ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1526/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă, la data de 6 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale, întrucât a fost prejudiciat prin întocmirea de acte de control fiscale netemeinice, bazate pe fapte inexistente, fiindu-i nerespectat dreptul la demnitate, iar organele de control și-au exercitat drepturile în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe; cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 67 din data de 24 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, având ca obiect pretenții.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă

Prin decizia civilă nr. 295 din data de 2 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins, ca neîntemeiate, apelul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 67 din data de 24 martie 2022 pronunțate de Tribunalul Arad, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, și apelul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii. A respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cerea de recurs

Împotriva deciziei civile nr. 295 din data de 2 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă au declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad.

II.1.1. Recursul principal declarat de reclamantul A.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii instanței, în sensul admiterii în totalitate a pretențiilor formulate, cu cheltuieli de judecată.

Astfel, după o scurtă prezentare a situație de fapt, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a respins calea de atac pe care a promovat-o motivând că nu a făcut dovada existenței prejudiciului suferit, a faptei ilicite, a raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită, prejudiciu și culpa prepusului, precum și lipsa nominalizării persoanei prepusului care ar fi produs paguba, chestiuni contrare înscrisurilor pe care le-a depus în probațiune, precum și art. 41 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - necesitatea acordării unei satisfacții echitabile pentru prejudiciul moral suferit.

A susținut că faptele ilicite ale părții adverse există, sunt probate de hotărârile depuse în probațiune, iar prejudiciul este probat prin faptul că i-au fost puse în sarcină obligații nereale timp de șapte ani (2013-2020), în condițiile în care a fost tranșat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, prin soluția data, că fapta de care a fost acuzat nu există, adică suma uriașă pusă în sarcina sa nu a fost reală; aceste elemente sunt cuprinse în prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., coroborate cu art. 1373 C. civ., care sunt aplicabile chiar dacă nu a nominalizat cine sunt prepușii părții adverse.

Recurentul-reclamant a arătat și că obligațiile nereale care i-au fost puse în sarcină l-au alarmat, producându-i o stare de neliniște și de tulburare, care îl îndreptățește la repararea prejudiciului moral suferit prin plata sumei de bani solicitată, întrucât orice prejudiciu dă dreptul la a fi reparat indiferent cine este subiectul acestei răspunderi, în cazul de față fiind Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în calitate de comitent pentru faptele prepușilor săi; răspunderea delictuală rezultă din materialul probator depus, chiar dacă nu a purces la cercetarea fiecărui prepus în parte, partea adversă fiind în măsură să exercite acțiune în regres împotriva celor vinovați.

Criticând cele reținute de către instanța de apel în sensul că nu a indicat prepusul în concret și datorită acestui fapt nu se poate admite acțiunea sa, întrucât atunci nu am avea o indicare a prejudiciului, solicită a se observa că a indicat pretențiile sale, tocmai acea sumă fiind prejudiciul, respectiv suma care i-ar da satisfacție pentru situația produsă de fapta părții adverse prin prepușii săi.

A subliniat recurentul-reclamant că fapta ilicită este tocmai întocmirea acelor acte administrative de control, prin care s-au stabilit în sarcina societății administrate valori nereale și fără să existe în patrimoniul acesteia, care mai mult, avea și activitatea suspendată.

Totodată, a susținut și că, în speță, culpa prepusului reiese din actele administrative întocmite greșit, acestea fiind anulate, atât în materie penală cât și în cea civilă, valorile invocate ca debite împotriva sa, de 19.929.500 RON, fiind fără temei și au avut consecința producerii de neliniște și tulburare, cu efecte grave asupra sănătății și demnității sale.

În opinia recurentului-reclamant, elementul esențial pentru definirea raportului de prepușenie îl reprezintă nu atât subordonarea prepusului, ci faptul că acesta a acționat sub autoritatea și în interesul comitentului, în beneficiul acestuia și cu mijloacele furnizate de el; prin această interpretare se extinde considerabil sfera persoanelor responsabile de prejudiciul produs, ceea ce reprezintă un veritabil avantaj pentru victima care urmărește obținerea reparației, nicidecum restrângerea acestui drept ca urmare a faptului că nu a identificat în concret cine sunt prepușii și din care structură a comitentului fac parte, chestiune care rămâne la îndemâna părții adverse pentru acțiunea sa în regres.

II.1.2. Recursul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului incident și respingerea acțiunii ce formează obiectul prezentului dosar, față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, pe calea excepției inadmisibilității acțiunii și a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În susținerea inadmisibilității acțiunii a arătat că recurentul-reclamant a demarat un proces în răspundere civilă delictuală, considerând că ar fi incidente în cauză răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357 C. civ.) și răspunderea comitentului pentru prepuși (art. 1373 C. civ.), în legătură cu cele trei dosare menționate în acțiunea introductivă de instanță (dosarul penal nr. x/2015, dosarul nr. x/2013 și dosarul nr. x/2016).

A precizat că, excluzând dosarul nr. x/2016, în toate dosarele, calitatea de parte au avut-o atât recurentul-reclamant, cât și ceilalți doi asociați ai B. S.R.L., respectiv C. și D.; atât sesizarea penală nr. 16993 din data de 4 decembrie 2012 a Activității de inspecție Fiscală din cadrul A.J.F.P. Arad (care stă la baza dosarului penal nr. x/2015), cât și cererea de atragere a răspunderii nr. 19678 din data de 6 ianuarie 2015 a A.J.F.P. Arad (care stă la baza dosarului nr. x/2013) au fost formulate în contradictoriu cu administratorul și asociații B. S.R.L., respectiv recurentul-reclamant, C. și D..

Recurentul-pârât a menționat și că doar decizia nr. 283 din data de 8 aprilie 2013, de atragere a răspunderii solidare a administratorului cu debitorul declarat insolvabil B. S.R.L. (care stă la baza dosarului nr. x/2016), a fost emisă de fosta Direcție Generală a Finanțelor Publice Arad doar în contradictoriu cu recurentul-reclamant, deoarece acesta a avut calitatea de administrator al societății.

A mai arătat recurentul-pârât și că partea adversă a invocat în susținerea acțiunii art. 15 C. civ., referitor la abuzul de drept, care nu este incident în prezenta cauză, precum și art. 72 C. civ. cu privire la respectarea demnității persoanei, omițând însă faptul că art. 72 face trimitere la art. 75 C. civ., care prevede, la alin. (1), că:

"Nu constituie o încălcare o drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte."

Totodată, a invocat faptul că, printre cauzele exoneratoare de răspundere, dispozițiile art. 1353 C. civ. prevăd că:

"Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv."

Făcând trimitere la cele patru condiții ce se impune a fi întrunite cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile delictuale (prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile), a arătat că acestea trebuie dovedite de către cel care se consideră îndreptățit să obțină repararea prejudiciului, însă, în speță, aceste condiții nu sunt dovedite de către recurentul-reclamant, astfel că acțiunea promovată de către acesta este inadmisibilă.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la formularea prezentei acțiuni, a arătat că a invocat-o în raport de momentul/momentele la care soluțiile din dosarele la care face referire recurentul-reclamant au rămas definitive, respectiv raportat la momentul emiterii actului administrativ, în cazul dosarului nr. x/2016

Astfel, în legătură cu dosarul nr. x/2015, a susținut că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., care a început să curgă, în opinia sa, de la data soluționării definitive a dosarului, respectiv de la data pronunțării încheierii penale nr. 16 din data de 29 aprilie 2015 de Tribunalul Arad, ceea ce înseamnă că termenul de prescripție pentru acțiunea în eventuale despăgubiri s-a împlinit în anul 2018.

Referitor la dosarul nr. x/2013, a apreciat că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., care a început să curgă de la data soluționării definitive a dosarului, respectiv de la data pronunțării deciziei civile nr. 304 din data de 7 aprilie 2016 de Curtea de Apel Timișoara, termenul de prescripție pentru acțiunea în eventuale despăgubiri împlinindu-se în anul 2019.

De asemenea, a considerat că este prescris și dreptul recurentului-reclamant de a formula acțiunea pentru repararea pretinsei pagube aduse acestuia, în dosarul nr. x/2016, având în vedere că decizia nr. 283 a fost emisă la data de 8 aprilie 2013, precum și dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În subsidiar, pe fondul cauzei și cu privire la daunele morale pretinse, în esență, a susținut că expunerea unor critici față de actele emise de organele fiscale și faptul că recurentul-reclamant a avut parte de soluții favorabile în cele trei dosare la care face referire în acțiune nu sunt suficiente pentru a se considera că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, toate acestea fiind lipsite de o dimensiune concretă câtă vreme nu se identifică dispozițiile legale de drept material și procesual care ar fi fost încălcate, respectiv faptele ilicite, precum și existența unui prejudiciu concret cauzat de aceste fapte.

În măsura în care se va aprecia întemeiat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, solicită a se observa caracterul nerezonabil al acestora, inclusiv din perspectiva jurisprudenței în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II.2. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a formulat întâmpinare la recursul principal declarat de reclamantul A., prin care a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, și menținerea hotărârilor tribunalului și a instanței de apel, ca fiind temeinice și legale, precum și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON.

A susținut că răspunderea civilă de drept comun pentru fapta proprie, care este o formă subiectivă de răspundere, în care obligația de reparare a prejudiciului este condiționată de culpa autorului faptei ilicite, fiind incompatibilă cu calitatea statului de autor al faptei ilicite.

Astfel, a arătat că, în materia raporturilor de drept civil, statul nu participă, de regulă, direct și nemijlocit, ci prin intermediul organelor și organizațiilor de stat - organele puterii legislative, executive și judecătorești, instituții bugetare, regii autonome de interes național etc. - dotate cu personalitate juridică și răspundere juridică proprie; există și anumite situații, în care statul participă și direct, proprio nomine, în calitate de persoană juridică, ca titular de drepturi și obligații civile, în diverse raporturi juridice civile, însă asemenea situații trebuie prevăzute expres de lege, ceea ce nu este cazul în privința răspunderii generale pentru fapta proprie.

Totodată, a apreciat și că în mod corect s-a constatat că nici răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de art. 1373 C. civ., nu este incidență în speță.

Astfel, a invocat faptul că, pentru a fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, se cer a fi întrunite, cumulativ, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a prepusului: existența prejudiciului, existența faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și culpa prepusului în săvârșirea faptei ilicite.

A menționat și că, pe lângă condițiile generale, cumulativ cu acestea, se cer a fi întrunite și două condiții speciale: existența raportului de prepușenie și prepusul să fi săvârșit fapta în exercitarea atribuțiilor ce i-au fost încredințate sau cu scopul îndeplinirii funcțiilor acordate. Or, recurentul-reclamant nu a indicat persoana prepusului, limitându-se a se referi la "faptele angajaților săi", punând astfel instanța în imposibilitatea de a verifica îndeplinirea, pe fond, a condițiilor generale și speciale arătate mai sus.

Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de către recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, prin care a combătut apărările părții adverse, reluând susținerile cuprinse în cererea de recurs.

Totodată, a solicitat respingerea recursului incident, ca inadmisibil, întrucât acesta nu tinde, în opinia sa, la schimbarea hotărârii instanței de apel.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2021, la data de 1 martie 2023, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare completului nr. 2.

După efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 mai 2023, în temeiul art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 10 octombrie 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursurilor, urmând a analiza cu prioritate excepția nulității recursului principal pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocate din oficiu.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

II.4.1. Recursul principal declarat de reclamantul A.

În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Totodată, Înalta Curte reține că pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalității acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În speță, recurentul-reclamant a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă această invocare este una formală, întrucât, prin dezvoltarea motivului de recurs, partea nu a adus critici concrete de nelegalitate deciziei recurate, ci a pus în discuție aspecte care vizează situația de fapt a speței și aprecierea probelor.

Pentru a genera o analiză a deciziei recurate din perspectiva motivului de casare invocat, recurentul-reclamant trebuia să indice punctual în ce sens instanța de apel a făcut o interpretare sau aplicare greșită a normelor de drept material pretins a fi nesocotite, însă partea nu a procedat în această modalitate, ci a afirmat că răspunderea civilă delictuală rezultă din probatoriul administrat.

În esență, deși pare să afirme interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 alin. (1) și art. 1373 C. civ., recurentul-reclamant a invocat faptul că faptele ilicite sunt probate de hotărârile judecătorești pe care le-a depus la dosar, iar prejudiciul este dovedit prin faptul că i-au fost puse în sarcină obligații nereale, care l-au alarmat, producându-i o stare de neliniște și de tulburare, fără a avea vreo relevanță faptul că nu a indicat în concret prepusul, precum și că, în speță, culpa prepusului reiese din actele administrative întocmite greșit.

Ca atare, Înalta Curte constată că deși recurentul-reclamant invocă nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul interpretării și aplicării eronate de către instanța de apel a dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală și răspundere comitenților pentru faptele prepușilor, dezvoltă această critică argumentând că, din probele de care a înțeles să se folosească și din situația de fapt prezentată, rezultă răspunderea civilă delictuală a părții adverse.

Or, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate și la stabilirea unei alte situații de fapt.

Cu alte cuvinte, criticile recurentului-reclamant vizând situația de fapt și valoarea dată probelor administrate în cauză de instanțele de fond, în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor impuse de lege a fi îndeplinite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, nu se încadrează în niciun motiv de nelegalitate, și nu doar în cel invocat, nevizând legalitatea deciziei recurate, ci temeinicia acesteia.

În aceleași coordonate se situează și susținerea vizând nesocotirea art. 41 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în contextul în care dezvoltarea acestei critici este comună cu cea prin care se susține că în mod eronat instanța de apel a reținut neîntrunirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale, care vizează aprecierea probelor de către instanța de apel și situația de fapt a speței, nefiind aptă de încadrare în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege, astfel cum s-a reținut anterior.

Nici cele susținute de recurentul-reclamant din perspectiva raportului de prepușenie nu pot fi circumscrise vreunuia dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca partea să formuleze critici de nelegalitate, prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată.

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată, pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

În speță, instanța de apel a reținut că, pentru a se angaja răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, este necesară întrunirea elementelor condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a prepusului, existența la data săvârșirii faptei a raportului de prepușenie și săvârșirea faptei de către prepus în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate de comitent și a observat că partea nu a indicat care ar fi prepușii statului în situația dată, iar doar cunoscând care ar fi entitățile concrete care acționează în calitate de prepus al statului s-ar putea evalua măsura în care acestea dețin calitatea de prepus, respectiv acționează în virtutea unor atribuții sau funcții încredințate de pretinsul comitent.

Ca atare, ceea ce a reținut, în esență, instanța de apel, atunci când a apreciat că demersul recurentului-reclamant este carent prin prisma dispozițiilor art. 1373 alin. (1) și (2) C. civ., este faptul că acesta nu a indicat care este prepusul a cărui faptă o reclamă, iar exprimarea nemulțumirii părții față de această motivare nu poate fi convertită într-un veritabil motiv de recurs, în condițiile în care singurul argument pe care îl aduce recurentul-reclamant în combaterea celor constatate de către instanță este reprezentat de opinia personală cu privire la esența raportului de prepușenie, de natură, în opinia părții, a extinde sfera persoanelor responsabile pentru prejudiciul produs, extindere care ar reprezenta un avantaj pentru cel care urmărește obținerea reparației și nu o restrângere a dreptului la despăgubiri.

Or, pentru a permite o încadrare în motivele de casare prevăzute de lege, în sensul susținut de către recurentul-reclamant, acesta trebuia să arate de ce cele reținute de către instanță denotă o interpretare și aplicare greșită a normei de drept material invocate și nu să își exprime nemulțumirea, prezentându-și propria opinie cu privire la efectul pe care îl are în speță împrejurarea că există mai mulți prepuși ai statului care ar putea fi persoane responsabile pentru prejudiciul care i-a fost cauzat.

O atare motivare a recursului nu îndeplinește rigorile impuse de art. 488 alin. (1) Cod procedură, cele susținute prin cererea de recurs neputând fi circumscrise vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de acesta, întrucât nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii recurate.

Ca atare, cum recurentul-reclamant nu au adus critici apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului principal.

II.4.2. Recursul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad

Potrivit prevederilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile corespunzător și în recurs, conform art. 491 alin. (1) din același act normativ, în situația în care recurentul principal își retrage recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, recursul incident rămâne fără efect.

Or, în cauză, așa cum s-a arătat anterior, urmează a se constata nulitatea recursului principal declarat de reclamant, soluție ce nu impune o analiză pe fond a motivelor de recurs, astfel încât, în aplicarea prevederilor legale anterior evocate, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad.

Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ. teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor formulate prin cererile de recurs și nici celelalte aspecte susținute în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 295 din data de 2 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2023.