat un interval de cel puțin două ore pentru plimbare. B. Cererea reclamantului de ieșire în scopul participării la înmormântarea mamei sale

La 21 martie 2014, reclamantul a solicitat conducerii Penitenciarului Oradea, prin intermediul unei rude, permisiunea de a ieși pentru a putea să participe la înmormântarea mamei sale, care urma să aibă loc la 24 martie 2014, orele 12.

La 24 martie 2014, orele 9, „Comisia pentru acordarea recompenselor” din cadrul penitenciarului, în temeiul art. 98 alin. 1 lit. e) și art. 99 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum și al normelor de aplicare a acestor dispoziții, a respins cererea reclamantului, pentru următoarele motive: acesta executa o pedeapsă de 12 ani și 6 luni de închisoare, pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat, în regim închis; durata din pedeapsă ce mai trebuia executată era prea mare; persoana în cauză beneficiase deja de o recompensă în cursul aceleiași luni. Comisia a considerat că reclamantul putea să beneficieze, în schimb, de un drept suplimentar de vizită fără perete despărțitor. Din decizia comisiei reieșea că, până la data respectivă, reclamantul primise numeroase recompense pentru bună purtare și că șeful secției penitenciarului în care acesta era încarcerat a emis un aviz favorabil solicitării.

La 4 aprilie 2014, reclamantul a depus plângere penală pentru abuz în serviciu împotriva directorului Penitenciarului Oradea. Prin rezoluția din 3 octombrie 2014, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea a dispus neînceperea urmăririi penale. II.

La momentul faptelor, în absența unui Regulament de aplicare a Legii nr. 254/2013, normele de aplicare a vechii legi (Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal), aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1897/2006, erau încă în vigoare. Art. 147 din regulamentul respectiv era redactat astfel: Art. 147 Acordarea recompensei cu permisiunea de ieșire din locul de deținere „(1) Permisiunea de ieșire din locul de deținere prevăzută la art. 68 alin. (1) lit. e) - g) din lege [dispoziții corespunzătoare art. 98 alin. (1) lit. e) - g) din Legea nr. 254/2013] poate fi acordată numai persoanelor private de libertate care au avut o conduită constant pozitivă și prezintă suficientă încredere că nu mai comit alte infracțiuni. (2) Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate prevăzută la art. 68 alin. (2) din lege [în prezent, art. 98 alin. (2)] acordă recompensa prevăzută la art. 68 alin. (1) lit. E) din lege [în prezent art. 98 alin. (1) lit. E)] sau propune acordarea recompenselor prevăzute la art. 68 alin. (1) lit. f) și g) din aceeași lege [în prezent, art. 98 alin. (1) lit. f) și g)], după o analiză temeinică, conform procedurii stabilite prin decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor. ”

Dispozițiile relevante în speță din Metodologia privind acordarea recompenselor pentru persoanele aflate în custodia Administrației Naționale a Penitenciarelor, pe baza Sistemului de creditare, adoptată de ANP, în vigoare în perioada 14 iunie 2013 - 10 aprilie 2016, erau formulate astfel: Art. 2 „O recompensă poate fi acordată unui deținut o singură dată în cursul unei luni calendaristice, cu excepția situațiilor prevăzute de art. 69 alin. (1) lit. [...] și e) [în prezent art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013] [...] ” Art. 4 „(1) La analizarea propunerilor, în vederea acordării recompensei cu permisiunea de ieșire din penitenciar, se are în vedere în ce măsură deținuții: a) au o conduită constant pozitivă; b) sunt stăruitori în muncă; c) participă activ în cadrul activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, al instruirii școlare și formării profesionale; (2) La verificarea întrunirii cumulative a condițiilor și criteriilor stabilite de lege, se vor avea în vedere și următoarele aspecte referitoare la persoana deținutului: a) natura infracțiunii; b) durata pedepsei; c) regimul de executare; d) numărul și natura recompenselor acordate anterior; e) perioada executată, raportat la durata din pedeapsă ce mai trebuie executată până la analizarea în comisia pentru liberare condiționată; f) istoricul infracțional; g) apartenența la grupări de criminalitate organizată; h) conduita la revenirea în penitenciar, dintr-o permisiune de ieșire din penitenciar acordată anterior; i) comportamentul avut înainte de arestare și modul în care deținutul este cunoscut în comunitate; vor fi avute în vedere, cu precădere, datele din dosarul individual al persoanei private de libertate; j) menținerea legăturilor cu membrii de familie; k) existența suspiciunilor cu privire la deținere/consum/trafic obiecte și substanțe interzise. ”

Potrivit Regulamentului privind siguranța locurilor de deținere din subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, aprobat prin Ordinul nr. 1676 din 24 iunie 2010, persoanele private de liberate pot fi escortate în fața organelor judiciare, la puncte de lucru, policlinici, spitale sau în alte locuri din exteriorul locului de deținere, stabilite de directorul acestuia (art. 146).

În observațiile prezentate Curții la 5 decembrie 2015, Guvernul face referire la mai multe hotărâri judecătorești privind permisiunea de ieșire din penitenciar acordată deținuților, în special în vederea participării acestora la înhumarea unor rude [literele b)-e)], prezentate în continuare. a) Prin încheierea din 27 mai 2014, judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la Penitenciarul Brăila a admis plângerea unui deținut împotriva unei decizii a „comisiei pentru acordarea recompenselor”, prin care acestuia din urmă i se acorda un drept suplimentar de a primi vizite și pachete din afara penitenciarului. Deținutul susținea că avea dreptul de a primi o recompensă sub forma unei permisiuni de ieșire din penitenciar. Reținând că, conform dispozițiilor legale, recompensa nu constituia un drept pentru persoana condamnată, judecătorul a considerat totuși că orice act al unei autorități publice trebuie să fie supus controlului unei instanțe. Prin hotărârea definitivă a Judecătoriei Brăila din 26 august 2014, încheierea citată a fost anulată, iar cererea persoanei în cauză a fost respinsă ca nefondată. Instanța a considerat că legea nu a instituit un drept al persoanelor deținute de a fi recompensate, ci o simplă posibilitate. În plus, în lege nu este prevăzută nicio cale de atac împotriva încheierii, care, în opinia acesteia, era lăsată la aprecierea suverană a „comisiei pentru acordarea recompenselor”, iar judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu are nicio atribuție în această privință. b) Prin încheierea din 22 ianuarie 2014, judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la Penitenciarul Jilava a respins ca nefondată plângerea unui deținut care denunța refuzul administrației penitenciarului de a-i permite să participe la înmormântarea mamei sale, pe motiv că persoana în cauză nu prezenta suficientă încredere că nu va săvârși o altă infracțiune. Judecătorul a observat, în această privință, că deținutul în cauză fusese condamnat la o pedeapsă de 20 de ani de închisoare cu executare pentru omor calificat și că legea nu prevedea un drept al deținutului de a fi recompensat, ci o simplă posibilitate în acest sens. Această decizie a fost confirmată prin hotărârea definitivă a Judecătoriei Sectorului 4 București, care a adăugat că alegerea recompensei de acordat unui deținut aparținea, deși nu în mod discreționar, comisiei competente din cadrul penitenciarului. c) Prin hotărârea definitivă din 25 iunie 2014, Judecătoria Iași a respins ca nefondată plângerea unui deținut, prin care denunța omisiunea administrației penitenciarului în care acesta era încarcerat temporar de a-l informa cu privire la decesul mamei sale și de a-i acorda permisiunea de a participa la înmormântarea acesteia. Instanța a constatat că niciun document justificativ care să ateste decesul nu fusese prezentat administrației penitenciarului și că legea nu prevedea o procedură de urgență în vederea acordării permisiunii de ieșire unei persoane care, asemenea deținutului în cauză, era deținută temporar într-un alt penitenciar. d) Prin încheierea din 17 noiembrie 2014, judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la Penitenciarul Brăila a respins ca inadmisibilă plângerea unui deținut care contesta refuzul administrației penitenciarului de a-i acorda permisiunea de ieșire pentru a participa la înmormântarea tatălui acestuia, pe motiv că acordarea de recompense nu constituia un drept al deținuților. În plus, în opinia acestui judecător, încheierea „comisiei pentru acordarea recompenselor” constituia un act administrativ care nu se număra printre actele care, potrivit legii, puteau fi supuse controlului judecătoresc. e) Prin încheierea din 11 iunie 2015, judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la Penitenciarul Giurgiu a respins ca nefondată, din motive similare, plângerea unui deținut care contesta refuzul administrației penitenciare de a-i acorda permisiunea de ieșire pentru a participa la înmormântarea soției sale. III.

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond

Reclamantul se plânge de condițiile materiale ale detenției sale în penitenciarele Oradea și Rahova, denunțând în special starea de suprapopulare carcerală, lipsa unei aerisiri și iluminări naturale adecvate și calitatea proastă a hranei. Acesta afirmă că respectivele condiții au constituit un tratament contrar art. 3 din Convenție. Precizează că toate aceste aspecte au determinat deja Curtea să constate existența unei încălcări a art. 3 din Convenție în cauza Oprea și alții împotriva României (comitet) (nr. 54966/09, 18 iunie 2015) în ceea ce privește Penitenciarul Oradea.

Guvernul susține că autoritățile române au dovedit o diligență rezonabilă pentru a-i oferi reclamantului condiții de detenție conforme cu jurisprudența Curții și că acestea continuă să depună eforturi în vederea îmbunătățirii condițiilor de detenție.

Curtea reamintește că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției [ Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 94, CEDO 2000-XI, și Enășoaie împotriva României , nr. 36513/12, pct. 46, 4 noiembrie 2014].

Curtea a reiterat recent principiile relevante, în special cele care privesc suprapopularea carcerală și factorii susceptibili să compenseze lipsa de spațiu personal, în hotărârea Muršić împotriva Croației (MC) (nr. 7334/13, pct. 96-141, 20 octombrie 2016). În special, în cazul în care suprafața utilă de care dispune un deținut într-o celulă colectivă este mai mică de 3 m², se consideră că lipsa de spațiu personal este atât de gravă încât dă naștere unei puternici prezumții de încălcare a art. 3 din Convenție. În mod normal, această prezumție puternică poate fi răsturnată de Guvern doar în cazul în care sunt întruniți toți factorii următori: a) reducerea spațiului personal în raport cu suprafața minimă de 3 m² impusă este de scurtă durată, ocazională și minoră; b) aceasta este însoțită de suficientă libertate de circulație în afara celulei și de activități adecvate în afara celulei și c) reclamantul este încarcerat într-o instituție care oferă, în general, condiții decente de detenție și nu este supus altor elemente considerate drept circumstanțe agravante ale condițiilor precare de detenție ( idem , pct. 137-138).

Revenind la faptele din speță, Curtea observă că reclamantul susține, în special, că s-a confruntat cu situații de suprapopulare în penitenciarele Oradea și Rahova. În această privință, reamintește că a constatat deja faptul că, în penitenciarele române, condițiile de detenție, în special suprapopularea și condițiile precare de igienă constatate, reprezintă o problemă de natură structurală ( Iacov Stanciu împotriva României , nr. 35972/05, pct. 195, 24 iulie 2012). Acuzațiile reclamantului, întemeiate pe o stare de suprapopulare carcerală, pe care Guvernul nu o contestă în mod expres, sunt așadar plauzibile. În fapt, informațiile furnizate de Guvernul pârât cu privire la cele două penitenciare menționate anterior confirmă aceste afirmații (supra, pct. 15-16). În plus, Curtea subliniază că a observat deja situații de suprapopulare corespunzătoare unor perioade care coincid cu perioadele de detenție a reclamantului în cauza de față în Penitenciarul Oradea ( Ardelean împotriva României, nr. 28766/04, pct. 52-54, 30 octombrie 2012, și Hadade împotriva României, nr. 11871/05, pct. 75-77, 24 septembrie 2013) sau în Penitenciarul Rahova (Constantin Aurelian Burlacu împotriva României , nr. 51318/12, pct. 27, 10 iunie 2014).

De asemenea, Curtea observă că acuzațiile reclamantului în ceea ce privește lipsa unei aerisiri și iluminări naturale adecvate și calitatea proastă a hranei reflectă realități pe care însăși Curtea le-a constatat în trecut în privința penitenciarelor în cauză ( Drăgan împotriva României , nr. 65158/09, pct. 78, 2 februarie 2016, și Oprea și alții, citată anterior).

Ținând seama de elementele precedente și, în special, de faptul că reclamantul a beneficiat de un spațiu personal mai mic de 3 m² și de durata privării de libertate a reclamantului, condițiile de detenție suferite de acesta din urmă au depășit pragul de gravitate impus la art. 3 din Convenție, supunându-l unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că a fost încălcat art. 3 din Convenție. II.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Menționând calea de atac prevăzută de Legea nr. 254/2013, acesta consideră că reclamantul ar fi trebuit să conteste decizia „comisiei pentru acordarea recompenselor” din 24 martie 2014 în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate și, după caz, în fața judecătoriei. Apreciază că această cale de atac era adecvată pentru a repara pretinsa încălcare a Convenției, chiar dacă persoanele deținute nu dispun de un drept, ci de o simplă posibilitate, de a ieși din penitenciar, care s-ar concretiza doar în cazul acordării unei recompense în condițiile prevăzute de lege. În această privință, face trimitere la hotărârile autorităților judiciare interne, pe care le-a prezentat (supra, pct. 26) și din care ar reieși că autoritățile judiciare examinează într-adevăr fondul unor astfel de acțiuni. Guvernul susține, în plus, că reclamantul nu se poate plânge de lipsa de eficiență a acestei căi de atac, pe motiv că legea este imprevizibilă, având în vedere că interpretarea și aplicarea acestei legi revine instanțelor naționale. În cele din urmă, acesta recunoaște că numărul hotărârilor interne pronunțate în materie este redus, dar explică acest lucru prin lipsa plângerilor depuse de persoanele deținute.

Reclamantul apreciază că nu avea la dispoziție nicio cale de atac efectivă pentru a contesta decizia „comisiei pentru acordarea recompenselor”. Precizează că respectiva comisie se întrunise prea târziu, și anume la trei zile după depunerea cererii sale și cu mai puțin de trei ore înainte de ora la care era programată înhumarea. În aceste condiții, orice plângere în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate ar fi fost depusă în zadar. În plus, în opinia reclamantului, exemplele din jurisprudență pe care le-a prezentat Guvernul, în special hotărârea definitivă a Judecătoriei Brăila din 26 august 2014, demonstrează că deciziile „comisiilor pentru acordarea recompenselor” prevăzute la art. 98 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 nu pot face obiectul unui control de către autoritățile judiciare. 2. Motivarea Curții

Curtea reamintește că art. 35 din Convenție impune doar epuizarea căilor de atac accesibile, adecvate și care privesc încălcările incriminate [ Tsomtsos și alții împotriva Greciei , 15 noiembrie 1996, pct. 32, Culegere de hotărâri și decizii 1996 ‑ V, și Nada împotriva Elveției (MC), nr. 10593/08, pct. 140, CEDO 2012].

Aceasta reamintește, de asemenea, că Guvernului care invocă neepuizarea căilor de atac îi revine obligația de a convinge Curtea de caracterul efectiv și disponibilitatea respectivei căi de atac, atât în teorie, cât și în practică la momentul faptelor, cu alte cuvinte că aceasta era accesibilă și îi putea oferi reclamantului posibilitatea soluționării capetelor sale de cerere, precum și că prezenta perspective rezonabile de reușită [ V. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24888/94, pct. 57, CEDO 1999 ‑ IX, și D.H. și alții împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 57325/00, pct. 115, CEDO 2007 ‑ IV].

Curtea ia act de poziția Guvernului în prezenta cauză, acesta reproșându-i reclamantului că nu a introdus o plângere în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Astfel, Guvernul susține că această cale de atac putea să ofere o soluționare a capătului de cerere al reclamantului, precizând totodată că permisiunea de ieșire din penitenciar nu constituie un drept a cărui respectare trebuie să fie asigurată de acest judecător [a se vedea art. 57 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, supra, pct. 22] și face trimitere, în acest sens, la exemplele din jurisprudență prezentate de acesta.

Curtea observă, în primul rând, că însuși Guvernul admite că textul Legii nr. 254/2013 nu reglementează în mod formal o cale de atac împotriva deciziilor „comisiilor pentru acordarea recompenselor”. În al doilea rând, din jurisprudența furnizată de Guvern reiese că majoritatea instanțelor naționale au considerat că deciziile „comisiilor pentru acordarea recompenselor” nu puteau fi supuse unui control jurisdicțional [a se vedea hotărârile enumerate la literele a) și c)-e) la pct. 26 supra] și că acțiunile deținuților în cauză fuseseră respinse ca nefondate sau inadmisibile. În fapt, doar într-o cauză, instanța sesizată a examinat modul în care comisia în cauză aplicase legea [a se vedea decizia prezentată la litera b) la pct. 26 supra]. Având în vedere cele menționate, Curtea apreciază că o plângere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 254/2013 nu poate fi considerată cu un grad suficient de certitudine drept o cale de atac efectivă.

În plus, Curtea observă că, în speță, decizia „comisiei pentru acordarea recompenselor” a fost emisă și comunicată reclamantului cu câteva ore înainte de înmormântarea mamei acestuia. Așadar, este dificil de admis că respectiva cale de atac evocată de Guvern era o cale de atac efectivă, care putea să ofere un remediu în privința capătului de cerere al reclamantului, în circumstanțele prezentei cauze (a se vedea, pentru o situație similară, Czarnowski împotriva Poloniei , nr. 28586/03, pct. 20, 20 ianuarie 2009).

Prin urmare, Curtea apreciază că reclamantul nu a avut la dispoziție o cale de atac în sensul art. 35 § 1 din Convenție și că excepția Guvernului trebuie să fie respinsă. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Precizând că sistemul recompenselor era singura cale care permitea obținerea unei permisiuni de ieșire, reclamantul apreciază că acesta era total neadecvat în raport cu obiectul cererii sale, care privea participarea la înhumarea mamei sale, și nu la un eveniment fericit din familie. În opinia lui, acest sistem încalcă ceea ce consideră a fi principiul umanității în dreptul penal.

În plus, argumentează că tocmai i se acordase o recompensă, fapt care i-a fost reproșat de către comisie, și că acest lucru ar fi cântărit în favoarea lui, deoarece, potrivit afirmațiilor sale, aceasta demonstra că avea un comportament adecvat. În mod similar, severitatea pedepsei pe care trebuia să o execute, fără contacte cu membrii familiei, ar fi constituit un motiv suplimentar pentru a-i acorda permisiunea de ieșire.

Guvernul susține că art. 8 din Convenție nu garantează persoanelor încarcerate un drept absolut de a obține o permisiune de ieșire în vederea participării la înhumarea rudelor acestora și că statele dispun de o amplă marjă de apreciere în materie. Acesta precizează că, în dreptul român, permisiunea de ieșire nu constituie un drept pentru persoanele condamnate și că există o simplă posibilitate de a beneficia de această recompensă.

Mai susține că, presupunând că a existat o ingerință în exercitarea de către reclamantul în cauza de față a dreptului la respectarea vieții de familie, această ingerință era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim și era proporțională în raport cu acest scop.

În ceea ce privește legalitatea măsurii în litigiu, Guvernul menționează că permisiunea de ieșire era reglementată de un cadru legislativ specific, și anume art. 98 și art. 99 din Legea nr. 254/2013 și normele de aplicare ale acestora, și că acest cadru nu poate ridica în sine probleme din perspectiva Convenției. Adaugă că respingerea cererii reclamantului de către administrația penitenciarului avea ca scop menținerea siguranței publice și prevenirea săvârșirii altor fapte ilicite.

În ceea ce privește necesitatea măsurii în cauză într-o societate democratică, Guvernul insistă asupra luării în considerare a nevoilor de reintegrare socială a persoanelor deținute odată cu apropierea momentului încetării executării pedepsei, invocând totodată caracterul punitiv al scopului urmărit prin aplicarea pedepsei de închisoare cu executare. Acesta indică totuși că, la acordarea unei permisiuni de ieșire din penitenciar, trebuie să se țină seama de conduita deținutului în cauză, de faptele pentru care acesta a fost condamnat, precum și de perioada deja petrecută în locul de deținere. Or, în opinia Guvernului, în prezenta cauză, toate aceste elemente au fost examinate de „comisia pentru acordarea recompenselor” și aceasta a observat, de asemenea, că reclamantul tocmai beneficiase de o recompensă în cursul aceleiași luni. De asemenea, Guvernul menționează că, la data cererii sale, reclamantul fusese trimis în judecată pentru o nouă infracțiune, cea de amenințare (supra, pct. 7). În cele din urmă, consideră că „comisia pentru acordarea recompenselor” a dat dovadă de bunăvoință, deoarece nu a respins imediat cererea reclamantului, pe motiv că era obligația autorităților să propună o astfel de recompensă, deși, conform afirmațiilor sale, aceasta ar fi trebuit să procedeze la respingea cererii. În concluzie, Guvernul apreciază că decizia „comisiei pentru acordarea recompenselor” nu a fost arbitrară. 2. Motivarea Curții

Curtea reamintește că detenția, la fel ca orice altă măsură privativă de libertate, implică, prin natura sa, restricții privind viața privată și de familie a persoanei în cauză. Cu toate acestea, este esențial pentru respectarea vieții de familie ca administrația penitenciarului să îi permită persoanei private de libertate și să o sprijine, atunci când este necesar, să mențină contactul cu rudele apropiate [ Messina împotriva Italiei (nr. 2) , nr. 25498/94, pct. 61, CEDO 2000 ‑ X, și Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), nr. 41418/04, pct. 106, CEDO 2015]. Totodată, Curtea recunoaște că este recomandat un anumit control privind contactele persoanei private de libertate cu lumea exterioară și că acesta nu contravine, în sine, Convenției ( Schemkamper împotriva Franței , nr. 75833/01, pct. 30, 18 octombrie 2005).

Curtea apreciază că refuzul de a-i permite reclamantului să iasă din mediul carceral pentru a participa la înmormântarea mamei sale trebuie să fie considerat o ingerință în dreptul persoanei în cauză la respectarea vieții sale de familie, garantat la art. 8 din Convenție ( Płoski împotriva Poloniei , nr. 26761/95, pct. 32, 12 noiembrie 2002).

O astfel de ingerință nu încalcă Convenția, dacă este „prevăzută de lege”, are cel puțin un scop legitim în sensul art. 8 § 2 din Convenție și poate să fie considerată o măsură „necesară într-o societate democratică” ( idem , pct. 30).

În prezenta cauză, Curtea observă că ingerința în cauză era prevăzută de lege, și anume art. 98 alin. (1) și art. 99 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 și normele de aplicare.

În plus, ținând seama în special de gravitatea infracțiunii săvârșite în speță, sancționată cu o pedeapsă severă privativă de libertate, o astfel de ingerință părea să aibă ca scop să îl împiedice pe reclamant să profite de ieșirea din penitenciar pentru a comite infracțiuni sau pentru a tulbura ordinea sau siguranța publică. Așadar, această ingerință urmărea un scop legitim în sensul art. 8 § 2 din Convenție, și anume apărarea ordinii și siguranței publice, precum și prevenirea faptelor penale.

Rămâne de stabilit dacă măsura în cauză era „necesară într-o societate democratică”.

Curtea reamintește că, pentru a preciza obligațiile asumate în materie de către statele contractante în temeiul art. 8 din Convenție, trebuie să se țină seama de cerințele normale și rezonabile ale încarcerării și de întinderea marjei de apreciere care trebuie acordată, în consecință, autorităților naționale, atunci când reglementează contactele unei persoane deținute cu familia acesteia ( Lavents împotriva Letoniei , nr. 58442/00, pct. 141, 28 noiembrie 2002). Cu toate acestea, statul are obligația de a demonstra că restricțiile inerente aplicate drepturilor și libertăților persoanei deținute sunt necesare într-o societate democratică și se bazează pe o nevoie socială imperioasă ( Ploski , citată anterior, pct. 35).

În speță, Curtea observă că cererea de acordare a permisiunii de ieșire din penitenciar a fost respinsă din următoarele motive: reclamantul se afla în executarea unei pedepse de doisprezece ani și jumătate de închisoare cu executare, pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat, în „regim închis”; durata din pedeapsă ce mai trebuia executată era prea mare; și reclamantul beneficiase deja de o recompensă în cursul aceleiași luni (supra, pct. 20).

În ceea ce privește infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul și pretinsul termen îndepărtat al executării pedepsei, Curtea reamintește că, din perspectiva altei dispoziții, aceasta a recunoscut scopul legitim al unei politici de reintegrare socială progresivă a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate și, din acest punct de vedere, consideră că măsurile de acordare a permisiunii de ieșire temporară pot să contribuie la reintegrarea socială a deținutului, chiar și în cazul în care acesta a fost condamnat pentru infracțiuni săvârșite cu violență [ Mastromattéo împotriva Italiei (MC), nr. 37703/97, pct. 72, CEDO 2002-VIII]. În plus, aceasta reamintește că nu a acordat o importanță primordială infracțiunilor pentru care fuseseră condamnați reclamanții în cauzele care priveau problema permisiunii de ieșire din penitenciar din motive legate de familie ( Schemkamper , citată anterior, pct. 33-36 – cauză în care reclamantul, vinovat de omor, executa o pedeapsă de 20 de ani de închisoare –, și Giszczak împotriva Poloniei , nr. 40195/08, pct. 36-39, 29 noiembrie 2011 – cauză în care reclamantul, vinovat de instigare la săvârșirea infracțiunii de omor, executa o pedeapsă de 13 ani de închisoare). În plus, în speță, Curtea subliniază că din decizia comisiei competente reiese că, în cursul celor trei ani și jumătate de detenție, reclamantul primise deja numeroase recompense pentru bună purtare și că șeful secției penitenciarului în care era încarcerat acesta emisese un aviz favorabil cererii sale (supra, pct. 20 in fine ).

În plus, Curtea observă că, potrivit „Metodologiei privind acordarea recompenselor pentru persoanele aflate în custodia Administrației Naționale a Penitenciarelor, pe baza sistemului de creditare”, adoptată de ANP, principiul limitării la o singură recompensă pe lună nu se aplica în cazul acordării permisiunii de ieșire din penitenciar pentru participarea la înhumarea unui membru al familiei (supra, pct. 24). În aceste condiții, conform legislației naționale, faptul că reclamantului tocmai i se acordase o recompensă în martie 2014 nu ar fi trebuit să fie în defavoarea lui.

În ceea ce privește argumentul Guvernului, întemeiat pe trimiterea în judecată a reclamantului pentru o nouă infracțiune, Curtea constată că acesta nu se număra printre motivele enumerate de „comisia pentru acordarea recompenselor” și, prin urmare, nu este necesară examinarea sa de către Curte.

În cele din urmă, Curtea subliniază că administrația penitenciarului nu a examinat deloc posibilitatea de a recurge la o escortă pentru transferarea reclamantului la locul în care avea loc înmormântarea ( Ploski , citată anterior, pct. 37, Czarnowski , citată anterior, pct. 32, și Császy împotriva Ungariei , nr. 14447/11, pct. 19, 21 octombrie 2014; a se vedea și, a contrario , Sannino împotriva Italiei (dec.), nr. 72639/01, 3 mai 2005).

Curtea nu poate decât să concluzioneze că autoritățile naționale nu au realizat o punere în balanță a intereselor aflate în joc, și anume, pe de o parte, dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie și, pe de altă parte, asigurarea ordinii și siguranței publice și prevenirea faptelor penale (a se vedea, mutatis mutandis , Császy , citată anterior, pct. 20).

Curtea reamintește că dreptul de a beneficia de permisiuni de ieșire nu este garantat ca atare de Convenție [ Marinicola împotriva Italiei (dec.), nr. 42662/98, 25 noiembrie 1999]. Autoritățile naționale au obligația de a examina temeinicia fiecărei cereri. Controlul Curții se limitează la verificarea măsurilor adoptate, din perspectiva drepturilor garantate de Convenție, ținând seama totodată de marja de apreciere de care beneficiază statele contractante ( Płoski , citată anterior, pct. 38).

În circumstanțele speței și în pofida marjei de apreciere acordate statului pârât, Curtea apreciază că motivele invocate de autoritățile naționale pentru refuzul de a-i acorda reclamantului permisiunea de ieșire din penitenciar pentru a participa la înmormântarea mamei acestuia nu erau suficiente pentru a demonstra că ingerința denunțată era „necesară într-o societate democratică.” Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție. III.

Reclamantul solicită 15 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care pretinde că l-a suferit din cauza condițiilor detenției sale, pe care le consideră neadecvate. Acesta solicită, de asemenea, 20 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit din cauza imposibilității de a participa la înmormântarea mamei sale și a stresului provocat de faptul că cererea acestuia a fost respinsă chiar în ziua înmormântării. Acesta precizează că nu a dispus de nicio cale de atac în această privință.

Guvernul susține că o constatare a încălcării ar constitui o reparație echitabilă în speță și că, în orice caz, sumele solicitate de reclamant sunt excesive în raport cu jurisprudența Curții în materie.

Curtea apreciază că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral, care nu poate fi suficient reparat prin constatarea existenței unei încălcări a art. 3 și art. 8 din Convenție. Pronunțându-se în echitate, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului 15 000 EUR cu acest titlu B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul nu a formulat nicio cerere cu acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, CURTEA, în unanimitate, 1 . Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție în ceea ce privește condițiile materiale de detenție a reclamantului; 3. Hotărăște că a fost încălcat art. 8 din Convenție; 4. Hotărăște a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 15 000 EUR (cincisprezece mii euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plății; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 6 decembrie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții. Marialena Tsirli András Sajó Grefier Președinte