ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 764/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la 07.08.2019 sub nr. dosar x/2019, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 397.781 RON reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului, în calitate de administrator a S.C. B. S.R.L., în trimestrul III 2007 și primele luni din trimestrul IV 2007, prin faptele pentru care a fost cercetat în dosarul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad și obligarea pârâtului la plata accesoriilor, conform art. 119 și 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculate de la scadență până la data plății efective a prejudiciului.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 298/17.12.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Arad a respins acțiunea civilă exercitată de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația județeană a Finanțelor Publice Arad, în contradictoriu cu pârâtul A., fără cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 84 din 1 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a respins apelul formulat de către reclamantul DGRFP Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad împotriva sentinței civile nr. 298/17.12.2019, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2019.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 84 din 1 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta reclamantă s-a prevalat de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din codul de procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara este netemeinică și nelegală, întrucât instanța a considerat în mod greșit că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, precum și faptul că acțiunea este inadmisibilă, pentru motivele ce urmează:

Prin decizia recurată instanța de apel a reținut că tribunalul a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a normelor de drept material, în sensul că, în cadrul unei astfel de acțiuni, ce are ca scop recuperarea prejudiciului constând în obligații fiscale, iar nu civile, calitatea procesuală nu revine administratorului societății, atât timp cât nu a fost urmată procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală referitoare la angajarea răspunderii solidare a administratorului și nici cea prevăzută de O.G. nr. 2/2001 pentru angajarea răspunderii contravenționale.

Recurenta consideră că instanța de apel în mod greșit a apreciat că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă deoarece, așa cum rezultă din actele depuse la dosar, sumele cu care societatea figurează în fișa fiscală au fost generate și neachitate de către pârât în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în trimestrul III 2007 și lunile octombrie, noiembrie 2007.

Curtea de Apel Timișoara în mod nelegal a reținut ca reclamanta își putea recupera debitul prin formularea unei acțiuni de atragere a răspunderii administratorului baza Legii nr. 85/2006 sau prin emiterea unei decizii de atragere a răspunderii în temeiul art. 27 din Codul de procedura fiscală, deoarece, în opinia recurentei, o astfel de acțiune se poate formula doar în cazurile prevăzute expres în acel articol, iar printre acele cazuri nu este prevăzută și situația în care o instanță penală lasă nesoluționată latura civilă, așa cum este situația din speță.

Recurenta susține că această concluzie instanței de apel este total eronată și contravine unor prevederi legale exprese.

Astfel, în dosarul penal nr. x/2013, Tribunalul Arad a lăsat nesoluționată latura civilă formulată de recurenta cauzei de față.

Cu privire la lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile, recurenta învederează că sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. în care se arată în mod expres că partea vătămată poate introduce acțiune civilă pentru recuperarea prejudiciului la instanța civilă.

Recurenta arată că, pe de o parte, prima instanță a ignorat cu desăvârșire aceste prevederi legale care sunt obligatorii, iar pe de altă parte, ambele instanțe de fond au făcut confuzie între o acțiune civilă în răspundere delictuală la instanța civilă la care se referă C. proc. pen. și instituția atragerii răspunderii solidare, prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 sau prin emiterea unei decizii de atragere a răspunderii, în temeiul art. 27 din Codul de procedură fiscală.

Atragerea răspunderii prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, cât și emiterea de către recurentă a unei decizii de atragere a răspunderii în temeiul art. 27 din Codul de procedură fiscală, pot avea loc doar în cazurile prevăzute expres în acel articol, iar printre acele cazuri nu este prevăzută și situația în care o instanță penală lasă nesoluționată latura civilă.

Prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, instanțele au încălcat prevederile constituționale referitoare la liberul acces la justiție, astfel cum este garantat de art. 21 din Constituție.

În susținerea cererii sale, recurenta-reclamantă arată faptul că, față de numiții A., în calitate de administrator a S.C. B. S.R.L., în trimestrul III 2007 și lunile octombrie, noiembrie 2007 și C., în calitate de administrator a S.C. B. S.R.L., în trimestrul IV 2007 - IV 2008, s-au efectuat cercetări la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, în care s-a constatat că inculpatul A. a adus un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 418.549,79 RON, iar inculpatul C. a adus un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 2.507.854,98 RON. În urma cercetărilor efectuate, inculpații au fost trimiși în judecată pentru infracțiunea de evaziune fiscală.

Astfel, pe rolul Tribunalului Arad s-a format dosarul nr. x/2013, iar Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, s-a constituit parte civilă cu suma totală de 5.826.898 RON, reprezentând obligații fiscale datorate bugetului consolidat al statului.

Tribunalul Arad, în vederea stabilirii prejudiciului a dispus o expertiză fiscală judiciară. În urma acestei expertize, s-a stabilit că prejudiciul adus de inculpatul A. este în sumă de 397.781 RON, iar inculpatul C. a adus un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 2.507.854,98 RON.

Prin sentința penală nr. 480/16.11.2017, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2013 prima instanță a dispus achitarea inculpatului A., arătând că fapta săvârșită nu are caracter penal, motiv pentru care, în temeiul art. 397 alin. (5) C. proc. pen.. a lăsat nesoluționată acțiunea părții civile ANAF cu privire la acesta și trimiterea în judecată a inculpatului C. pentru infracțiunea de evaziune fiscală.

Împotriva acestei soluții, atât inculpații cât și partea civilă ANAF, au formulat apel, care a fost soluționat de către Curtea de Apel Timișoara prin decizia penală nr. 421/24.04.2019, în sensul respingerii tuturor apelurilor declarate.

Recurenta învederează că ulterior finalizării procesului penal a formulat o acțiune civilă pe cale separată prin care a solicitat ca numitul A. să fie obligat la plata sumei de 397.781 RON, sumă ce a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit în dosarul penal, în condițiile în care instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Instanțele de fond, în cauza de față, au reținut în mod nelegal însă că reclamanta putea recupera debitul prin emiterea unei decizii de atragere a răspunderii în temeiul art. 27 din Codul de procedură fiscală, concluzionând că nu se poate formula o acțiune în răspundere civilă delictuală în temeiul C. civ.

Recurenta susține că ambele instanțe de fond fac însă o confuzie între o acțiune civilă în răspundere delictuală la instanța civilă la care se refera C. proc. pen. (art. 27) și instituția atragerii răspunderii solidare prevăzute de art. 27 din Codul de procedură fiscală care este o măsura administrativă, ori procedura prevăzută de Legea nr. 85/20016 a insolvenței, care este analizată de către lichidatorul judiciar.

Atragerea răspunderii prevăzute de art. 27 din Codul de procedură fiscală sau a celei prevăzute de Legea nr. 85/206, pot opera doar în cazurile expres prevăzute în fiecare act normativ în parte, iar printre acele cazuri nu figurează și cel în care o instanță penală lasă nesoluționată latura civilă.

Recurenta susține că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că ilicitul delictual îmbracă forma răspunderii contravenționale, întrucât pe calea răspunderii contravenționale recurenta era în imposibilitate de a-și recupera prejudiciul constatat de către instanța penală.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 998 din C. civ., cât și potrivit dispozițiilor art. 1349 din noul C. civ.: "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral."

Recurenta consideră că în speța de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale: cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, scopul prezentei acțiuni fiind repararea integrală a prejudiciului cauzat prin infracțiune, părții care s-a constituit parte civilă în cursul procesului penal.

Din conținutul dispozițiilor art. 1357 și urm. din C. civ. prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se cer a fi întrunite cumulativ patru condiții, și anume: a) fapta ilicită; b) existența unui prejudiciu; c) raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu; d) vinovăția autorului faptei ilicite.

Recurenta învederează că din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, cât și în faza judecății a rezultat în mod clar certitudinea prejudiciului în sumă de 397.781 RON, iar la această sumă se adaugă, în temeiul Codului de procedură fiscală (în vigoare la data săvârșirii faptei), dobânzi și penalități de întârziere, calculate până la data achitării integrale a sumei datorate.

Se arată de către recurentă că în ceea ce privește existența faptei ilicite, Tribunalul Arad a pronunțat sentința penală 480/16.11.2017, rămasă definitivă, prin care a dispus achitarea inculpatului (intimatul cauzei) apreciind că fapta nu atrage răspunderea penală. Totuși, instanța penală a constatat că există două fapte ilicite: una prin faptul că au fost încălcate prevederi fiscale prin neînregistrarea unor facturi, creându-se un prejudiciu bugetului de stat în sumă totală de 397.781 RON și alta prin faptul că inculpatul A. nu a pus la dispoziția organelor fiscale documentele contabile în vederea analizării acestora, organele fiscale luând la cunoștință de aceste documente doar în momentul efectuării expertizei fiscale dispuse de instanța penală, dată la care societatea era deja radiată.

Pentru aceste motive instanța penală a lăsat nesoluționată partea civilă, dând posibilitatea părții vătămate (recurenta-reclamantă) să își recupereze prejudiciul în fața instanței civile.

În ceea ce privește fapta ilicită, recurenta prezintă, în continuarea memoriului de recurs, motivele din care rezultă încălcarea de către pârât a legii fiscale.

Societatea S.C. B. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecții generale în vederea stabilirii obligațiilor fața de bugetul de stat consolidat.

În data de 25.03.2009, organele de inspecție fiscală din cadrul A.I.F. Arad s-au deplasat la sediul social al S.C. B. S.R.L. în vederea efectuării unei inspecții fiscale parțiale privind impozitul pe profit și TVA, conform Avizului de Inspecție Fiscală nr. x/05.03.2009, fără a putea lua legătura cu niciun reprezentant al societății.

Urmare a celor mai sus, întrucât organele de inspecție fiscală nu au intrat în posesia documentelor financiar contabile aparținând S.C. B. S.R.L, s-a procedat la estimarea bazei de impunere, în conformitate cu prevederile art. 6 și art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și pct. 6.1, respectiv 65.1 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin H.G. nr. 1050/2004.

Având în vedere că documentele contabile ale societății au fost totuși depuse la organele de cercetare penală, prin expertiza fiscală dispusă în dosarul penal nr. x/2013, expertul contabil le-a analizat și a concluzionat următoarele:

Din raportul de expertiză fiscală judiciară rezultă că, în perioada trimestrului III 2007 și primele luni din trimestrul IV 2007, respectiv lunile octombrie și noiembrie 2007 (pentru că la data de 30.11.2007 societatea a fost preluată de inculpatul C.), inculpatul A. datora: 144.168 RON TVA aferent trimestrului III 2007 - 20.188 RON TVA suplimentară aferent trimestrului III 2007; 134.852 RON impozit pe profit aferent lunii octombrie 2007 (trimestrul IV); 44.185 RON impozit pe profit aferent lunii noiembrie 2007 (trimestrul IV); 165.843 RON TVA de plată, aferentă lunii octombrie 2007 (trimestrul IV); 52.901 RON TVA de plată, aferentă lunii noiembrie 2007 (trimestrul IV).

Ca urmare, prin raportul de expertiză din cadrul dosarului penal, s-a stabilit un prejudiciu cauzat bugetului consolidat al statului în sumă totală de 397.781 RON.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, recurenta solicită instanței de recurs a observa că aceasta rezultă din hotărârea Tribunalului Arad care, chiar dacă dispune achitarea inculpatului, pe motiv că fapta nu atrage răspunderea penală, totuși, instanța penală a constatat că au fost încălcate prevederi fiscale prin neînregistrarea unor facturi, creându-se bugetului de stat un prejudiciu în sumă totală de 397.781 RON, precum și faptul că nu au fost depuse documentele contabile decât în fața instanței penale.

Cu privire la vinovăție, ca element al răspunderii civile delictuale, recurenta învederează că în urma cercetărilor desfășurate de organele abilitate, pârâtul a fost trimis în judecată și, chiar dacă a fost achitat, acesta a săvârșit fapta cu vinovăție, creând față de bugetul de stat un prejudiciu în sumă totală de 397.781 RON și prin faptul că acesta nu a pus la dispoziția organelor fiscale documentele contabile în vederea analizării acestora.

Recurenta consideră că prin modalitatea de săvârșire a faptei, prin mijloacele și scopul urmărit, se relevă fără dubiu faptul că intimatul-pârât A. a prevăzut și urmărit rezultatul acțiunii lui, fiind relevată astfel intenția directă, ca formă de vinovăției, cu care fapta a fost săvârșită.

Neîndeplinirea obligațiilor fiscale privind achitarea obligațiilor la bugetul consolidat al statului, precum și nerespectarea prevederilor Codul fiscal și ale Codului de procedura fiscală, cât și a normelor privind societățile comerciale - Legea nr. 31/1990, relevă, o dată în plus, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul față de bugetul general consolidat al statului.

Pârâtul A., în calitatea sa de administrator al societății S.C. B. S.R.L., avea obligația să depună toate diligentele necesare înregistrării în contabilitate a tuturor operațiunilor efectuate și a facturilor fiscale emise în baza acestor operațiuni.

Recurenta arată că S.C. B. S.R.L. este radiată din anul 2010, astfel că prejudiciul creat bugetului de stat nu mai poate fi recuperat de la persoana juridică, ci doar de la foștii administratori, și anume A., în calitate de administrator, pentru perioada trimestrul III 2007 și primele luni din trimestrul IV 2007, și C., în calitate de administrator, pentru perioada trimestrul IV 2007 - trimestrul IV 2008, care, de altfel, a și fost condamnat penal.

Instanța penală a reținut în soluționarea recursului, la pag. 8 par. 3 faptul că inculpatul a pus la dispoziție întreaga documentație/evidență abia la momentul expertizei, astfel că, organele fiscale nu au putut stabili valoarea reală a prejudiciului, iar la data la care a fost depusă documentația, ca urmare a efectuării expertizei fiscale, societatea era deja radiată.

Recurenta precizează, totodată, că, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură fiscală, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată la bugetul de stat, se datorează după acest termen, obligații fiscale accesorii, ce urmează a fi achitate în conformitate cu principiul "accesorium sequitur principale", motiv pentru care solicită obligarea pârâtului și la achitarea obligațiilor fiscale accesorii, ca parte integrantă a prejudiciului creat bugetului de stat, prin lipsa de folosință a sumelor de bani ce trebuiau virate la termenele scadente prevăzute de lege.

În ședința publică din 26 ianuarie 2021, Înalta Curte, din oficiu, a pus în dezbaterea părților necesitatea formulării unei sesizări în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile asupra unei chestiuni de drept incidente în cauză, în sensul celor arătate în încheierea de ședință; având în vedere și punctul de vedere comunicat de către recurentă, Înalta Curte a considerat că, în speța de față, nu se impune formularea unei sesizări prealabile în temeiul art. 519 din C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin criticile formulate de către recurentă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susține nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel sub aspectul confirmării inadmisibilității acțiunii și a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în raportul juridic dedus judecății.

Prioritar, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate de recurentă privesc, în principal, aspecte de ordin procedural (întrucât se contestă confirmarea de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive), dar și aspecte de drept material, respectiv cele în legătură cu inadmisibilitatea acțiunii, chestiune care, la nivelul premiselor, presupune stabilirea normelor de drept material incidente pentru soluționarea raportului juridic litigios; drept urmare, în acest context, pot fi analizate criticile susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform susținerilor din memoriul de recurs.

Având în vedere aceste precizări prealabile, se va proceda la analizarea prezentului recurs nu numai pe temeiul motivului de nelegalitate de care recurenta s-a prevalat, ci și în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În prezentele considerente, se va avea în vedere că, în speță, calitatea procesuală activă aparține Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Agenția Națională de Administrarea Fiscală și unitățile sale subordonate cu personalitate juridică (precum recurenta din cauză), conform art. 17 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală; totodată, se reține că această chestiune a calității de reprezentant a recurentei și a dovezii calității de reprezentant al reclamantului în favoarea recurentei, au fost tranșate în primă instanță, dezlegare care, în această etapă procesuală, se impune cu autoritate de lucru judecat.

Pornind de la situația de fapt reținută de instanțele de fond, se constată că recurenta-reclamantă a procedat la formularea cererii de chemare în judecată, la data de 7.08.2019, împotriva intimatului-pârât, solicitând obligarea acestuia, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., la plata sumei de 397.781 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului în trimestrul III 2007 și primele două luni din trimestrul IV 2007, prin faptele pentru care a fost cercetat penal în dosarul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad pentru infracțiunea de evaziune fiscală, precum și la plata accesoriilor conform art. 119 și 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculate de la scadență până la data plății efective a prejudiciului.

Cercetarea penală a pârâtului a fost urmată de trimiterea în judecată a acestuia (ca și a administratorului succesiv al societății, pentru perioada ulterioară) pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, imputându-i-se neînregistrarea operațiunilor comerciale efectuate în trimestrul III 2007 și primele două luni din trimestrul IV, în evidențele contabile ale S.C. B. S.R.L..

Prin sentința penală nr. 480/16 noiembrie 2017 a Tribunalului Arad, secția penală, pronunțată în dosar nr. x/2013, inculpatul A. (intimat în prezenta cauză) a fost achitat în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 și a art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.

În temeiul art. 41 alin. (4) din Legea nr. 82/1991, instanța penală a sesizat Ministerul Finanțelor Publice, în vederea constatării și sancționării unei eventuale contravenții.

În baza art. 397 alin. (5) raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, față de același inculpat.

S-a respins cererea formulată de partea civilă de instituire a sechestrul asigurător și a popririi asigurătorii asupra tuturor bunurilor și conturilor inculpatului.

Sentința penală anterior menționată a rămas definitivă prin decizia penală nr. 421A/24.04.2019 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, prin care au fost respinse apelurile exercitate de inculpații C. și A., Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală prin D.G.R.F.P Timișoara împotriva acestei sentințe.

Demersul inițiat în dosarul de față de către Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost fundamentată, din punct de vedere procedural, pe dispozițiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., solicitându-se obligarea pârâtului la plata sumei cu care ANAF s-a constituit parte civilă în procesul penal, având în vedere faptul că instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, prin aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, ca efect al achitării inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din același cod.

Art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede astfel: "(2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile."

Totodată, trebuie arătat că potrivit art. 28 alin. (1) teza a doua: "(1) Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite."

Având în vedere că în temeiul art. 27 alin. (2) teza finală din C. proc. pen. probele administrate în dosarul penal pot fi folosite în fața instanței civile, instanțele de fond au reținut, din cuprinsul raportului de expertiză fiscală administrat în cauza penală, că sumele pretinse de la pârât reprezintă impozit pe profit și taxa pe valoarea adăugată și TVA suplimentară aferente trimestrului III și lunilor octombrie- noiembrie 2007, conform Codul fiscal; pe lângă debitul de 397.781 RON datorat cu acest titlu, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului și la plata accesoriilor acestor creanțe fiscale, calculate în baza art. 119 și art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, de la scadență până la data plății efective a prejudiciului.

B. S.R.L. este radiată de la Oficiul Național al Comerțului din data de 16.07.2010 .

Pornind de la aceste circumstanțe factuale, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a determinat cadrul normativ aplicabil speței, astfel încât, corect s-a raportat la prevederile art. 998-999 din C. civ. din 1864 (fiind vorba despre fapte petrecute la nivelul anului 2007), ale O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ale Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, toate aceste acte normative, în prezent, fiind abrogate.

Încă de la prima instanță s-a reținut atât inadmisibilitatea acțiunii (întemeiate de reclamant pe dispozițiile dreptului comun, respectiv pe instituția juridică a răspunderii civile delictuale), cât și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, chiar în condițiile în care excepția inadmisibilității acțiunii era prioritară în raport cu excepția lipsei calității procesuale pasive, prin aplicarea criteriului legal stabilit de art. 248 alin. (2) din C. proc. civ. instanța de apel, la rândul său, a confirmat ambele motive reținute de tribunal pentru respingerea acțiunii.

Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă critică ambele dezlegări date de instanțele de fond, astfel încât, Înalta Curte va analiza motivele de recurs în aceste circumstanțe, cele două excepții procesuale fiind, în contextul acestei spețe, într-o vădită interdependență.

Reclamantul însuși a calificat pretențiile formulate ca fiind creanțe fiscale constând în impozit pe profit, TVA și TVA suplimentară, datorate la bugetul consolidat al statului, astfel încât, a solicitat obligarea pârâtului, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., la plata acestor creanțe și a accesoriilor aferente acestora, calculate de la scadență până la data plății efective a prejudiciului; de asemenea, s-a indicat ca termei de drept al accesoriilor pretinse, dispozițiile art. 119 și art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Scopul formulării cererii de chemare în judecată este obținerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, în vederea realizării acestor creanțe fiscale al cărui titular este reclamantul (ulterior vor fi făcute anumite precizări terminologice lămuritoare sub aspectul subiectelor raportului juridic de drept fiscal), în condițiile în care instanța penală, dispunând achitarea intimatului-pârât, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Reclamantul a susținut în mod constant pe parcursul soluționării cauzei de față, că a recurs la formularea acțiunii în virtutea prevederilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., anterior citate, norme imperative care impun o atare conduită, acesta fiind impedimentul legal pentru aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, dar și a dispozițiilor Legii nr. 85/2006.

Cu toate că a inițiat cererea de chemare în judecată în baza normei evocate din C. proc. pen., solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, întreaga argumentație în fapt și în drept pe care a făcut-o este ancorată în prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală.

De altfel, această argumentare în drept este generată de natura juridică a debitului restant pretins de la pârât, în calitate de administrator al debitorului real al acestor obligații fiscale, anume B. S.R.L., în prezent radiată, prejudiciul pretins fiind aferent unei perioade a anului 2007, dată la care societatea avea capacitate civilă ca subiect de drept.

Înalta Curte apreciază că sensul normei de la art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. este acela de a indica persoanei vătămate sau succesorilor acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, o cale procedurală în vederea obținerii unui titlu executoriu, în măsura în care, totuși, o faptă ilicită s-a săvârșit (sub nivelul de gravitate al unei fapte penale care să fi atras condamnarea) și este de natură a fi produs un prejudiciu care trebuie reparat, dat fiind faptul că prin hotărârea penală definitivă nu s-a soluționat și acțiunea civilă (pretențiile părții civile din procesul penal) pentru a fi ea însăși titlu executoriu și sub aspectul laturii civile.

Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală nu constituie o normă imperativă care să impună persoanei vătămate o anumită conduită, având în vedere formularea normei din care rezultă caracterul supletiv al acesteia - "pot introduce acțiune la instanța civilă".

Mai mult decât atât, textul invocat nici nu indică în mod expres instituția răspunderii civile delictuale de drept comun care să constituie obiectul pretenției formulate în fața instanței civile, astfel încât, în contextul acestei norme, instanța civilă poate avea semnificația oricărei alte instanțe decât cea penală, având, potrivit legii, o altă competență procesuală decât soluționarea cauzelor în materie penală.

Trimiterea explicită la răspunderea civilă delictuală se regăsește însă în dispozițiile art. 19 din C. proc. pen., normă ce a făcut obiectul interpretării instanței supreme în vederea aplicării unitare de către instanțele judecătorești în mecanismul recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii; asupra acestei chestiuni se va reveni în considerente ulterioare.

Pe de altă parte, se apreciază că trimiterea din art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. la posibilitatea formulării unei acțiuni în fața instanței civile nu constituie numai un indiciu de ordin volițional, cu atât mai mult cu cât, în unele cazuri, o astfel de opțiune, de a acționa sau nu, nu este subordonată voinței persoanei vătămate, precum în speță, întrucât obligațiile organelor fiscale în legătură cu administrarea creanțelor fiscale sunt obligații legale imperative, stabilite prin dispozițiile Codului de procedură fiscală, anume acelea de a colecta la bugetul consolidat la statului, în condițiile legii, impozitele și taxele prevăzute în sarcina contribuabililor de normele fiscale.

În acest sens, sunt relevante, între altele, dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora:

"(1) Prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal. (…)

(3) Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu:

a) înregistrarea fiscală;

b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;

c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscal."

Totodată, se apreciază că acest caracter dispozitiv al art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală este în deplină concordanță cu caracterul de drept comun al răspunderii civile delictuale, acțiune care ar putea să fie dedusă judecății instanței civile în măsura în care nu există alte dispoziții legale speciale care să reglementeze o altă modalitate de recuperare a prejudiciului pretins creat printr-o faptă ilicită, care a făcut obiectul unui proces penal, finalizat cu lăsarea nesoluționată a acțiunii civile.

O atare interpretare este în acord cu dispozițiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative confirmă, având în vedere că art. 27 din C. proc. pen. trebuie corelat cu actele normative de nivel superior sau de același nivel cu care se află în conexiune.

Răspunderea civilă delictuală constituie răspunderea de drept comun atât în raport cu răspunderea contractuală (tot o răspundere civilă, dar specială), cât și în raport cu alte forme de răspundere juridică - administrativă, contravențională sau penală, fiecare dintre acestea fiind forme particulare sau specifice, speciale, de sancționare a ilicitului juridic.

Constatarea anterioară antrenează observarea aplicabilității principiului specialia generalibus derogant, ceea ce presupune că ori de câte ori există norme juridice speciale acestea au prioritate și exclusivitate în aplicare pentru soluționarea acelui raport juridic, în timp ce normele dreptului comun sunt incidente, dacă este cazul, numai în completare, pentru soluționarea unor aspecte litigioase în același conflict juridic pentru care legea specială nu dispune altfel sau no oferă o soluție proprie.

Regula priorității legii speciale în concurs cu legea generală atrage și consecința că, odată epuizată aplicarea normei speciale nu se va putea recurge la reluarea soluționării raportului juridic litigios, de această dată, în condițiile dreptului comun, astfel cum recurentul tinde a argumenta prin motivele de recurs, pretinzând că dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 (invocate de instanțele de fond) nu puteau fi aplicate pentru că societatea cu care, prin ipoteză, pârâtul ar fi avut o răspundere solidară, în condițiile acestei norme, în prezent, este radiată.

Odată stabilit că norma de la art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu este o normă imperativă și nici nu indică instituția juridică a răspunderii civile delictuale de drept comun ca fiind temeiul de drept material pe baza căruia trebuia să fie soluționată latura civilă a procesului penal lăsată nesoluționată de instanța penală, rămâne de analizat dacă instanța de apel în mod legal a determinat normele de drept material care erau direct incidente pentru soluționarea raportului juridic dedus judecății [art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 sau, după caz, cele ale art. 138 din Legea nr. 85/2006 ori art. 41 alin. (4) din Legea nr. 82/1991 a contabilității] ori dacă reclamantei îi era permis a opta pentru invocarea răspunderii civile delictuale de drept comun.

Astfel cum deja s-a arătat, prejudiciul a cărui reparare o solicită reclamantul de la intimatul-pârât, în calitate de administrator al societății, constă în impozitul pe profit, TVA și TVA suplimentară, datorate și neachitate de către S.C. B. S.R.L., în calitate de contribuabil, astfel cum au reținut de instanțele de fond din cuprinsul raportului de expertiză fiscală administrat în dosarul penal.

Impozitul pe profit și taxa pe valoarea adăugată reprezintă obligații fiscale reglementate de art. 2 alin. (1) lit. a) și f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În acest context, este necesar a se arăta că scopul și sfera de cuprindere a Codul fiscal sunt definite în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 571/2003, iar alin. (1) - (3) din această normă prevăd astfel:

"(1) Prezentul cod stabilește cadrul legal pentru impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj și fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, precizează contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată al acestora. Prezentul cod cuprinde procedura de modificare a acestor impozite, taxe și contribuții sociale. De asemenea, autorizează Ministerul Finanțelor Publice să elaboreze norme metodologice, instrucțiuni și ordine în aplicarea prezentului cod și a convențiilor de evitare a dublei impuneri.

(2) Cadrul legal de administrare a impozitelor și taxelor reglementate de prezentul cod este stabilit prin legislația privind procedurile fiscale.

(3) În materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codul fiscal."

Ca atare, art. 1 alin. (2) stabilește în mod neechivoc că administrarea impozitelor și taxelor reglementate de Codul fiscal se realizează potrivit cadrului legal stabilit prin dispozițiile Codului de procedură fiscală, iar alin. (3) din această normă reglementează prevalența dispozițiilor Codul fiscal asupra oricăror alte acte normative, în caz de conflict de reglementare.

În acest sens, art. 1 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în stabilirea sferei de aplicare a actului normativ prevăd astfel:

"(1) Prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.

(3) Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu:

a) înregistrarea fiscală;

b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;

c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale."

Pe de altă parte, art. 2 din aceeași O.G. nr. 92/2003 definește raportul Codului de procedură fiscală și alte acte normative, în următorii termeni:

(1) Administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, prevăzute la art. 1, se îndeplinește potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, precum și ale altor reglementări date în aplicarea acestora.

(2) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat.

(3) Unde prezentul cod nu dispune se aplică prevederile C. proc. civ.."

În contextual cauzei de față, relevant este și conținutul art. 21 din O.G. nr. 92/2003 care arată semnificația noțiunii de creanță fiscală, dar și cel al art. 22 care definește obligațiile fiscale.

Pe de altă parte, creditorii și debitorii raportului de drept material fiscal sunt stabiliți prin prevederile art. 25 din același act normativ:

"(1) În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanță fiscală prevăzute la art. 21, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligația corelativă de plată a acestor drepturi.

(2) În cazul în care obligația de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condițiile legii, următorii:

a) moștenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;

b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;

c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment;

d) persoana care își asumă obligația de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanții reale la nivelul obligației de plată;

e) persoana juridică, pentru obligațiile fiscale datorate de sediile secundare ale acesteia;

f) alte persoane, în condițiile legii."

Din interpretarea coroborată a normelor de drept material fiscal și de procedură fiscală citate mai sus, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, reprezentant al Statului în raportul juridic fiscal, conform art. 17 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, are obligația imperativă de administrare a creanțelor fiscale, în condițiile stabilite de Codul de procedură fiscală, de Codul fiscal, precum și de alte reglementări date în aplicarea acestora, astfel cum dispune art. 2 din O.G. nr. 92/2003.

Ca atare, aceste atribuții legale ale reclamantului nu pot fi îndeplinite în temeiul dispozițiilor C. civ., astfel cum a procedat în cauza de față, în care s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, persoană pe care o indică drept debitor al obligațiilor fiscale menționate, întrucât această opțiune încalcă normele imperative din art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, Codul de procedură fiscală fiind indicat drept procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidate, concluzie stabilită în mod corect și de instanța de apel.

Concluzionând asupra inaplicabilității dispozițiilor art. 998, 999 din vechiul C. civ. în scopul obținerii unui titlu executoriu împotriva unui contribuabil restant, Înalta Curte reține că art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. reprezintă o normă dispozitivă, iar nu imperativă, nu indică persoanei vătămate constituite parte civilă într-un proces penal în care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată o cale procedurală obligatoriu de urmat, iar principiul specialia generalibus derogant atrage incidența în cauză a prevederilor Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală pentru emiterea unui titlu executoriu de către organul fiscal însuși, în exercitarea competențelor sale legale, cu privire la stabilirea impozitului pe profit, a TVA și a TVA suplimentară datorate obligatoriu de S.C. B. S.R.L., în calitate de contribuabil sau de debitor al obligației fiscale.

În plus, art. 1 alin. (3) din Codul fiscal stabilește prevalența dispozițiilor sale în concurs sau în caz de conflict de reglementare cu orice alt act normativ, iar art. 2 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, la rândul său, pentru administrarea creanțelor fiscale și bugetare, stabilește exclusivitatea aplicării Codului de procedură fiscală, a Codul fiscal, precum și a altor reglementări date în aplicarea acestora (precum, de exemplu, H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Codului de procedură fiscală); dreptul comun pentru procedura fiscală îl reprezintă C. proc. civ., iar nu C. civ.

Ca argument suplimentar față de cele reținute și de instanța de apel, trebuie menționat că această dezlegare este în concordanță cu consecințele pe care le antrenează dezlegarea dată prin Decizia nr. 17 din din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015, prin care s-a stabilit astfel:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen. stabilește:

În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală."

Din considerentele acestei decizii, rezultă că s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanțe, că în situația condamnării unui inculpat pentru infracțiuni de evaziune fiscală, deși art. 19 din C. proc. pen. face referire la acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, această referire s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu și nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acțiunii civile și prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracțiunii ce constituie temeiul acțiunii penale (a se vedea în acest sens, paragraful 17 al Deciziei).

Pe de altă parte, s-a reținut (par. 18 din aceeași Decizie) că textul de lege menționat relevă caracterul accesoriu al acțiunii civile în raport cu acțiunea penală, dar și particularitatea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal care își are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracțiune, aceeași infracțiune cu privire la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

Totodată, prin paragrafele 21.23 și 21.24, s-a apreciat după cum urmează:

"21.23. Așadar, în conformitate cu dispozițiile legale sus-menționate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale și accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală.

21.24. În consecință, împrejurarea că unele componente ale administrării creanțelor fiscale, precum stabilirea și verificarea contribuțiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 și Ordonanța Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecății, atât din punct de vedere formal, cât și substanțial, completarea Codul fiscal și a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă."

Rezultă că această dezlegare este direct aplicabilă pentru instanța penală atunci când pronunță condamnarea unui inculpat pentru evaziune fiscală și, concomitent sau ulterior (în cazul disjungerii acțiunii civile, potrivit art. 26 din C. proc. pen.), soluționează în mod obligatoriu și acțiunea civilă, accesorie acțiunii penale în cadrul procesului penal, potrivit art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit căruia: "(1) Instanța se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile."

Din considerentele menționate se desprinde însă și concluzia că nici pentru instanța penală nu sunt aplicabile normele C. civ. în soluționarea acțiunii civile accesorii celei penale în procesele penale având ca obiect tragerea la răspundere penală a unui inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în pofida menționării explicite la art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. a răspunderii civile delictuale, dată fiind calificarea ca normă cu caracter general a textului menționat, dar și regula specialia generalibus derogant care acordă prioritate reglementărilor din Codul fiscal și din Codul de procedură fiscală.

În acest sens s-a apreciat și în prezenta decizie în evaluarea legalității deciziei recurate, întrucât raționamentul anterior este aplicabil mutatis mutandis și pentru situația în care instanța civilă (ca în speță) a fost învestită cu o acțiune civilă, separată și ulterioară, având un obiect similar acțiunii civile alăturate acțiunii penale în cadrul unui proces penal și față de care, în procesul penal, are un caracter accesoriu.

În acest context, nu este lipsit de interes a se preciza că, în această materie, s-a pronunțat și Decizia nr. 7 din 19 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/15 iunie 2018, prin care s-a stabilit astfel:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 și art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., precum și art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, competența materială de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, împotriva administratorului unei societăți înregistrate în registrul comerțului, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanței civile."

Din considerentele deciziei evocate (în special, paragrafele 51-55), rezultă însă că ceea ce s-a dezlegat prin acest recurs în interesul legii privește în principal infirmarea competenței instanței de contencios administrativ și fiscal pentru ipoteza acțiunilor cu un obiect similar celui din speța de față, fără însă a se statua în vreun fel cu privire la admisibilitatea acestor acțiuni, admisibilitatea, de altfel, fiind o chestiune subsecventă competenței materiale a instanței de judecată, și care nu a făcut obiectul recursului în interesul legii.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază că instanța de apel, prin decizia recurată, în mod legal a identificat prioritatea și exclusivitatea aplicării reglementărilor legislației fiscale pentru soluționarea raportului juridic litigios, dispozițiile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală redevenind aplicabile după epuizarea raportului juridic de drept penal, moment după care organele fiscale redobândesc plenitudinea exercitării atribuțiilor lor legale imperative.

Astfel cum s-a arătat deja, în materie fiscală, organul fiscal are competențe speciale conferite de lege de a emite el însuși