ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1502/2025

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă la 4 martie 2022, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat obligarea pârâtului A., în solidar cu pârâta B. S.R.L., la plata sumei de 1.329.319 RON și a accesoriilor fiscale aferente, calculate până la data plății debitului principal.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 263 din 18 decembrie 2023, Tribunalul Arad, secția I civilă a luat act de renunțarea la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a respins, ca lipsită de obiect, excepția tardivității formulării acțiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, și a respins, ca nefondată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul A..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 318 din 10 decembrie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 16 ianuarie 2025, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a cercetat superficial situația de fapt, nu a analizat condițiile prevăzute de art. 1.357 și urm. din C. civ., nu a ținut cont de motivele de apel și nici de înscrisurile administrate. A mai învederat recurenta-reclamantă că instanța de apel a reținut, în mod greșit, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 226 din 30 iunie 2021, pronunțate de către Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia penală nr. 57/A din 1 februarie 2022 a Curții de Apel Timișoara, din moment ce instanța penală a reținut că operațiunile economice nu intră în sfera faptelor de natură penală, dar pot reprezenta obligații de plată de natură fiscală, fapt întărit prin menținerea sechestrului penal asigurător. Recurenta-reclamantă a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1.357 și urm. din C. civ., în condițiile în care din mijloacele de probă administrate în cauză rezultă că intimatul-pârât, în calitate de administrator al B. S.R.L., în perioada februarie 2011- decembrie 2015, a eludat declararea și plata contribuțiilor aferente veniturilor reale de natură salarială, acordate angajaților care au prestat munca în Italia, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 1.329.319 RON, astfel cum s-a stabilit prin decizia de impunere nr. x/04.10.2016, rezultând că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 1.357 și urm. din C. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a stabilit superficial situația de fapt și de drept, întrucât nu a ținut cont de motivele de apel și nici de înscrisurile administrate în cauză și nu a analizat condițiile prevăzute de art. 1.357 din C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, constituindu-se într-o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanță. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României). Totodată, Curtea Europeană a statuat că "obligația pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenție instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble c. Franței), precum și că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei). Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, asigurând garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 9-14 ale deciziei recurate, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat motivele de apel invocate, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1.357 și urm. din C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât. În urma lecturării considerentelor deciziei recurate se constată că instanța de apel a motivat, în mod corespunzător, soluția pronunțată, răspunzând motivelor de apel invocate și apărărilor formulate în cauză, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Se observă că, deși invocă insuficienta motivare a hotărârii, recurenta-reclamantă critică, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a coroborat și a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, cu toate că aspectele legate de modul în care au fost interpretate probele nu pot forma obiect al controlului în recurs. Din moment ce nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă, rezultă că acele critici care privesc modalitatea în care instanța de apel a analizat dovezile nu se subsumează motivelor de casare. În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a valorificat, în mod greșit, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în dosarul penal nr. x/2020 și în dosarul de contencios administrativ și fiscal nr. 3318/108/2022*, critică ce se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Potrivit art. 431 din C. proc. civ.: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și pentru aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), ce presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți. Recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 226 din 30 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia penală nr. 57/A din 1 februarie 2022 a Curții de Apel Timișoara, din moment ce instanța penală a reținut că, deși operațiunile economice nu intră în sfera faptelor de natură penală, pot reprezenta obligații de plată de natură fiscală. Contrar acestor susțineri, instanța de apel nu a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în condițiile în care, prin hotărârea definitivă pronunțată în dosarul penal nr. x/2020, s-a reținut că sumele achitate angajaților B. S.R.L., care au prestat munca în Italia, în perioada februarie 2011- decembrie 2015, reprezintă diurne, nu drepturi salariale, astfel cum fuseseră recalificate de către organul fiscal. În legătură cu operațiunea de recalificare a diurnelor în venituri salariale, Curtea de Apel Timișoara, prin decizia penală nr. 57A din 1 februarie 2022, a constatat incidența Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale, în sensul că, raportat la momentul emiterii deciziei de impunere nr. x din 4 octombrie 2016 și la perioada avută în vedere de organul fiscal (februarie 2011- decembrie 2015), exista interdicția legală de recalificare a sumelor reprezentând indemnizația primită, pe perioada delegării și detașării, de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, precum și interdicția de emitere a unei decizii de impunere în legătură cu o astfel de recalificare. Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 209/2015: "(1) Se anulează diferențele de obligații fiscale principale și/sau obligațiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Organul fiscal nu recalifică sumele de natura celor prevăzute la alin. (1) și nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de recalificare, pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015". Mai mult, potrivit art. 5 din aceeași lege, "anularea obligațiilor fiscale prevăzute la art. 1-4 se efectuează din oficiu de organul fiscal competent, prin emiterea unei decizii de anulare a obligațiilor fiscale, care se comunică contribuabilului". Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că instanța penală nu s-a limitat la analiza operațiunilor economice imputate intimatului-pârât doar din perspectiva caracterului penal al faptei (în sensul că îndeplinesc sau nu caracterul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscale), ci a reținut, în mod explicit, faptul că sumele litigioase reprezintă diurnă, nu drepturi salariale, precum și faptul că, în perioada respectivă, exista interdicția legală de recalificare din partea organului fiscal și o amnistie fiscală pentru sumele rezultate din acele recalificări. În acest context, instanța de apel a reținut, în mod corect, că aceste chestiuni litigioase, legate de existența faptei (omisiunea de declarare și plată a contribuțiilor către bugetul de stat, aferente veniturilor reale de natură salariată), au fost analizate și dezlegate, în mod definitiv, de instanța penală în dosarul nr. x/2020, operând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în sensul prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că nu mai pot fi repuse în discuție în litigiul de față, cu scopul de a se ajunge la o concluzie diferită. Mai este de menționat că, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". Recurenta-reclamantă a învederat că, prin decizia penală nr. 57/A din 1 februarie 2022, Curtea de Apel Timișoara a reținut că, deși operațiunile economice nu intră în sfera faptelor de natură penală, ele pot reprezenta obligații de plată de natură fiscală, fiind menținut și sechestrul penal asigurător. Sub acest aspect, se constată că, în cuprinsul deciziei penale nr. 57/A din 1 februarie 2022, s-au reținut următoarele: "Organul fiscal a apreciat că inculpatul trebuia să plătească întreaga sumă angajatului cu titlu de salariu, și nu diurnă, și că astfel ar fi eludat dispozițiile legale, însă nimic nu împiedică organul fiscal să stabilească, potrivit normelor metodologice, dacă inculpatul a procedat sau nu legal prin plata diurnei, însă această situație nu înseamnă că inculpatul a comis și infracțiunea prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005. Obligația fiscală există și se stabilește independent de existența sau nu a faptei penale". Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a valorificat, în mod corect, aceste considerente ale hotărârii penale definitive, reținând că au fost interpretate trunchiat în cadrul cererii de apel, întrucât considerentele în discuție reprezintă o expunere generală a relației dintre existența unor obligațiile fiscale și eventuale fapte penale decurgând din încălcarea acestora, iar, în secțiunile următoare ale considerentelor, instanța penală a analizat situația respectivelor obligații, conchizând că sumele litigioase au reprezentat diurne și că, în perioada respectivă, exista o interdicție legală de recalificare de către organul fiscal și o amnistie fiscală pentru sumele rezultate dintr-o astfel de recalificare. În concluzie, aplicând, în mod corect, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii penale definitive, instanța de apel a reținut că, în privința chestiunilor litigioase în discuție, nu poate fi stabilită o concluzie contrară. Mai mult, instanța de apel a observat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii penale a fost valorificat și în cadrul litigiului de contencios administrativ și fiscal, în condițiile în care Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 678 din 5 iulie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, a anulat decizia de impunere nr. x/04.10.2016 și raportul de inspecție fiscală nr. x/04.10.2016 și a exonerat societatea B. S.R.L. de plata obligațiilor fiscale suplimentare în cuantum de 1.311.256 RON. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod corect, că din moment ce o instanță de judecată a stabilit deja că operează puterea de lucru judecat a hotărârii penale, cu privire la natura reală de diurne a sumelor litigioase și a împrejurării că exista o interdicție de recalificare din partea organelor fiscale și o amnistie fiscală, această dezlegare asupra puterii de lucru judecat dobândește, la rândul său, putere de lucru judecat și nu mai poate fi repusă în discuție ulterior de către o altă instanță, care nu ar mai putea să constate o situație contrară. Totodată, instanța de apel a valorificat, prin corecta aplicare a prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., opozabilitatea, față de reclamantă (care a fost parte în dosarul nr. x/2022), a deciziei civile nr. 678 din 5 iulie 2024 a Curții de apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reținând că, din moment ce, prin această hotărâre, s-au anulat decizia de impunere nr. x/04.10.2016 și raportul de inspecție fiscală nr. x/04.10.2016, aceste acte administrative fiscale nu mai pot constitui fundamentul pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză, în scopul recuperării sumei de 1.311.256 RON. În considerarea celor expuse, se constată că instanța de apel nu a reținut, în mod greșit, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în dosarul penal nr. x/2020 și în dosarul de contencios administrativ și fiscal nr. 3318/108/2022*, astfel că nu poate fi incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. Invocând și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1.357 alin. (1) și urm. din C. civ., sens în care a argumentat că din mijloacele de probă administrate în cauză rezultă că intimatul-pârât, în calitate de administrator al B. S.R.L., în perioada februarie 2011- decembrie 2015, a eludat declararea și plata contribuțiilor aferente veniturilor reale de natură salarială, acordate angajaților care au prestat munca în Italia, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 1.329.319 RON. Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat. Argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea recurentă o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Acest motiv de recurs nu poate fi primit atunci când, în realitate, se critică situația de fapt reținută de instanța de apel ori modul de coroborare și interpretare a mijloacelor de probă, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate. Cu toate că, în cuprinsul memoriului de recurs, s-a făcut trimitere, în mod formal, la dispozițiile art. 1.357 și urm. din C. civ., se constată, față de modul de argumentare a întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, că recurenta-reclamantă urmărește reevaluarea situației de fapt, fiind nemulțumită de concluzia instanței de apel, în sensul că nu există fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu. Drept urmare, nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate susținerile referitoare la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, acestea presupunând analiza elementelor faptice specifice litigiului, tinzând la o altă evaluare a situației de fapt decât cea realizată de către instanța de apel. Or, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. De altfel, este importat de notat că, în argumentarea concluziei că nu există fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, instanța de apel a valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în dosarul penal nr. x/2020 și în dosarul de contencios administrativ și fiscal nr. 3318/108/2022*, astfel cum rezultă din considerentele prezentate mai sus. În acest context specific, nu poate fi primită susținerea că sunt întrunite condițiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, întrucât recurenta-reclamantă ignoră raționamentului logico-juridic al instanței de apel, potrivit căruia nu se poate reține existența faptei ilicite și a prejudiciului, întrucât s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, în cele două procese anterioare (penal, respectiv de contencios administrativ și fiscal), faptul că sumele litigioase reprezintă diurnă, că exista o interdicție de recalificare din partea organelor fiscale, precum și o amnistie fiscală pentru sumele rezultate din acele recalificări. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.