Decizia nr. 1670/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Cererile de revizuire Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, la data de 21 iulie 2020, revizuentul A. a solicitat, în temeiul art. 513 alin. (4) C. proc. civ., anularea laturii civile a deciziei penale nr. 548A din 25 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2014. În motivare, a arătat că prin sentința civilă nr. 61/2018, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul civil nr. x/2017, numitul B., administrator și asociat unic al S.C. C. S.R.L., a fost obligat la plata sumei de 1.071.833 RON, reprezentând contribuții fiscale, cu accesoriile de întârziere aferente, către intimatele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara. În dosarul penal nr. x/2014, revizuentul a fost cercetat pentru infracțiuni de evaziune fiscală, în sarcina sa reținându-se administrarea faptică a S.C. C. S.R.L. și, astfel, a fost admisă acțiunea civilă a intimatelor Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, iar inculpatul a fost obligat la plata sumei de 241.414 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului consolidat pentru pretinsa administrare faptică a acestei societăți. A mai arătat că această sumă se regăsește în cea la a cărei plată a fost obligat administratorul statutar de către Tribunalul Arad în anul 2018. În aceste condiții, revizuentul a susținut că este incident art. 509 pct. 8 C. proc. civ. privind hotărârea ulterioară, în speță cea penală, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei. Soluția prevăzută de art. 513 alin. (4) C. proc. civ. este anularea celei din urmă hotărâri. Singura dispoziție care încalcă autoritatea este cea privind obligarea revizuentului A. la plata sumei de 241.414 RON, aceeași sumă la a cărei plată deja a fost obligată altă persoană. În ce privește corelarea dintre sentința civilă și cea penală revizuentul a învederat instanței că art. 28 alin. (2) C. proc. pen. prevede că hotărârea definitivă civilă nu are autoritate în fața instanței penale cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Or, în afara acestor trei elemente strict prevăzute de lege, hotărârea definitivă civilă are autoritate de lucru judecat în fata instanței penale, iar dispoziția din latura civilă a hotărârii prin care revizuentul a fost obligat la plata aceleiași sume la care a fost obligat și numitul B. încalcă autoritatea de lucru judecat menționată. Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, la data de 28 iulie 2020, revizuentul D. a solicitat, în temeiul art. 513 alin. (4) C. proc. civ., anularea laturii civile a deciziei penale nr. 548/2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în dosarul nr. x/2014. În motivare, revizuentul a susținut că prin sentința civilă nr. 61/2018 a Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul civil nr. x/2017, administratorul și asociatul unic al S.C. C. S.R.L. a fost obligat la plata sumei de 1.071.833 RON, reprezentând contribuții fiscale și accesorii, către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara. În dosarul penal nr. x/2014 a fost admisă acțiunea civilă, revizuentul fiind obligat la plata sumei de 241.414 RON, în solidar cu inculpatul A., deși această sumă a fost inclusă în suma stabilită în dosarul nr. x/2017, ca fiind în sarcina administratorului societății. În aceste condiții, revizuentul a considerat că hotărârea pronunțată pe latura civilă în dosarul penal nr. x/2014 încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, pronunțată în dosarul civil nr. x/2017, fiind incident în cauză art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată de instanța de revizuire Prin decizia civilă nr. 116 din 01 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva laturii civile a deciziei penale nr. 548/A/25.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2014. A fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul D. împotriva laturii civile a deciziei penale nr. 548/A/25.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2014.

Cererea de recurs Împotriva deciziei civile nr. 116 din 01 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs revizuenții A. și D., la data de 16 august 2021, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la curtea de apel pentru rejudecarea fondului, în temeiul art. 497 C. proc. civ. În motivare, recurenții au arătat că instanța a respins cererea de revizuire fără să o analizeze pe fond, apreciind că decizia penală nu încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 61/2018, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2017, prima hotărâre pronunțată în cauză. Pentru a dispune astfel, instanta a reținut că între cele două procese nu există identitate de părți, obiect și cauză, respectiv că nu este încălcată autoritatea de lucru judecat. A mai reținut că nu este vorba despre același obiect, în primul dosar fiind vorba despre prejudiciul adus societății S.C. C. S.R.L., iar în cel de-al doilea dosar despre prejudiul cauzat ANAF prin evaziune fiscală. Recurenții au opinat că instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., și, implicit, normele de judecată a căror încălcare este sancționată cu nulitatea absolută, consecința fiind nulitatea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. Au mai arătat recurenții că obiectul celor două hotărâri este identic, singura diferență fiind faptul că în dosarul de insolvență prejudiciul este în cuantum mult mai mare și include și alte tipuri de prejudicii, pe lângă cel cauzat prin evaziunea fiscală în cuantum de 241.414 RON, iar în dosarul de insolvență prejudiciul nu a fost cauzat societății de către administrator, ci tot părții civile ANAF din dosarul penal care în dosarul de insolvență a avut calitatea de creditor majoritar prejudiciat cu suma de 1.000.000 RON. Recurenții au mai precizat că părțile au fost aceleași, respectiv societatea care a produs prejudiciul prin fraudă, S.C. C. S.R.L., și creditorul prejudiciat ANAF, iar faptul că, pe lângă aceste două părți, atât în dosarul penal, cât și în cel de insolvență, au mai existat și alte părți, nu încalcă autoritatea de lucru judecat cum eronat a reținut instanța. Având în vedere că și considerentele hotărârilor judecătorești dobândesc autoritate de lucru judecat, recurenții au învederat că în cauză au fost încălcate dispozițiile art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 mai 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de revizuenții A. și D. împotriva deciziei nr. 116 din 01 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020 și a fost stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 29 septembrie 2022, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 488 din același cod, recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia poate fi exercitat un control judiciar, în limitele criticilor care vizează nelegalitatea hotărârii ce a fost pronunțată în soluționarea cererii de revizuire. În lumina acestor exigențe, rezultă că analiza ce urmează a se realiza se va constitui într-un control judiciar asupra judecății realizate de curtea de apel, astfel cum aceasta se reflectă în decizia ce face obiectul prezentului recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 5 și 7 C. proc. civ., prin raportare la critica dedusă judecății prin cererea de recurs. În cauză, recurenții au arătat că instanța de revizuire a aplicat greșit dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat, având în vedere că, față de dezlegarea din sentința civilă nr. 61/2018, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2018, care l-a obligat pe administratorul S.C. C. S.R.L. la plata prejudiciului, ca urmare a atragerii răspunderii sale în dosarul de insolvență, instanța penală, în soluționarea laturii civile, nu putea să îi mai oblige la plata prejudiciului de 241.414 RON, care a fost inclus în prejudiciul de 1.000.000 RON stabilit în dosarul de insolvență. Se constată că această critică vizează greșita constatare a instanței de revizuire în sensul neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., articol indicat de revizuenții ca temei de drept al cererilor de revizuire. Înalta Curte reține că prin art. I pct. 61 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010, a fost modificat alin. (4) al art. 513 C. proc. civ., potrivit căruia "Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat." Însă, în raport de data la care a fost demarat procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, respectiv 25 august 2014, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018, cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. fiind, în mod corect analizată, prin raportare la acest text de lege, care prevede că "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri". În acest context, se constată că art. 430 C. proc. civ., care reglementează la nivel legislativ ambele forme de manifestare a autorității de lucru judecat, sub aspect negativ și pozitiv, nu a produs și consecința îmbogățirii în conținut a dispozițiilor ce reglementează cazul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri și a modului în care acesta acționează asupra unor hotărâri definitive. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut în Decizia nr. 346/2020 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 și ale art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. că "revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă - se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepția actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2) C. proc. civ., revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorității de lucru judecat nu poate viza decât soluția pronunțată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire esteașa cum s-a arătat mai sus (potrivit art. 513 alin. (4) C. proc. civ.), anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăți existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuție." Prin aceeași decizie se reține că art. 461 alin. (2) C. proc. civ. "reglementează și problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, și anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, însă se apreciază că într-o asemenea situație, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce privește căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu și în ceea ce privește căile de atac de retractare, așa cum este revizuirea. În ceea ce privește considerentele decizorii, prin care a fost soluționată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, Curtea a observat că acestea nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară. Aceasta deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existența unei alte căi procedurale puse la îndemâna părții interesate încă din timpul soluționării celui de-al doilea proces, și anume posibilitatea acesteia de a invoca excepția autorității de lucru judecat cu referire la soluția dată cu privire la aceeași chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiții de diligență procesuală, se poate preveni apariția unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv." În raport cu considerente instanței de control constituțional expuse mai sus, Înalta Curte reține că rațiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de pct. 8 al art. 509 C. proc. civ. rezidă din necesitatea asigurării respectării autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești anterioare, astfel încât să nu existe posibilitatea ca cea de-a doua instanță, învestită cu soluționarea aceluiași litigiu, să ignore faptul că acesta și-a găsit deja dezlegare jurisdicțională și să statueze în sens contrar primei judecăți. În doctrină și în jurisprudență s-a apreciat în mod constant că, pentru a putea fi invocat motivul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece motivul este aplicabil și în cazul hotărârilor care nu vizează fondul cauzei; să fie vorba de hotărâri pronunțate în același litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente: părți, obiect și cauză sau o chestiune litigioasă tranșată să aibă legătură cu obiectul dosarului pendinte; hotărârile contradictorii să nu fi fost pronunțate în același proces (dosar), ci în procese (dosare) diferite; în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi fost discutată; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri care s-a pronunțat cu încălcarea autorității de lucru judecat. Legiuitorul nu acordă prioritate niciuneia dintre condiții, ceea ce face ca neîndeplinirea oricăreia dintre ele să înlăture de la aplicare dispozițiile respective și să impună respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă. În speță, raportat la datele dosarului, se constată că hotărârile pretins contrare nu îndeplinesc cerința identității de obiect, părți și cauză prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Verificând hotărârile deduse analizei prin cererea de revizuire, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, a reținut curtea de apel că obiectul, respectiv pretenția concretă dedusă judecății și părțile celor două litigii nu au fost aceleași. Astfel, în procesul finalizat prin sentința civilă nr. 61 din 01 februarie 2018 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă prin neapelare, obiectul cererii de chemare l-a constituit obligarea pârâtului B., la plata sumei totale de 1.071.833 RON, reprezentând pasivul societății debitoare C. S.R.L., societate aflată în faliment, în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Arad care, în calitate de asociat și administrator statutar, prin faptele sale, a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență, iar pentru atragerea răspunderii acestuia, în conformitate cu dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 85/2014, s-a solicitat ca pasivul debitoarei în sumă de 1.071.833 RON să fie suportat de către pârât. În acest litigiu au avut calitatea de părți reclamanta S.C. E., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. C. S.R.L. și pârâtul B.. În dosarul nr. x/2014 în care s-a pronunțat decizia penală nr. 548/A din 25 iunie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a avut pe latură civilă ca părți, partea civilă DGRFP Timișoara - AJFP Arad în nume propriu și în reprezentarea ANAF, reprezentant legal al Statului Român, și inculpații F., A., G. și D., iar obiectul pricinii l-a constituit răspunderea civilă delictuală a inculpaților pentru fapta ilicită constând în infracțiunea de evaziune fiscală. Din cele ce preced, rezultă, așadar, neîndoielnic că hotărârile pretins potrivnice nu se referă la aceleași părți și nici la aceeași chestiune litigioasă, de vreme ce recurenții nu au figurat, în calitate de părți, în litigiul în care s-a analizat incidența răspunderii administratorului pentru pasivul societății aflate în insolvență, după cum nici fostul administrator al S.C. C. S.R.L., B., nu a fost parte în dosarul penal, în cadrul căruia s-a stabilit răspunderea civilă a recurenților pentru prejudiciul cauzat statului prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Or, așa cum rezultă neîndoielnic din interpretarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune identitatea de părți, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicțional anterior, să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces care are legătură cu aspectele litigioase deja tranșate, deoarece numai în atare situație, în care se invocă o chestiune deja judecată definitiv între aceleași părți, subzistă rațiunile autorității de lucru judecat, anume problema contrazicerii unei probleme asupra căreia părțile s-au judecat și care, fiind dezlegată definitiv, li se impune în litigiile ulterioare în legătură cu primul. Prin urmare, rezultă că în litigiile anterior menționate nu a existat identitate de părți și obiect, astfel cum corect a reținut instanța de revizuire. Or, lipsa de identitate raportată fie și la un singur element dintre cele trei, față de care se apreciază autoritatea lucrului judecat, este de natură să atragă inadmisibilitatea revizuirii. Așadar, contrar argumentelor recurenților-revizuenți, în mod judicios a reținut instanța de revizuire că, întrucât în primul dosar, administratorul judiciar al societății debitoare S.C. C. S.R.L., respectiv B., a fost obligat la a suporta pasivul debitoarei prin crearea cu bună știință a prejudiciului societății, iar, în dosarul penal, sumele la care revizuienții au fost obligați în solidar la plată reprezintă prejudiciul adus Statului și organelor fiscale ale acestuia prin săvârșirea de către inculpați a infracțiunii de evaziune fiscală, nu sunt îndeplinite condițiile instituite prin art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest context, adresa nr. ARG-DEX 3478/AD/26.05.2022, emisă de ANAF - Administrația Finanțelor Publice Arad, administrată în recurs, nu este concludentă în analiza motivului de revizuire invocat. Se impune a fi observat, din această perspectivă, că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri. Or, ceea ce propun recurenții vizează tocmai o atare ipoteză de vreme ce urmăresc ca stabilirea identității de chestiuni litigioase și înlăturarea propriei răspunderi să fie realizată nu raportat la conținutul concret al hotărârilor pretins contradictorii, ci raportat la o probă nouă. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenții A. și D. împotriva deciziei civile nr. 116 din data de 01 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.