ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 218/2025

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată la data de 01.11.2023 pe rolul Curții de Apel Timișoara sub număr unic de dosar x/59/2023, reclamanta SC A SRL a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, să dispună anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 74/26.11.2013 pentru suma de 12.449.549 lei, din care 8.262.836 lei taxa pe valoare adăugată și 4.186.713 lei accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată și anularea în totalitate a Deciziei nr. 2895/28.08.2013 prin care s-a respins contestația împotriva deciziei de impunere și obligarea pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 82 din 31 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A SRL, în contradictoriu cu pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta, cale pe care a solicitat casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. S-a arătat în susținerea recursului că instanța de contencios administrativ s-a substituit organelor de cercetare penala si instanței penale constatând în urma unei interpretări proprii date probatoriului administrat în dosarul penal că este dovedită vinovăția societății A SRL si a administratorului acesteia B. În condițiile în care prin Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din 20 mai 2013 din dosarul nr. x D/P/2012 al Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Biroul Teritorial Arad s-a constatat că față de B si SC A SRL se impune scoaterea lor de sub urmărire penală întrucât nu exista unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, respectiv, latura obiectiva a acesteia, instanța de fond în mod greșit și depășind limitele sesizării și competența a constatat că operațiunile comerciale derulate de SC A SRL cu SC C si SC D SRL Arad au un caracter fictiv. Din punct de vedere procedural, autoritatea de lucru judecat a intervenit atât pentru latura civilă, cât și pentru cea penală, întrucât organele de cercetare penală nu au disjuns soluționarea laturii civile de cea penală. S-a arătat că, motivul pentru care s-a dispus clasarea nu a fost unul strict procedural, de împiedicare a punerii in mișcare a acțiunii penale, ci tocmai acela că organele de cercetare penala au mai verificat anterior actele contabile și legalitatea și realitatea operațiunilor comerciale desfășurate de către A SRL prin administrator B, astfel că cercetarea penală în cel de-al doilea dosar viza absol Cut aceleași acte și fapte materiale care mai fuseseră cercetate anterior și față de care se stabilise în mod definitive nevinovăția celor doi, B si A SRL, tocmai datorita lipsei laturii obiective a infracțiunii. Lipsind tocmai latura obiectivă a infracțiunii, adică evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, rezultă că organele de cercetare penală (și ulterior instanțele de judecata) au constatat ca operațiunile sunt reale, prin urmare așa zisul caracter fictiv al acestora, de care se prevalează intimata in prezentul dosar, nu există. Cu privire la fondul cauzei s-a arătat că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că bunurile au fost achiziționate de reclamanta recurentă in baza celor 86 de facturi emise de furnizorii SC C SRL Arad si SC D SRL Arad, in perioada decembrie 2010 - decembrie 2011. Bunurile din fiecare factură au fost transportate in Italia separat cu 86 de documente de transport CMR (ridicate de Garda Financiară Arad conform Notei de constatare din data de 14.05.2012), transportul fiind asigurat de beneficiarii din Italia, respectiv E si F SRL. În mod greșit a apreciat instanța faptul că piesele mici de mobilier nu ar putea încăpea in autoutilitarele menționate în condițiile în care cantitatea de mobilă a fost transportată în Italia pe parcursul unui an întreg. Cu privire la elementele de nelegalitate invocate de instanța de fond se constata ca acestea nu au fost susținute prin niciun temei juridic, instanța nu a menționat temeiul de drept cu privire la livrările intracomunitare de bunuri din care să rezulte condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a beneficia de scutire de TVA. Instanța de fond avea obligația sa precizeze art. din lege nerespectat de reclamanta recurentă cu privire la livrările intracomunitare de bunuri, conform căruia reclamanta nu are dreptul de deducere a TVA, din aceasta perspectivă, hotărârea fiind nemotivată. S-a precizat că documentele justificative sunt cele menționate la art. 10 din Ordinul nr. 2222/2006 privind aprobarea Instrucțiunilor de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operațiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a - i), art. 143 alin. (2) și art. 444 ind. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în timpul controlului reclamanta punând la dispoziția organelor de control toate documentele impuse de lege cu privire la scutirea de TVA, precum si extrasele de cont care atestă că tranzacțiile sunt reale, prin urmare are dreptul la deducerea taxei pe valoarea adăugată. În declarațiile date în timpul controlului fiscal, reclamanta a susținut că transportul bunurilor a revenit în exclusivitate beneficiarilor din Italia, respectiv G si F SRL. Asigurarea transportului s-a făcut pe cheltuiala acestora iar organele fiscale nu au dovedit contrariul și nici faptul ca mărfurile nu au ajuns in Italia. Tototdată, în mod greșit organele de control au susținut că reclamanta recurentă nu trebuia sa achite TVA către furnizorii interni ci avea obligația să-l vireze direct la bugetul de stat, întrucât aceasta susținere este contrara dispozițiilor legii fiscale. Doar societățile colectoare de TVA au aceasta obligație, respectiv SC C SRL si SC D SRL Arad. Cu privire la inexistenta unei activități la sediile declarate de furnizorii SC C SRL si SC D , s-a arătat prin motivele de recurs că aceasta nu pot fi imputată reclamantei sub nicio forma, in condițiile in care, chiar in cuprinsul deciziei de impunere se indica faptul ca in perioada 2010 - 2011 (perioada verificată) cele 2 societăți furnizoare din Arad aveau cod de înregistrare pentru TVA, ceea ce atestă faptul ca in acea perioada aceste societăți au desfășurat activitate. De asemenea, în decizia impunere s-a precizat ca cele două societăți din Italia aveau și ele cod valabil de TVA in anul 2011. Organele de control au constatat ca SC F SRL nu mai era plătitoare de TVA din data de 25.01.2013, iar E din data de 20.02.2012, însă toate livrările de bunuri s-au derulat cu mult înainte de aceste momente, în anii 2010- 2011 când cele 2 societăți aveau codul valabil de TVA. A precizat recurenta că Directiva 2006/112 se opune unei practici naționale in temeiul căreia autoritatea fiscală refuza unei persoane impozabile dreptul de deducere a TVA pentru motivul că emitentul facturilor aferente serviciilor furnizate a săvârșit nereguli, fără ca aceasta autoritate sa dovedească că persoana impozabilă respectivă știa sau ar fi trebuit sa știe ca operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă. Nici pârâta intimata și nici organele de cercetare penală nu au dovedit caracterul fictiv al tranzacțiilor și nici implicarea societății recurente în operațiuni de fraudă fiscală alături de furnizorii săi, simplele presupuneri ale organului fiscal și ale instanței de fond, neputând răsturna prezumția de veridicitate a operațiunilor, menționate in actele contabile. Din aceasta perspectiva, s-a invocat că nu a fost contestată împrejurarea că reclamanta a înregistrat in contabilitate cele 86 de facturi fiscale interne de achiziție si cele 86 facturi de facturi fiscale externe, aferent cărora si-a achitat toate obligațiile fiscale, toate acestea fiind verificate de organele de control, acestea îndeplinind condițiile de documente justificative conform art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. Cu privire la susținerea instanței de fond ca participarea la frauda este dovedida si prin incheierea ulterioara a celor 86 contracte comerciale prin care părțile implicate au convenit ca partenerii din Italia sa achite parte din valoarea bunurilor către societățile furnizoare din România, iar reclamantei doar o parte din suma înscrisa in facturi, echivalentă cu TVA aferent achizițiilor realizate in România (pe care aceasta la rândul ei, a virat-o in conturile societăților furnizoare din România) si procentul de 2%, s-a arătat că o astfel de modalitate de stingere a obligațiilor nu este in sine nelegală, dovedind premisa deducerii sumei de 8.262.836 lei reprezentând TVA, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (l)din Legea nr. 571/2003. În urma acestor tranzacții interne SC A SRL a achitat prin bancă furnizorilor suma de 8.262.836 Ici reprezentând TVA aferenta celor 86 de facturi emise de cele 2 societăți SC C SRL si SC D SRL, fapt recunoscut de organele de control, reclamanta fiind un intermediar intre cele 2 societăți ceea ce nu poate duce la concluzia ca avut drept scop fraudarea bugetului de stat. Pentru toate aceste motive, s-a solicitat admiterea recursulu, casarea hotărârii atacate, iar. în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză Intimata- pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Referitor la susținerea reclamantei că în speță ar fi aplicabil efectul puterii lucrului judecat deoarece prin hotărârea penala, rămasa definitivă, s-a dispus achitarea inculpatului, Curtea de Apel Timișoara a constat în mod corect faptul că motivul clasării a fost unul procedural, astfel că nu poate fi reținută apărarea reclamantei. Astfel, în cuprinsul Ordonanței nr. X/P/2013 din data de 20.11.2019 emisă de Parchetul de pe langa Tribunalul Arad s-a reținut că după data emiterii soluției de scoatere de sub urmărire penala a invinuitului B si A SRL de către DIICOT-Biroul Teritorial Arad, la nivelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, au fost administrate probe noi care au condus la concluzia participării numitului B, calitate de autor la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. S-a arătat că persoana impozabilă, pentru a beneficia de acordarea dreptului de deducere a TVA, trebuie să justifice exercitarea acestui drept în baza exemplarului original al facturii, care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 din C. fisc. cu modificările și completările ulterioare, iar deținerea unei facturi nu este suficientă pentru a beneficia de exercitarea dreptul de deducere a TVA, societatea trebuind să justifice în primul rând faptul că bunurile achiziționate pe bază de factură sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile. Or, organele de inspecție fiscală nu au acordat petentei dreptul de deducere a TVA înscrise în facturile emise de furnizorii menționați mai sus, pe motiv că C SRL, nu a desfășurat niciodată activitate în locațiile în care și-a declarat sediul social sau secundar, în perioada in care s-a înscris că a livrat bunuri către A S.R.L., nu a avut contracte individuale de muncă înregistrate si nici nu a deținut baza materială necesară desfășurării vreunei activități economice, cum nici furnizorul D SRL. În ceea ce privește furnizorii intracomunitari de bunuri declarați de C S.R.L., s-a reținut că, din verificările efectuate de organele de control din cadrul Gărzii Financiare Arad, s-a constatat că furnizorii cu valorile cele mai semnificative sunt tocmai clienții intracomunitari ai societății A SRL și anume: E și F din Italia, adică beneficiarii externi ai bunurilor înscrise in facturile de livrări intracomunitare intocmite de A SRL Referitor la furnizorul D SRL, în baza verificărilor și controlului încrucișat, a rezultat că acesta a făcut achiziții de bunuri semnificative de la C SRL, însă s-a reținut că societatea nu funcționează la sediile indicate. S-a apreciat că emise de către C S.R.L. și D S.R.L. nu îndeplinesc calitatea de documente justificative potrivit legii, creându-se aparența unor operațiuni economice reale, iar A S.R.L. a participat la această operațiune de prejudiciere a bugetului de stat în schimbul unor sume reprezentând 2% din contravaloarea facturilor. De asemenea din informațiile primite de la autoritățile italiene în legătura cu clientul F S.R.L. Italia, s-a rețiut că obiectul de activitate al companiei este construirea de echipamente electrice rutiere, iar societatea este un „evazionist total". S-a arătat că organul de soluționare a contestației fiscale a reținut referitor la redeschiderea urmăririi penale a învinuitului B susținerea procurorului în Ordonanța nr.X/P/2013 din 20.11.2019, potrivit căreaia cercetările pentru infractiunea de evaziune fiscală au fost efectuate în dosarul x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, unde s-a ajuns la concluzia "existenței faptei și a participării numitului B în calitate de autor la săvârșirea acesteia", dar având în vedere hotărârea definitivă a judecătorului de cameră preliminară, urmărirea penală nu a mai putut fi continuată pentru această infracțiune de evaziune fiscală. Având în vedere cele de mai sus precum și cele reținute de procuror în Ordonanța din 20.11.2019, cât și prim procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în Ordonanța din 19.12.2019, fapta există iar invinuitul B, a participat în calitate de autor la săvârsirea ei. Referitor la jurisprudența CJUE reprezentată de Caua Halifax C-255/02, cu privire la condițiile dovedirii unei practici abuzive, s-a susținut că din toate elementele prezentate rezultă că societatea reclamantă, prin tranzacțiile efectuate, a urmărit obținerea de avantaje fiscale, cu consecința diminuării obligațiilor datorate bugetului de stat, acestea neavând un scop economic.

Soluția instanței de recurs 5.1 Circumstanțele cauzei Raportul juridic dedus judecății primei instanțe s-a grefat pe Decizia nr. 2895/28.08.2023 emisă de Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care a fost menținută Decizia de impunere nr. 74/26.11.2013, prin care Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați a stabilit o serie de debite în sarcina societății reclamante, fiind supusă contestației suma de 12.449.549 lei, din care 8.262.836 lei TVA și 4.186.713 lei accesorii aferente TVA. În primul rând, reclamanta a susținut că actele fiscale contestate sunt nelegale, câtă vreme împrejurarea reținută în raportul de inspecție fiscal potrivit căreia ar fi favorizat activitatea unui grup infracțional organizat de H în vederea fraudării taxei pe valoare adăugată este contrazisă de cele reținute prin Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din 20 mai 2013, prin care D.I.I.C.O.T.-Biroul Teritorial Arad a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantei și a administratorului B, constatând că nu se poate reține în sarcina acestora infracțiunea de evaziune fiscal și de inițiere/constituire a unui grup infracțional organizat, respectiv de sprijinire/aderare a unui atare grup infracțional în relațiile derulate cu C SRL și D SRL. În subsidiar, reclmanta a pretins că era îndreptățită la deducerea taxei pe valoare adăugată, în condițiile în care a fost de bună-credință, prin aceea că a verificat că respectivele societăți comerciale erau înregistrate la Oficiul Național al Registrului Comerțului, cine sunt asociații și administratorii și dacă aceștia figurează în registrul persoanelor impozabile a căror înregistrare în scopuri de TVA a fost anulată, respective dacă figurează în registrul agenților economici declarați inactivi, menționați pe site-ul ANAF. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În acest sens, în legătură cu primul motiv de nelegalitate, a reținut că, prin Ordonanța din data de 20.11.2019, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în dosarul nr. x/P/2013, nu s-a stabilit inexistența vreunui prejudiciu sau neparticiparea administratorului societății la fraudă, fiind dimpotrivă reținut că, ulterior primei ordonanțe de scoatere de sub urmărire penală a învinuiților B și SC A SRL (care a intervenit pe considerentul lipsei laturii obiective a infracțiunii de evaziune) s-a dovedit că administratorul societății SC A SRL (B) este autor al infracțiunii de evaziune, iar celelalte persoane implicate sunt complici, dovedindu-se în baza probatoriului nou administrat caracterul fictiv în totalitate al operațiunilor comerciale efectuate prin intermediul SC A SRL. În pofida acestor constatări, procurorul de caz a dispus clasarea dat fiind că judecătorul de cameră preliminară a constatat incidența autorității de lucru judecat cu primire la soluția inițială de scoatere de sub urmărire penală (pag. 6 din Ordonanță, fila 96 Vol. I). S-a considerat astfel că motivul clasării nu este cel pretins de societatea reclamantă, (procurorul nereținând legalitatea operațiunilor, cum eronat susține aceasta), ci este unul strict procedural, legat de imposibilitatea redeschiderii urmăririi penale. Referitor la cel de-al doilea motiv, prima instanță a reținut o serie de împrejurări pe baza cărora a apreciat că reclamanta a fost de rea-credință, participând la operațiunile frauduloase, cu caracter fictiv, astfel încât nu este îndreptățită la deducerea taxei pe valoare adăugată. 5.2. Analiza motivelor de recurs Un prim motiv de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) 6 C. proc. civ. are la bază argumentele potrivit cărora prima instanță a constatat, în lipsa oricăror probe, caracterul fictiv al operațiunilor derulate, pornind de la o greșită aplicare a principiului autorității de lucru judecat și omițând să observe că motivul pentru care s-a dispus clasarea în cadrul procesului penal nu a fost unul strict procedural, ci a avut la bază autoritatea de lucru judecat ca urmare a faptului că organele de cercetare penală mai verificaseră o dată actele contabile și legalitatea și realitatea operațiunilor conerciale derulate de reclamantă, fiind stabilit cu titlu definitiv nevinovăția reclamantei și a administratorului B pentru lipsa laturii obiective a infracțiunii. Cercetând cuprinsul sentinței, Înalta Curte constată că motivul care a dus la respingerea acțiunii, cu privire la chestiunea în discuție, a fost reprezentat de faptul că, prin Ordonanța din data de 20.11.2019 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în dosarul nr. x/P/2013, desi s-ar fi constatat autoritatea de lucru judecat, nu s-ar fi reținut și inexistența vreunui prejudiciu sau neparticiparea administratorului societății la fraudă, ci dimpotrivă că, ulterior primei ordonanțe de scoatere de sub urmărire penală s-ar fi dovedit că administratorul societății A SRL (B) este autor al infracțiunii de evaziune, dovedindu-se în baza probatoriului nou administrat caracterul fictiv în totalitate al operațiunilor comerciale efectuate prin intermediul SC A SRL. Analizând critica recurentei, Înalta Curte constată că instanța de fond a realizat o cercetare superficială a chestiunii în discuție, ceea ce nu a permis lămurirea situației de fapt. În acest sens, în primul rând, se reține că judecătorul fondului nu a observat că Ordonanța din 20.11.2019 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în dosarul nr. x/P/2013, pe care și-a fundamentat toate concluziile, nu viza în mod direct situația reclamantei sau a administratorului acesteia. Din contra, aceasta a avut ca obiect clasarea față de alți participanți (și față de domnul B, însă pentru o altă infracțiune, cea de spălare de bani), și întocmai ca urmare a soluției de clasare a cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, impuse de Încheierea nr. 133 din data de 05.06.2019 dată în dosarul nr. x/108/2019 a judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalui Arad. Prin urmare, contrar celor reținute de prima instanță, se observă că respectiva ordonanță nu avea aptitudinea de a constata că domnul B este autor al infracțiunii de evaziune, și nici caracterul fictiv al operațiunilor comerciale efectuate prin intermediul SC A SRL. Deopotrivă, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a ignorat că, în cadrul procesului penal, au fost emise mai multe acte procedurale cu semnificație pentru stabilirea situației de fapt și nu a dispus administrarea acestor mijloace de probă, desi aceasta se impunea pentru justa lămurire a situației de fapt. Astfel, prima instanță s-a rezumat să administreze Ordonanța din 20.11.2019 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în dosarul nr. x/P/2013, ignorând că pretinsa autoritate de lucru judecat invocată de reclamantă nu se grefa pe aceasta, ci pe Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din 20.05.2013, prin care D.I.I.C.O.T.-Biroul Teritorial Arad a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantei și a administratorului acesteia, domnul B, pentru lipsa laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală și pe Încheierea nr. 133 din data de 05.06.2019 dată în dosarul nr. x/108/2019 a judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalui Arad, prin care, printre altele, s-a respins sesizarea D.I.I.C.O.T.-Serviciul Teritorial Timișoara de redeschidere a urmăririi penale sub aspectul soluției de scoatere de sub urmărire penală dispusă prin ordonanța din 20.05.2013. Se reține astfel că administrarea acestor înscrisuri era necesară pentru a se stabili dacă există identitate între faptele pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală și cele care au stat la baza refuzului de recunoaștere a dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă situația de fapt, reținută în cadrul procesului penal și care a stat la baza soluției de scoatere de sub urmărire penală, putea face obiect al reaprecierii în cadrul procedurii fiscale. În acest context, se reamintește că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ. considerentele hotărârii trebuie să cuprindă, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești, față de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b și c) C. proc. civ. De asemenea, aceasta creează o restrângere disproporționată a dreptului la un proces echitabil care nu poate fi compensată prin analiza instanței de control judiciar. Pe cale de consecință, se constată că motivul de casare invocat este fondat, deoarece hotărârea primei instanțe nu a conținut o argumentație aptă să lămurească situația de fapt, mai precis efectele împrejurărilor constatate pe parcursul procesului penal asupra stării de fapt fiscale deduse judecății în cauza de față. În plus, se reține că incidența acestui motiv de casare față de natura sa, lasă de prisos analiza celorlalte critici expuse de recurentă. 6.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de fond va analiza motivele de nelegalitate cuprinse în acțiunea introductivă cu privire la actele administrativ-fiscale contestate și corelativ apărările exprimate. În ceea ce privește motivul invocat de reclamantă, referitor la efectele generate de soluția de clasare, analiza acestuia va presupune și lămurirea coordonatelor situației de fapt menționate de prezenta decizie.