Decizia nr. 1625/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 89/2022 a Tribunalului Arad

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 06 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând: să se constate caracterul nelegal al arestării în perioada 17.12.2017-17.10.2018 (304 zile) în baza mandatului european de arestare emis la 07.10.2017, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil, dreptul la viața privată și demnitate umană garantate de art. 5 paragraful 3 și 5, art. 8 din Convenția europeană a drepturilor Omului, art. 23 și 52 alin. (3) din Constituție; obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 1500 RON/zi de arest, în total 456000 RON, sumă care să compenseze suferințele sale și ale familiei sale ca urmare a privării de libertate în mod nelegal, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 89 din 14 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, având ca obiect acțiune în constatare; fără cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 241 din 29 septembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declanșat de către apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 89/PI/14.04.2022 pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2021 în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 241 din 29 septembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs recurentul-reclamant A.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 12 decembrie 2022, sub nr. x/2021 și repartizat aleatoriu completului nr.

Prin recursul formulat, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și a sentinței Tribunalului Arad nr. 89/2022 și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de fond, Tribunalul Arad. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 497 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit instanța de fond și cea de apel au reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea cererii în antrenarea răspunderii statului român conform art. 539 C. proc. pen. pentru motivul că nu rezultă în mod explicit caracterul nelegal al arestării inculpatului în perioada menționată. Or, în speța de față, a fost admisă cererea de redeschidere a dosarului și rejudecare după judecata în lipsă, Curtea de Apel Timișoara constatând aplicarea greșită a normelor de drept procesual penal prin citarea în mod eronat a reclamantului la o adresă din Piatra Neamț, în condițiile în care existau suficiente date la dosarul de urmărire penală ca acesta locuiește de 15 ani în Finlanda unde era administrator al doua firme. Caracterul nelegal al detenției preventive vizate de dispozițiile art. 539 C. proc. pen. poate fi stabilit de către instanța penală, prin chiar hotărârea de achitare sau prin alte hotărâri din care rezultă clar caracterul nelegal al privării de liberate sau vinovăția penală a magistraților implicați în luarea măsurii privative de libertate, fie de către instanța civilă învestită cu soluționarea cauzei întemeiate pe dispozițiile 539 C. proc. pen., însă numai în măsura în care în cursul procesului se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în fața instanței penale chemate să statueze asupra legalității măsurilor preventive privative de liberate luate în cursul procesului penal, în strict acord cu dispozițiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, respectiv art. 9 C. proc. pen., cât și în măsura în care asemenea motive de nelegalitate, deși invocate, au fost omise de la analiză și pronunțare de către instanța penală ori cadrul procesual penal nu a permis analizarea lor, după caz. Așadar, Tribunalul Arad învestit inițial cu soluționarea cererii de constatare a caracterului nelegal al arestării și de acordare despăgubiri pentru încălcarea dreptului la viață privată și antrenarea răspunderii în temeiul art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție, ar fi trebuit să analizeze îndeplinirea condiției nelegalității privării de libertate, fiind irelevantă temeinicia/oportunitatea unor astfel de măsuri preventive. Instanța civilă învestită cu soluționarea cauzei trebuie sa analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile arestării nelegale pentru a se putea pronunța asupra celui de-al doilea capăt de cerere cu privire la acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil, dreptul la viață privată și demnitate umană garantate de art. 5 paragraful 3 și 5, art. 8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 23 și 52 alin. (3) din Constituție. Sfera noțiunii de eroare judiciară în materie penală acoperă atât dispozițiile art. 538, cât și pe cele ale art. 539 din C. proc. pen.. Norma în discuție se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenție, care consacră dreptul la libertate și la siguranță, care odată încălcat atrage aplicarea art. 5 paragraf 5 din Convenție, precum și cu art. 9 C. proc. pen. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că statelor contractante nu le este interzisă condiționarea acordării unei indemnizații, în situația dată dovezii ce trebuie făcută de cel interesat a suferirii unui prejudiciu rezultat din această încălcare, întrucât, în domeniul art. 5 paragraf 5 calitatea de victimă este de conceput chiar în absența unui prejudiciu, dar nu există obligația de reparare, fără să existe prejudiciu material sau moral ce are a fi reparat. Pentru activarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. nu importă temeiul achitării reclamantului, norma fiind incidentă chiar și în cazul condamnării definitive a persoanei, pentru simplul motiv că unica condiție de fond pentru activarea dreptului la despăgubiri este legată de dovedirea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate dispuse față de reclamant în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății. De altfel, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. pot fi activate și în caz de condamnare a inculpatului, așa cum este și cazul de față. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia nr. 1149/17.10.2018, a constatat nelegalitatea măsurii arestului preventiv și a mandatului de executare care a fost revocat, respectiv anulat, aspect pe care atât instanța de fond cât și cea de apel l-au ignorat, pronunțând o soluție cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale și a probelor administrate. Decizia nr. 1149/2018 este definitivă și stabilește în mod clar nelegalitatea arestării, deschizând calea unei acțiuni în instanță pentru repararea prejudiciului creat. Tribunalul Arad în mod greșit a admis excepția inadmisibilității invocate de către pârât privind neîndeplinirea condiției reținerii caracterului nelegal al reținerii sau arestării de către instanța de fond. Astfel, prin decizia nr. 1149/A/2018, Curtea de Apel Timișoara a concluzionat că trebuie să-i fie garantat condamnatului A. dreptul la un proces echitabil, cu prezentarea acestuia în fața instanței și darea de declarații în prezența unui apărător ales, apreciind că în dosarul nr. x/2010 procedura de citare cu acesta a fost viciată, îndeplinită prin afișare, el neavând cunoștința despre existența unui proces împotriva sa. Curtea a constatat desființată de drept hotărârea de condamnare și a anulat mandatul de executare nr. 442/2010 emis de către Tribunalul Arad. A revocat mandatul de arestare preventiva nr. x/2009 emis de către Tribunalul Arad și a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului. În aceste condiții, instanța de apel ar fi trebuit sa constate că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 539 C. proc. pen. cu privire la nelegala deținere/arestare, de vreme ce instanța penala a anulat mandatul de executare și a dispus punerea de îndată în libertate, condamnatul fiind rejudecat în libertate și după 2 cicluri procesuale condamnat la 3 ani cu suspendare sub supraveghere. Așadar, atât timp cât instanța penală a considerat că nu este nevoie de executarea în regim penitenciar a pedepsei, apare ca fiind nelegală și abuzivă executarea parțială a mandatului de executare și încarcerarea recurentului pentru un număr de 304 zile. Pe de altă parte, caracterul nelegal al detenției preventive vizate de dispozițiile art. 539 C. proc. pen. poate fi stabilit fie de către instanța penală, prin chiar hotărârea de achitare sau prin alte hotărâri din care rezultă clar caracterul nelegal al privării de liberate sau vinovăția penală a magistraților implicați în luarea măsurii privative de libertate, fie de către instanța civilă învestită cu soluționarea cauzei întemeiate pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., însă numai în măsura în care în cursul procesului se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în fața instanței penale chemate să statueze asupra legalității măsurilor preventive privative de liberate luate în cursul procesului penal, în strict acord cu dispozițiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, respectiv art. 9 C. proc. pen., cât și în măsura în care asemenea motive de nelegalitate, deși invocate, au fost omise de la analiză și pronunțare de către instanța penală ori cadrul procesual penal nu a permis analizarea lor, după caz. Așadar, Tribunalul Arad a fost învestit cu soluționarea cererii de constatare a caracterului nelegal al arestării și de acordare despăgubiri pentru încălcarea dreptului la viată privată și antrenarea răspunderii în temeiul art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție și ar fi trebuit să analizeze îndeplinirea condiției nelegalității privării de libertate, fiind irelevantă temeinicia/oportunitatea unor astfel de măsuri preventive. Or, în speța de față, a fost admisă cererea de redeschidere dosar și rejudecare după judecata în lipsă, Curtea de Apel Timișoara constatând aplicarea greșită a normelor de drept procesual penal prin citarea în mod eronat a reclamantului la o adresă din Piatra Neamț, în condițiile în care existau suficiente date în dosarul de urmărire penală că acesta locuiește de 15 ani în Finlanda unde era administrator al două firme. În faza de urmărire penală, DIICOT a emis un mandat de arestare în lipsă confirmat de către Tribunalul Arad, ambele date cu încălcarea dispozițiilor legale cu privire la citarea inculpatului, așa cum cere art. 259 C. proc. pen. cu privire la locul de citare. La dosarului de urmărire penală, există un proces-verbal din 10.11.2009 întocmit de către un organ al poliției judiciare care s-a prezentat la domiciliul recurentului din Piatra Neamț, str. x și a constatat că la acea adresă mai locuiește doar mama petentului, acesta fiind plecat de foarte mult timp din țară, probabil în Finlanda. Cu toate acestea, organele de urmărire penală au continuat citarea sa la această adresă, procedura de citare fiind îndeplinită prin afișare. În mod abuziv, organul de urmărire penală a tras concluzia că petentul se sustrage de la urmărirea penală și a solicitat arestarea preventivă a acestuia. Propunerea DIICOT Arad a fost admisă de către Tribunalul Arad prin încheierea 69/09.12.2009 prin care s-a dispus arestarea preventivă pentru 30 zile. Organele de urmărire penală române au solicitat informații autorităților finlandeze, respectiv centrului de informații criminale, care a trimis un răspuns înregistrat la DIICOT Arad la data de 24.09.2009. Cu toate acestea, atât DIICOT cât și instanțele penale l-au citat pe inculpat la domiciliul din Piatra Neamț unde a locuit cu părinții, deși la dosar au existat procese-verbale întocmite de către poliția judiciară din Piatra Neamț și din Finlanda din care rezulta în mod clar că acesta locuiește în Finanda, Piatra Sari. Prin Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019, s-a stabilit că nelegalitatea măsurii trebuie demonstrată și trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condițiilor legale de luare, prelungire ori menținere a măsurii preventive. Fiind privat de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituție reprezintă garanții juridice fundamentale pentru asigurarea supremației Constituției, rezultă că acestea sunt standarde de referință primordiale în cadrul controlului de constituționalitate al normei juridice și în consecință, trebuie valorizate în mod corespunzător. Instanța civilă învestită cu soluționarea cauzei trebuie sa analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile arestării nelegale pentru a se putea pronunța asupra celui de-al doilea capăt de cerere cu privire la acordarea de despăgubiri. Pentru cele arătate mai sus, se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre justa soluționare instanței de fond. 5. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat în principal anularea recursului ca nemotivat conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei atacate. În ceea ce privește fondul recursului, intimatul-pârât a susținut că partea adversă a reiterat susținerile din acțiunea introductivă, cu privire la care atât instanța de fond, cât și instanța de apel s-au pronunțat. Totodată, susține că analiza legalității privării de libertate nu poate fi solicitată instanței civile învestite cu analizarea cererii de acordare de despăgubiri, deoarece la formularea solicitării de acordare a despăgubirilor trebuie să existe o ordonanță a procurorului, o încheiere sau hotărâre definitivă a instanței de judecată. Constatarea pe cale judiciară a caracterului nelegal al măsurilor privative de libertate s-a considerat a fi o condiție de admisibilitate a unei acțiuni civile întemeiate pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., care reglementează dreptul unei persoane la repararea pagubei în caz de eroare judiciară. Această interpretare a fost dată și de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 15/2017 pronunțată în recurs în interesul legii. A mai susținut că prin decizia penală nr. 1110/A/26.10.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, instanța a reținut că există probe certe în susținerea existenței infracțiunii și a elementelor constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, atât sub aspectul laturii obiective cât și a celei subiective. Ceea ce s-a schimbat a fost cuantumul pedepsei și modalitatea de individualizare, dat fiind, printre altele, că hotărârea de condamnare a intervenit după circa 14 ani de la comiterea faptei. Intimatul-pârât a mai apreciat că nu se pot solicita daune morale pentru prejudiciul moral suferit prin reținerea nelegală, atât timp cât acea măsură a arestării a fost determinată de o acțiune făcută de către reclamant. În speță s-a dovedit că reclamantul a fost condamnat definitiv pentru faptele pentru care a fost cercetat penal prin sentința penală nr. 99/25.03.2021 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia penală nr. 1110/26.10.2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în același dosar. În aceste condiții, măsura luată a urmărit un scop legitim și a fost prevăzută de o lege accesibilă, previzibilă și conformă Convenției, existând indicii și motive plauzibile că reclamantul ar fi săvârșit infracțiunea pentru care a fost condamnat. Arestarea preventivă a reclamantului a avut la bază motive plauzibile pentru a se crede că s-a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a), b) C. pen., astfel că măsura luată de Parchet se încadrează în prevederile art. 5 lit. c) CEDO, motiv pentru care nu se poate spune că această măsură a fost nelegală. Intimatul-pârât a mai apreciat că prejudiciul moral nu este dovedit în lipsa unui probatoriu pertinent și realist care să facă dovada cheltuielilor pretinse cu această denumire. În concluzie, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului ca nefondată, susținând că motivul pe care își întemeiază cererea este art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. De asemenea, a susținut că a solicitat instanței de recurs să constate că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 539 C. proc. civ. și decizia nr. 11/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. A mai susținut că atât timp cât instanța penală a considerat că nu este nevoie de executarea în regim de detenție a pedepsei, apare ca fiind nelegală și abuzivă executarea parțială a mandatului de executare și încarcerarea recurentului pentru un număr de 304 zile. Prin încheierea de ședință din data de 26.09.2023, excepția nulității recursului a fost respinsă ca nefondată de către Înalta Curte de Casație și Justiție. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., dar și prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului cauzei. Împrejurarea dacă în cadrul celor două procese penale care l-au avut ca subiect pe recurentul reclamant, s-a stabilit sau nu caracterul nelegal al deținerii recurentului reclamant în perioada 17.12.2017 - 17.10.2018, reprezintă un aspect subsumat situației de fapt a cauzei prezente, deoarece el se verifică prin cercetarea probelor administrate cauzei, respectiv a actelor judiciare penale reglementate de art. 539 alin. (2) C. proc. pen., emise în respectivele cauze judiciare penale, acte judiciare evaluate în ansamblul lor, atât din perspectiva dispozitivelor lor, cât și a considerentelor reținute în cadrul lor. Așadar, instanța de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este obligată să se grefeze pe situația de fapt stabilită sub acest aspect de instanțele devolutive ale fondului. Or, Înalta Curte constată că în privința aspectului anterior reliefat, instanța devolutivă de apel a stabilit următoarele: - "Numai că nicăieri în corpul deciziei exhibate nu se face vorbire nici măcar implicit de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate aplicate petentului. Mandatul de executare a pedepsei a fost anulat ca o consecință directă a desființării sentinței penale pronunțate în absența apelantului (...). De altfel, nici apelantul nu a fost în măsură să indice în ce paragraf sau care ar fi considerentele prin care Curtea de Apel, în decizia nr. 1149/17.10.2018, ar fi constatat caracterul nelegal al privării sale de libertate. Simpla împrejurare că s-a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii - ca o consecință directă a desființării sentinței penale în temeiul căreia a fost emis (ca urmare a redeschiderii procesului penal) nu este de natură să conducă la concluzia că acesta a avut un caracter nelegal în accepția art. 539 din C. proc. pen. (...). În alți termeni, în absența unor considerente ale instanței penale în corpul aparatului argumentativ al deciziei prin care s-a anulat mandatul de executare a pedepsei, care să statueze că deținerea apelantului în perioada de referință a avut un caracter nelegal, nu se poate conchide că acest caracter ar rezulta în mod evident, cert și neechivoc din anularea mandatului de executare - măsură necesară întrucât se desființase actul procedural în temeiul căruia fusese emis (sentința penală de condamnare a apelantului la pedeapsa închisorii cu executare). În altă ordine de idei, în rejudecare, apelantul a fost condamnat inițial, prin sentința penală cu nr. 99/25.03.2021 dată în dosar nr. x/2018 la o pedeapsă privativă de libertate (închisoare cu executare), (...) fără a se face vreo referire, nici măcar implicită, la un eventual caracter nelegal al acesteia. Prin decizia penală nr. 1110/A/26.10.2021, Curtea de Apel "în acord cu prima instanță, a apreciat că în lumina probatoriului administrat în prezenta cauză se poate concluziona că există probe certe în susținerea existenței infracțiunii și a elementelor constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, atât sub aspectul laturii obiective cât și celei subiective". (...) Lecturarea cu atenție a deciziei supra anunțate (atât considerentele cât și dispozitivul) trimite îndeajuns de tranșant la concluzia că, nu numai că nu s-a constatat caracterul nelegal al detenției apelantului (în perioada 19.12.2017-17.10.2018), dar, dimpotrivă, această detenție a fost dedusă din pedeapsa aplicată apelantului. (...) Or așa stând lucrurile, se detașează cu forța evidenței concluzia că nu este îndeplinită condiția premisă cerută de imperativul art. 539 din C. proc. pen. - aceea a constatării caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, cum judicios a conchis și prima instanță. (...) Instanțele penale aveau posibilitatea să constate în mod explicit un eventual caracter nelegal al măsurii privative de libertate luate față de apelant, atât prin decizia penală nr. 1149/17.10.2018 prin care s-a anulat mandatul de executare ca urmare a admiterii cererii de redeschidere a procesului penal, cât și în rejudecare. Or, așa cum supra s-a demonstrat, nu există mențiuni cu privire la un pretins caracter nelegal al detenției suportate de apelant în perioada 17.12.2017-17.10.2018, nici în sentința penală și nici în decizia penală de condamnare definitivă a apelantului". Reaprecierea în recurs a probelor administrate în prezentul litigiu civil, prin prisma aserțiunilor realizate de recurentul reclamant în motivele sale de recurs - precum ar fi: reevaluarea considerentelor și dispozitivelor concrete ale hotărârilor judecătorești pronunțate în penal, însoțită de trimiterea recurentului la considerentele Deciziei nr. 11/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sau constatarea unui alt element de nelegalitate a detenției reclamate, invocat de recurent și constând în judecata cu încălcarea termenului rezonabil în cauzele cu inculpați arestați sau analizarea modalității concrete de executare a pedepsei aplicate în mod definitiv acestuia în urma rejudecării cauzei penale - toate alegate către demonstrarea faptului invocat că în cadrul celor două procese penale anterioare s-ar fi stabilit de către instanțele de judecată penale caracterul nelegal al deținerii sale, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a dispozițiilor legale ale art. 539 C. proc. pen. sau ale art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale sau ale art. 9 C. proc. pen., nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale menționate. Or, întrucât curtea de apel a reținut definitiv, aspectul factual menționat - contrar celui enunțat de recurent - Înalta Curte nu poate pe cale de consecință, decât să constate corecta aplicare a prevederilor legale invocate de recurent, la această situație de fapt. Drept urmare, grefat pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de curtea de apel, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a realizat de către instanța de apel o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale invocate de recurent în cadrul motivelor sale de recurs, respectiv art. 539 C. proc. pen., art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale și art. 9 C. proc. pen. Înalta Curte apreciază că nu este fondat nici argumentul distinct al recurentului relativ incidenței în cauză a dispozițiilor art. 538 C. proc. pen., atât timp cât potrivit acestui text procesual ("(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare"), cerința esențială a incidenței sale, cerință cu caracter de premisă, este aceea a pronunțării în urma rejudecării a unei soluții de achitare. Or, în urma rejudecării recurentul reclamant din prezenta cauză a fost condamnat în mod definitiv. Așadar, în cauza pendinte nu este incident acest text procesual penal. De asemenea, Înalta Curte consideră, potrivnic criticilor dezvoltate ale recurentului, că instanța civilă nu este îndrituită ca în procedura reglementată de dispozițiile art. 539 C. proc. civ., să stabilească caracterul nelegal al detenției, acest fapt fiindu-i prohibit de chiar alineatul secund al acestui text normativ imperativ, în forma în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată prezente: "(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei", așa cum de altfel, și curtea de apel din prezenta cauză a reținut prin trimiterea la conținutul paragrafelor 34 - 35 din Decizia în interesul legii nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe. De altfel, inclusiv după modificarea acestui text procesual prin Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru modificarea altor acte normative, ca urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 12 mai 2021, s-a recunoscut atributul exclusiv al organelor judiciare penale în stabilirea caracterului nelegal enunțat, Curtea Constituțională statuând în cadrul deciziei sale ilustrate următoarele: "54. Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea, în jurisprudența sa, a reținut că art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. condiționează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiționare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligație de a se pronunța prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din C. proc. pen.. De asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată care se pronunță prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 12). Curtea a constatat că obligația organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., de a se pronunța, prin hotărârile definitive pe care le pronunță, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecție prevăzut la art. 5 din Convenție (paragraful 17)". Înalta Curte mai notează că inclusiv în privința caracterului nedrept, injust al privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare (teză neincidentă însă cauzei, întrucât în rejudecarea dispusă în procesul penal, recurentul reclamant a fost condamnat), instanța de contencios constituțional a menținut prerogativa exclusivă consacrată legislativ anterior: "Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare". Pe cale de consecință, noua reglementare a alineatului secund al art. 539, introdusă prin Legea nr. 201/2023 este una consecventă: "(2) Situațiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii reținerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare". Așadar, instanța de recurs conchide în sensul caracterului nefondat inclusiv al acestei critici amplu dezvoltate de recurentul reclamant în cadrul memoriului său de recurs. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul recurent A. împotriva deciziei nr. 241 din 29 septembrie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, fără încălcarea, ignorarea normelor juridice invocate de către recurent în cadrul cererii sale de recurs.