Decizia nr. 1951/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 04.10.2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Statul Român și Administrația Națională a Penitenciarelor, solicitând acordarea de daune morale în valoare de 1 milion de RON, reprezentând compensare suferințe cauzate suplimentar față de condițiile de detenție pentru toată perioada în care a fost încarcerat din 2012 la zi. În drept, a invocat dispozițiile art. 4 Legea 254/2013, art. 3 CEDO, art. 252 coroborat cu art. 253 alin. (4) C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 93 din 20 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Arad a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor și, în consecință, a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., deținut în Penitenciarul Arad, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad; a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 281 din 26 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, împotriva sentinței civile nr. 93/20.04.2022 pronunțate de Tribunalul Arad. A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor. În consecință, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad și Administrația Națională a Penitenciarelor și au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1000 de RON cu titlu de daune morale. Au fost menținute în rest celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 281 din 26 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad și Administrația Națională a Penitenciarelor. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad Prin memoriu de recurs, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor și obligarea, în tot, a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor la plata către reclamant a daunelor morale. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a învederat că, potrivit prevederilor art. 221 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat, iar potrivit art. 224 alin. (1) din C. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde, decât în mod subsidiar, pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane nu răspunde pentru obligațiile statului. Totodată, a arătat că, potrivit art. 10 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Administrația Națională a Penitenciarelor este instituția publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiției, având ca scop coordonarea și controlul activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa. Prin urmare, a considerat că răspunderea civilă a Statului Român pentru modul de organizare și coordonare a activității de punere în executare a pedepsei privative de libertate are un caracter subsidiar, dat fiind că organizarea acestei activități nu este în sarcina directă a statului, fiind încredințată, potrivit dispozițiilor Legii nr. 254/2013 unor alte persoane, care au personalitate juridică. Recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor Prin memoriul de recurs, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., în ceea ce privește soluția referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia, și a soluției, pe fond, prin care instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, obligând pârâta la plata de despăgubiri în valoare de 1.000 de RON în solidar cu pârâtul Statui Român. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta a considerat eronate reținerile sub aspectul respingerii lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, hotărârea fiind în mod greșit motivată pe raporturile de subordonare existente între pârâtă și unitățile penitenciare, acest lucru contravenind articolului 222 din C. proc. civ. Astfel, a apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut răspunderea pârâtei pentru penitenciarele din subordine și pentru condițiile materiale de detenție asigurate în cadrul acestora, neexistând nicio prevedere legală în sensul angajării răspunderii Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru faptele unităților din subordine. Sub acest aspect, a arătat că Administrația Națională a Penitenciarelor nu dispune asupra modului în care execută pedeapsa persoanele private de libertate aflate în custodia unităților penitenciare cu personalitate juridică din țară. Or, conform art. 36. alin. (1) C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. În cauză, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru condiții necorespunzătoare de detenție, fiind evident că răspunzătoare pentru condițiile de detenție efectiv asigurate persoanei condamnate este penitenciarul în care acesta a fost deținut, penitenciarul fiind cel care hotărăște numărul de persoane care sunt cazate efectiv în camerele unității, aceasta nefiind o chestiune asupra căreia Administrația Națională a Penitenciarelor să fi dispus în mod efectiv. În continuare, a învederat că reclamantul-apelant nu solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Administrației Naționale a Penitenciarelor în nume propriu, ci pentru fapte ilicite produse în perioada în care reclamantul a fost deținut în cele cinci penitenciare aflate în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor care au personalitate juridică proprie. Or, persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel, după cum rezultă din prevederile art. 222 C. civ., în cauză nefiind incident nici mecanismul răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia reglementat de art. 1373 C. civ., având în vedere că penitenciarele pârâte nu sunt prepuși ai Administrației Naționale a Penitenciarelor. În ultima parte a cererii de recurs, pârâta a făcut trimitere, în susținerea recursului, la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Totodată, recurenta a susținut că, în speță, nu poate fi atrasă răspunderea acesteia pentru fapta proprie, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta prejudiciabilă nu are caracter ilicit, iar reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit.

Apărările formulate în cauză Recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la ambele recursuri declarate în cauză, solicitând respingerea acestora, ca nefondate. Recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul-reclamant A., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de acesta și admiterea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În ceea ce privește recursul exercitat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, Înalta Curte constată că, în esență, criticile au vizat nelegalitatea deciziei curții de apel din perspectiva respingerii excepției lipsei calității procesuale sale pasive. În acest sens, recurentul apreciază că răspunderea, în prezenta cauză, îi revine pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, care este instituția publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiției, având ca scop coordonarea și controlul activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa. Deși subsumate de către recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și 8) din același cod și vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Înalta Curte reține că, în drept, potrivit art. 36 din C. proc. civ.: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății (...)" Obiectul cauzei privește solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâților la plata de despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condițiilor de detenție, incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu moral, ca efect al condițiilor de detenție în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiții inumane și degradante, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciului astfel cauzat. În cauza dedusă judecății, din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român, în absența unor norme cu caracter special, prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială, să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenție, de natura celor reclamate în cauza de față, Înalta Curte constată că instituția răspunderii civile delictuale, prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident și adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretențiile deduse judecății derivă din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție. Potrivit art. 13 din Convenție,"Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor or oficiale." În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretențiile deduse judecății derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenției, care instituie obligația generală a statelor semnatare ale Convenției de a respecta garanțiile art. 3 din Convenție. Instanța de recurs apreciază, în acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, că, în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza cauzei deduse judecății, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveș și alții contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistematică a articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru condițiile materiale de detenție din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenție. Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condițiile de detenție, în special, suprapopularea și condițiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală. Relativ la acest aspect, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României). Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și ca modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46) Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecății, respectiv al răspunderii pentru condițiile de detenție din penitenciarele din România, se regăsește în hotărârea pilot Rezimveș și alții contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situația particulară a reclamanților nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncționalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea a reținut că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin, de regula, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, par. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (par. 124). În această decizie, Curtea Europeană a reamintit că, deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută, unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie, totuși, să le depășească pe cele pe care le presupune, în mod inevitabil, o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea a reamintit că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deținut, a drepturilor garantate prin Convenție. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecția sporită, din cauza vulnerabilității situației sale și pentru că se află în întregime în grija statului, în acest sens art. 3 impunând autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 și 131,22 octombrie 2009). În ceea ce privește calitatea Ministerului Finanțelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu, Înalta Curte constată că aceasta este stabilită prin dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, cu modificările și completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel: "în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ." În consecință, față de cele anterior redate, se constată că în mod corect a reținut Curtea de Apel Timișoara în argumentarea soluției sale, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, criticile formulate în acest sens neputând fi reținute. Privitor la recursul exercitat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-părâtă a criticat decizia curții de apel, în esență, din perspectiva reținerii calității procesuale pasive, precum și pentru atragerea răspunderii acesteia, în solidar cu Statul Român, în condițiile în care nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale În ceea ce privește prima critică de nelegalitate formulată, care vizează soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, recurenta apreciază că răspunderea, în prezenta cauză, aparține Statului Român, întrucât acesta are obligația să doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate apt de a asigura, celor arestați sau condamnați, repectarea garanțiilor art. 3 din Convenție. Totodată, consideră că acestă răspundere revine și penitenciarelor în care a fost încarcerat reclamantul, acestea având personalitate juridică. Deși subsumate de către recurentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod. În rezolvarea chestiunii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a recurentei-pârâte, Înalta Curte se va raporta la dispozițiile H.G. nr. 756/2016, prin care s-a stabilit, în atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești. Prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, s-a statuat că Administrația Națională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare. Potrivit aceluiași act normativ, Administrația Națională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării. Ca atare, din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale și pornind de la atribuția esențială a instituției recurentei-pârâte, care, în calitate de autoritate publică are sarcina de a asigura supravegherea activității unităților din subordine, în categoria cărora se afla și penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona și de a verifica modul în care unitățile din subordine își exercită atribuțiile legale, reiese că legitimitatea procesuală pasivă aparține Administrației Naționale a Penitenciarelor, aceasta fiind ținută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenției, i s-au recunoscut și respectat drepturile conferite de lege, în raport de calitatea sa de persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate. În ceea ce privește susținerea recurentei-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor, potrivit căreia Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, astfel cum rezultă din jurisprudența curții de contencios european, precum și cea referitoare la răspunderea penitenciarelor (instituții publice, cu personalitate juridică) în care a fost încarcerat reclamantul de-a lungul timpului, acesta nu reprezintă un motiv pentru a se reține lipsa calității procesuale a pârâtei în prezenta cauză, față de considerentul că aceasta avea la dispoziție posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție împotriva Statului Român, precum și împotriva unităților penitenciare aflate în subordinea sa, conform art. 72 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Cu privire la susținerea potrivit căreia, în urma pronunțării hotărârii Polgar împotriva României, CEDO a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție consolidează o jurisprudență preexistentă și stabilește criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condițiile de detenție inadecvate, reținând că răspunzător pentru aceste condiții este statul, Înalta Curte constată că despăgubirile solicitate de recurent prin acțiunea dedusă judecății provin din imposibilitatea obiectivă a autorităților de a se conforma standardului prevăzut în legislația internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condițiilor de detenție, prejudiciul reclamat survenind, nu doar din supraaglomerarea penitenciarelor, ci și din condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate atât de condițiile efective de cazare, cât și de calitatea hranei și de condițiile insalubre cu care reclamantul s-a confruntat pe perioada detenției. Prin urmare, în mod legal recurentei-pârâte i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, aceasta fiind considerată responsabilă, prin omisiunea de a acționa în scopul eliminării condițiilor precare de detenție din penitenciarele din România, pentru condițiile insalubre de detenție și calitatea îndoielnică a hranei oferite, având în vedere atribuțile acesteia în ceea ce privește modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa. Trebuie menționat, cu referire la ultima parte a memoriului de recurs, prin care sunt invocate diferite hotărâri judecătorești, pronunțate de instanțele naționale, inclusiv de instanța supremă, că Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârile invocate de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se reține lipsa calității procesuale pasive a pârâtei în alte cauze, având același obiect, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei. Totodată, se reține că a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. În acest context, trebuie subliniat și că există decizii ale instanței supreme, pronunțate în cadrul aceluiași gen de litigii, în care, față de circumstanțele particulare ale cauzei deduse judecății, a fost reținută calitatea procesuală pasivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor, alături de cea a Statului Român. În ceea de privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., referitor la încălcarea normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1357 și următoarele din C. civ., demonstrând, în mod judicios, îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, anume: fapta ilicită, prejudiciile cauzate demnității umane, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităților și prejudiciul cauzat reclamantului. Cu titlu prealabil, se reține că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă critică soluția instanței de apel considerând că aceasta a reținut în mod greșit întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, în situația în care, în litigiul pendinte, fapta prejudiciabilă imputată acesteia nu are caracter ilicit, iar reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral. Așa cum rezultă din situația de fapt probată și reținută de instanțele de apel fapta prejudiciabilă imputată pârâților constă în neluarea măsurilor pentru a asigura condiții normale de detenție persoanelor condamnate, cu repectarea garanțiilor oferite de art. 3 din Convenție celor încarcerați, răspunderea fiind a pârâtului Statul Român, ca entitate care stabilește politica penală și financiară, și pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, ca instituție care, potrivit dispozițiilor legale, are atribuții de a aplica această politică, precum și atribuții de organizare, coordonare, control și îndrumare a activităților referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pentru asigurarea condițiilor minime de detenție. Se constată că prima instanță a constatat, iar instanța de prim control judiciar a confirmat, caracterul degradant al condițiilor de detenție, atât din perspectiva condițiilor efective de cazare, cât și din perspectiva calității inadecvate a hranei oferite de penitenciarele în care reclamantul a fost încarcerat pentru executarea unei pedepse privative de liberatate în perioada 2012 - 2020. Nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că fapta prejudiciabilă nu are caracter ilicit, întrucât, astfel cum s-a dezvoltat supra, caracterul ilicit al faptei de neglijare a asigurării condițiilor minime de detenție, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului este clar evidențiat de interpretările și deciziile sale. Obligația reglementată de dispozițiile art. 3 din Convenție implică responsabilitatea statului, prin autoritățile competente, de a preveni și de a remedia condițiile inumane de detenție, lipsa condițiilor adecvate în închisori constituind un tratament degradant în sine. Prin urmare, neglijarea asigurării condițiilor minime de detenție este considerată ilicită în conformitate cu jurisprudența CEDO și atrage răspunderea obiectivă a statului în fața acestei instanțe internaționale pentru încălcarea drepturilor omului. De altfel, Înalta Curte constată că Statul Român a recunoscut, prin adoptarea art. 55 1 din Legea nr. 169/2017 ce a modificat Legea nr. 254/2013, compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare, respectiv în oricare centru de detenție din România care a avut lipsuri la condițiile impuse de standardele europene. Astfel, câtă vreme este exhibată o imposibilitate obiectivă a acestor instituții de a se conforma standardului prevăzut în legislația europeană, preluat și în legislația internă, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, prejudiciul invocat a fi suportat de reclamant, raportat la condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilitățile de decizie și control ale acestor instituții, o atare statuare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia o astfel de situație este determinată de o problemă structurală și sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - care angajează o adevărată răspundere obiectivă a statului. În plus, neluarea măsurilor de asigurare a unor condiții corespunzătoare de detenție, sub aspectele descrise mai sus, a fost confirmată corect în cauză, ca rezultând din considerentele care conturează atât calitatea procesuală pasivă, cât și fapta ilicită imputată, care a persistat, deși pârâtul Statul Român a fost avertizat și sancționat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește critica recurentei potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada de către reclamant a unui prejudiciu, respectiv că nu s-ar fi probat în ce fel ar fi fost lezate și ce anume drepturi au fost lezate, ignoră în realitate și nu combate în niciun fel statuările primei instanțe, confirmate de instanța de prim control judiciar, conform cărora, existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu nu poate fi dovedită prin probe materiale, existența acestora fiind prezumată, conform art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către autorități ale statului, ceea ce este de natură să declanșeze răspunderea civilă delictuală a acestora. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurenților-reclamanți privind nelegalitatea hotărârii recurate, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate, cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. nefiind incidente. În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE,