Decizia nr. 549/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 23 octombrie 2019, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, a chemat în judecată pe pârâții A. și societatea B. S.R.L., prin lichidator C., solicitând obligarea primului, în calitate de administrator al societății B. S.R.L., în solidar cu aceasta, în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata sumei de 21.227.712 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului, respectiv obligarea pârâtului A. la plata sumei de 14.823.899 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului, în calitate de administrator al societății D. S.R.L., prin faptele pentru care a fost cercetat în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, cu plata accesoriilor conform dispozițiilor Codului de procedură fiscală, calculate de la scadență până la data plății efective. La data de 05.06.2020, reclamanta a depus la dosar precizare de acțiune, prin care a arătat că acțiunea în răspundere civilă delictuală a fost formulată împotriva pârâților A., B. S.R.L. și D. S.R.L. La data de 31.10.2023, reclamanta a depus o nouă precizare de acțiune, arătând că își menține cererea de chemare în judecată față de pârâtul A. și că renunță la judecată față de pârâtele B. S.R.L. și D. S.R.L., având în vedere faptul că față de cele două societăți a fost închisă procedura insolvenței.

Sentința pronunțată de Tribunalul Arad. Prin sentința civilă nr. 268/27.12.2023 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019 a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâtul A.. Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului cheltuieli de judecată de 2.500 RON. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român solicitând schimbarea sentinței civile atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Prin decizia civilă nr. 119 din 07 mai 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței civile nr. 268/27.12.2023 pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul pârât A.. A fost obligată apelanta să plătească intimatului suma de 9450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara a declarat recurs recurenta reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad în nume propriu și în reprezentarea Statului Român.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 01 iulie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris . Cererea de recurs formulată de reclamantă a fost comunicată pârâtului A. la datele de 20 și 30 august 2024, conform dovezilor de înmânare de la dosarul de recurs. La data de 27 septembrie 2024, intimatul-pârât A. a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de reclamantă, aceasta fiind comunicată recurentei-reclamante la datele de 07 și 17 octombrie 2024 . Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de pârât.

Motivele de recurs. Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susține că analizarea aplicării prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligațiuni fiscale revine organelor fiscale competente, din oficiu, și nu este în atributul instanței de judecată, care de altfel nici măcar nu a fost învestită a soluționa dacă societatea este îndreptățită sau nu să beneficieze de aplicarea prevederilor Legii nr. 209/2015, obiectul prezentului dosar fiind acțiune în răspundere civilă delictuală formulată de DGRFP Timișoara - AJFP Arad în reprezentarea Statul Român și nu o acțiune în contencios formulată de pârât în vederea anulării obligațiilor fiscale prevăzute la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 209/2015. Susține că, prin această soluție, atribuțiile judecătorești au fost depășite de instanță, în sensul că, potrivit art. 5 din același act normativ, "anularea obligațiilor fiscale prevăzute la art. 1-4 se efectuează din oficiu de către organul fiscal competent, prin emiterea unei decizii de anulare a obligațiilor fiscale, care se comunică contribuabilului". Mai susține și că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1 din OPANAF nr. 2202/2015 pentru aprobarea procedurilor de anulare a obligațiilor fiscale ce fac obiectul prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale și al Legii nr. 225/2015 privind anularea contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru anumite categorii de persoane fizice. Prin motivul de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că instanța de apel interpretează greșit dispozițiile Legii nr. 209/2015 deoarece legea nu anulează datoria vizată de apelantă, ci aceasta doar îndrumă organele fiscale să analizeze deciziile de impunere emise în sarcina societăților comerciale și, în măsura în care consideră că sunt aplicabile facilitățile fiscale dispuse, abia atunci vor proceda la anularea obligațiilor fiscale conform OPANAF nr. 2202/2015. Subliniază faptul că în speță, în ceea ce privește B. S.R.L. și D. S.R.L., organele de inspecție fiscală au apreciat că situația acestora nu întrunește condițiile pentru beneficia de dispozițile Legii nr. 209/2015. Menționează că societățile menționate nu au sesizat niciodată instanța de judecată că au fost nedreptățite prin neaplicarea față de ele a facilităților fiscale prevăzute de Legea nr. 209/2015, astfel că în speță Curtea de Apel nu poate reține aplicarea prevederilor acestei legi atâta timp cât nu a fost învestită cu soluționarea unei astfel de cereri, obiectul prezentei cauze fiind răspunderea delictuală. Prin motivul de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se susține că hotărârea dată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul penal are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește calificarea obligațiilor datorate ca fiind drepturi salariale și nu diurne, cum greșit le recalifică Curtea de Apel Timișoara. Instanța de apel face confuzie între prevederile Legii nr. 209/2015 care se referă la diurne și obligațiile fiscale de natură salarială care nu intră în sfera de aplicare a acestui act normativ. Instanța penală a stabilit în mod concret faptul că obligațiile fiscale datorate de societate sunt de natură salarială și nu diurne astfel că, în speță, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 209/2015. Această hotărâre judecătorească definitivă pe care Curtea de Apel Timișoara a ignorat-o și a încălcat-o are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește calificarea obligațiilor datorate ca fiind drepturi salariale și nu diurne, cum greșit le recalifică Curtea de Apel Timișoara. Recurenta a considerat că mențiunea instanței că nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției deoarece obligația a fost considerată ca absentă față de exonerarea societăților prin lege de la plata sumelor respective, nu poate fi luată în considerare atâta timp cât nu s-a făcut dovada ștergerii acestor datorii de către organele AJFP Arad, decizia fiind bazată pe simpla presupunere a instanței că cele două societăți beneficiază de anularea obligațiilor fiscale în speță. Cu toate că în dosarul penal Curtea de Apel Timișoara a dispus achitarea inculpatului, arătând că fapta săvârșită nu are caracter penal a lăsat nesoluționată latura civilă arătând că "este indiscutabil că sumele acordate angajaților detașați în Germania au natură salarială, acest lucru rezultând clar din analizarea depozițiilor martorilor audiați în faza de urmărire penală cât și în fața instanței, fiind plătite din conturile de salarii ale celor două societăți în conturile de salarii ale fiecărui angajat, în funcție de activitatea prestată de fiecare, fără a exista un contract de muncă în euro și fără a se întocmi state de plată" (pag. 35 alin. (1) din decizia penală nr. 899/23.09.2019). Prin motivul de recurs aferent art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține că, în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, cu toate că s-a reținut că este admisibilă o astfel de cerere, Curtea de Apel Timișoara nu analizat în niciun fel condițiile prevăzute de art. 1357-1359 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv existența unui prejudiciu cert, acesta să nu fi fost recuperat încă, să fie direct și actual, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes, încălcând în acest fel dispozițiile pct. 6 art. 488 C. proc. civ. Arată că instanța de apel nu a analizat condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Instanța nu a analizat existența unui prejudiciu, care rezulta din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în cursul urmării penale și al judecății, prejudiciul total fiind stabilit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în faza de cercetare penală, prin expertiza fiscală întocmită în cauză. Cu privire la existența unei fapte ilicite, instanța de apel a ignorat cele stabilite de instanța penală în sensul că veniturile sunt de natură salarială, constatându-se astfel că s-au încălcat prevederi fiscale. Recurenta a descris pe larg faptele din care, în opinia sa, rezulta săvârșirea faptei ilicite. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed: Analizând cu prioritate excepția nulității recursului invocată prin întâmpinarea depusă de pârâtul A., Înalta Curte reține caracterul nefondat al acesteia, urmând a o respinge, având în vedere că în cuprinsul recursului se decelează critici care pot fi încadrate în punctele 4, 6, 7 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cum ar fi depășirea atribuțiilor judecătorești de către instanța de apel, nemotivarea deciziei sub aspectul neanalizării dispozițiilor art. 1357-1359 C. civ., încălcarea autorității de lucru judecat și interpretarea greșită a prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale. În situația expusă, nu poate fi primită apărarea intimatului - pârât vizând neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având ca finalitate anularea recursului pe temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În aplicarea acestei norme de drept procesual, sancțiunea nulității căii de atac intervine numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege. Prin urmare, sancțiunea privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate. Prin motivul de recurs încadrat de recurenta reclamantă în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., aceasta a invocat faptul că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin analizarea aplicării prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligațiuni fiscale și art. 1 din OPANAF nr. 2202/2015, întrucât operațiunea menționată ar reveni organelor fiscale competente, din oficiu, și nu este în atributul instanței de judecată. A mai susținut că instanța nu a fost investită să soluționeze dacă societatea este îndreptățită sau nu să beneficieze de aplicarea acestor prevederi, raportat la obiectul dosarului, care este acțiune în răspundere civilă delictuală, iar nu o acțiune în contencios formulată de pârât în vederea anulării obligațiilor fiscale prevăzute la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 209/2015. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. are în vedere situația în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive. Acest motiv de casare, care este de ordine publică, poate fi invocat în situații precum acelea în care instanța judecătorească săvârșește un act pe care numai organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face, aplică norme juridice abrogate, tăgăduiește orice valoare unui text care are forță legală, aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare, îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui, se pronunță pe cale de dispoziții generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speța respectivă. Înalta Curte constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăsește în cauza de față, cum, de altfel, nici dezvoltarea motivelor de recurs în acest sens nu pot fi circumscrisă acestei dispoziții legale. Astfel, recurenta reclamantă a indicat în mod concret drept depășire a atribuțiilor autorității judecătorești de către instanța de apel faptul că instanța a aplicat în cauză prevederile Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligațiuni fiscale și art. 1 din OPANAF nr. 2202/2015, atribuție care ar reveni organelor fiscale competente. Or, în cauză, reclamantul a învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe dreptul comun privind răspunderea civilă delictuală, ceea ce a generat obligația instanței astfel învestite să analizeze condițiile pe care legea civilă pe instituie pentru angajarea tipului de răspundere indicat. În virtutea rolului judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de dispozițiile art. 22 C. proc. civ., acesta are "îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc". Se observă că situația de fapt învederată în cererea de chemare în judecată este cea care a determinat aplicarea Legii nr. 209/2015 de către instanță, reclamantul arătând că fapta ilicită constă în ascunderea sursei impozabile - veniturile în euro ale angajaților detașați în străinătate, fiind invocată încălcarea legii fiscale și nerespectarea de către intimatul pârât a obligației de a reține și vira către bugetul Statului Român contribuțiile sociale raportat la veniturile salariale plătite. Mai este de observat că incidența legii menționate a fost invocată în apărare prin întâmpinarea formulată de către pârât. Instanța de apel a analizat situația de fapt și a reținut, pe de o parte, că sursa de impunere nu a fost ascunsă, iar fapta de natură omisivă s-a născut în mod eventual după recalificarea veniturilor ca având natură salarială, de către organele competente care au efectuat verificări. Instanța de apel a reținut că "prin Legea nr. 209/2015 legiuitorul a avut în vedere ca toate interpretările izvorâte din legislația fiscală și de dreptul muncii aplicabilă până la 30 iunie 2015 care ar putea crea o povară fiscală insuportabilă în sarcina contribuabilului să fie eliminate, iar obligațiile fiscale astfel stabilite și care contravin practicii fiscale din ultimii 25 de ani, să fie anulate. Concomitent, legiuitorul a procedat și la o clarificare a legislației în materie". Așadar, în cauză, instanța și-a exercitat rolul său în activitatea de înfăptuire a justiției: stabilirea situației de fapt în baza probelor administrate, identificarea normelor de drept substanțial incidente situației de fapt respective și stabilirea efectelor juridice pe care acestea le produc. Astfel, instanța a procedat, în limitele învestirii sale, la analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, ea fiind obligată să stabilească existența unei fapte ilicite și a prejudiciului, nefiind în discuție operațiunea de anulare a obligațiilor fiscale care se efectuează din oficiu de către organul fiscal competent, conform art. 5 din Legea nr. 209/2015. În contextul expus, Înalta Curte constată că aprecierea instanței în sensul că, raportat la situația de fapt reținută, este aplicabil un anumit text de lege, nu poate fi considerată ca reprezentând o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât instanței îi revine atribuția de interpretare și aplicare a legii, nefiind, astfel, incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Având a analiza motivul de recurs aferent art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că s-a invocat de către recurenta reclamantă lipsa analizei condițiilor prevăzute de art. 1357-1359 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală și aprecierea greșită că aceste condiții nu ar fi îndeplinite în cauză. Motivele de recurs, astfel expuse, au caracter nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să fie clară și precisă, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările părților și să conducă, în mod logic și convingător, la soluția cuprinsă în dispozitiv. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești este prevăzută în scopul bunei administrări a justiției și întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție, precum și pentru a da instanțelor ierarhic superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (de exemplu, hotărârea Perez împotriva Franței, paragraful 80; hotărârea Albina împotriva României, paragraful 30). Ca atare, obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune realizarea unui silogism logic, de natură a explica soluția pronunțată, ceea ce nu înseamnă a oferi un răspuns exhaustiv la toate argumentele părților, ci doar la argumente principale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția. Contrar susținerilor reclamantei, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale. Astfel, Curtea de Apel Timișoara a constatat că reclamanta s-a prevalat de două fapte ilicite; "ascunderea sursei impozabile, urmată de încălcarea legii fiscale, mai exact, nu a fost respectată de către intimatul pârât obligația de a reține și vira către bugetul Statului Român contribuțiile sociale raportat la veniturile salariale plătite în perioada ianuarie 2010 - decembrie 2013 de către S.C. B. S.R.L. și în perioada august 2011 - decembrie 2013 de către S.C. D. SRL". Instanța de apel a reținut că prima faptă are natură comisivă, dar ea a fost înlăturată în cauza penală, așa cum se arată în decizia nr. 158/10.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/2019, în care s-a soluționat cererea de recurs formulată de reclamantă față de măsura suspendării judecății în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014. De asemenea, instanța de apel a avut în vedere "considerentele deciziei penale nr. 899 din 23.09.2019 a Curții de Apel Timișoara prin care intimatul pârât a fost achitat, considerente în care se arată că nu au fost îndeplinite elementele laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală deoarece, în contabilitatea celor două societăți, veniturile angajaților detașați în străinătate au fost evidențiate, iar neplata obligațiilor către bugetul statului nu s-a făcut prin ascunderea veniturilor impozabile. Prin hotărârea penală se reține că obligația societăților B. și D., de înregistrare a bunului ori a sursei impozabile a fost îndeplinită, nefiind îndeplinită obligația declarării acestora ca fiind salarii, cu toate obligațiile ce decurg din lege, respectiv plata unor contribuții, însă aspectul referitor la neplata obligațiilor fiscale către Statul Român a rezultat ca urmare a recalificării naturii sumelor înregistrate deja în contabilitate recalificare care s-a făcut de organul fiscal". Instanța de apel a analizat și a doua faptă invocată, stabilind că aceasta are natură omisivă și s-a născut în mod eventual după recalificarea veniturilor ca având natură salarială, de către organele competente care au efectuat verificări. Creanța nu a fost realizată în procedura insolvenței, deși s-a acordat această posibilitate prin decizia civilă de recurs menționată, astfel că a rămas de analizat acțiunea civilă așa cum aceasta a fost formulată de reclamantă. Instanța de apel a apreciat ca fiind corecte susținerile reclamantei în sensul că nu a formulat acțiunea în răspundere delictuală, nici în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 (actual art. 169 din Legea nr. 85/2014) sau în baza art. 25 alin. (2) din Legea nr. 307/2015 privind Codul de procedură fiscală, ci în baza dispozițiilor art. 192-194 C. proc. civ., republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu dispozițiile art. 1357-1359 C. civ., republicată, precum și cu dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., republicată, cu modificările și completările ulterioare. A mai subliniat că este real că respectiva creanță are natură fiscală, dar realizarea ei nu poate avea loc exclusiv pe calea specială, ceea ce conduce la admisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală, raportat și la considerentele Deciziei nr. 17/2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. În ceea ce privește vinovăția, instanța de apel a reținut că "nu se poate antrena răspunderea pârâtului, pentru că și dacă s-au recalificat aceste sume ca având natura salarială, cele două societăți beneficiază de prevederile art. 2 din Legea nr. 209/2015". Aceasta întrucât, deoarece debitorii principali ai creanței sunt două firme ce au fost iertate prin lege de datorie, nu se poate proceda la angajarea răspunderii reprezentantului acestora, "nemaiaflându-se în prezența vreunei fapte ilicite". Instanța a conchis că, raportat la argumentele expuse, nu mai este necesară analizarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, neîndeplinirea unui singur element fiind de natură a înlătura obligația de reparare a prejudiciului produs. Așadar, instanța de apel a analizat în concret îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1357 C. civ., reținând că nu există faptă ilicită, nu există vinovăția pârâtului, neputând fi antrenată răspunderea sa. Întrucât îndeplinirea celor patru condiții prevăzute de art. 1357 C. civ. trebuie să fie realizată cumulativ, instanța a concluzionat că, întrucât două condiții nu sunt îndeplinite, nu mai este necesară analizarea celorlalte două. În acest context, nu se poate reține o lipsă a analizei și argumentației juridice a instanței de apel. Aceasta a stabilit circumstanțele factuale ce interesează soluționarea pricinii, în exercitarea controlului devolutiv realizat și a realizat un examen al stării de fapt, pe baza probelor administrate în motivarea hotărârii, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se susține că hotărârea dată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul penal are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește calificarea obligațiilor datorate ca fiind drepturi salariale și nu diurne, cum greșit le recalifică Curtea de Apel Timișoara. Criticile de recurs, astfel formulate, sunt nefondate. Potrivit dispozițiilor art. 28 C. proc. pen., de care s-a prevalat în motivare și instanța de apel, "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite." Prin decizia penală nr. 899/A din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2018 a reținut "Instanța de apel constată că este indiscutabil că sumele acordate angajaților detașați în Germania au natură salarială, acest lucru rezultând în mod clar din analizarea depozițiilor martorilor audiați atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței, fiind plătite din conturile de salarii ale celor două societăți în conturile de salarii ale fiecărui angajat, în funcție de activitatea prestată de fiecare, fără a exista un contract de muncă în euro și fără a se întocmi state de plată, aceeași stare de fapt fiind reținută și de instanța de fond". Fără a se înlătura aceste constatări ale instanței penale, în decizia instanței de apel s-a reținut "cu toate acestea, nu se poate antrena răspunderea pârâtului, pentru că, și dacă s-au recalificat aceste sume ca având natura salarială, cele două societăți beneficiază de prevederile art. 2 din Legea nr. 209/2015". De asemenea, instanța de apel a avut în vedere susținerea reclamantului în sensul că instanța penală a arătat că, pentru veniturile salariale, nu au fost achitate contribuțiile la fondurile asigurărilor sociale și de sănătate, șomaj, etc care se plătesc în România, însă nu le-a acordat relevanța dorită de parte, întrucât "obligația a fost considerată ca absentă în persoana intimatului pârât ca fost administrator față de exonerarea societăților prin lege de plata sumelor respective". În această situație nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nefiind încălcate dispozițiile art. 28 din C. proc. pen., în condițiile în care, pe de o parte, instanța de apel a avut în vedere constatările instanței penale în privința faptelor, iar, pe de altă parte a cercetat îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea civilă pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Prin motivul de recurs aferent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 209/2015 de către instanța de apel, întrucât legea nu ar anula datoria vizată de reclamantă, ci doar ar îndruma organele fiscale să analizeze deciziile de impunere emise în sarcina societăților comerciale și, în măsura în care consideră că sunt aplicabile facilitățile fiscale dispuse, să procedeze la anularea obligațiilor fiscale conform OPANAF nr. 2202/2015. Criticile sunt nefondate. Potrivit dispozițiilor art. din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale: "(1) Se anulează diferențele de obligații fiscale principale și/sau obligațiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi; (2) Organul fiscal nu recalifică sumele de natura celor prevăzute la alin. (1) și nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de recalificare pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015". Pentru stabilirea înțelesului unei prevederi legale, se poate recurge și la metoda de interpretare istorico-teleologică, aceasta presupunând stabilirea sensului normei legale în funcție de finalitatea urmărită de legiuitor, finalitate care poate rezulta inclusiv din expunerea de motive actului normativ. În acest sens, instanța de apel a constatat că, din expunerea de motive aferentă Legii nr. 209/2015, se arată că "măsurile de anulare mai sus propuse asigură premisele menținerii în activitate a unor contribuabili pentru care au fost stabilite obligații fiscale de natura celor ce fac obiectul prezentei legi în cuantum mare și prin recuperarea cărora s-ar putea ajunge la intrarea în insolvență/faliment a contribuabililor în cauză cu consecințe sociale și economice negative". Astfel, textul de lege stabilește beneficiarii "actului de clemență", legiuitorul fiind singurul în măsură să stabilească atât posibilitatea de exonerare de la plată a unor obligații fiscale de către anumite categorii de contribuabili, cât și condițiile în care se realizează această măsură fiscală. În consecință, în mod corect instanța de apel a avut în vedere incidența prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale, întrucât anularea respectivelor obligații fiscale a fost realizată ope legis, nefiind lăsată la aprecierea exclusivă a organului fiscal. Este de observat că, în privința problemei dificile a recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, și implicit a stabilirii contribuției de asigurări sociale datorate de angajator pentru salariile realizate de personalul angajat și detașat în alte țări comunitare, însuși legiuitorul a simțit nevoia să intervină prin dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 209/2015, intrate în vigoare la 23 iulie 2015, anulând diferențele de obligații fiscale stabilite ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări. În aceste coordonate de analiză a condiției existenței unei fapte ilicite, este corectă concluzia instanței de apel în sensul că, în situația în care "debitorii principali ai creanței reprezentate de obligațiile fiscale pretinse, contribuțiile la fondurile asigurărilor sociale, de sănătate, șomaj, etc pentru veniturile salariale achitate angajaților detașați în Germania sunt două firme ce au fost iertate prin lege de datorie, rezultă că nu se poate angaja nici răspunderea reprezentantului acestora, nemaiaflându-se în prezența vreunei fapte ilicite". Reținând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad în nume propriu și în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 119 din 7 mai 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât A.. Cât privește cererea formulată de intimatul-pârât A. de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, recurenta-reclamantă aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluția care urmează a se pronunța asupra recursului declarat de acestea. În consecință, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad în nume propriu și în reprezentarea Statului Român către intimatul-pârât A. la plata sumei de 6889 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat achitat de acesta conform chitanței nr. x/11.11.2024 de la fila x, chitanței nr. x/10.09.2024 de la fila x, precum și cheltuieli de deplasare și cazare potrivit dovezilor de la dosar recurs.