Decizia nr. 1750/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 134/2023 a Tribunalului Arad

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Arad, la data de 11 ianuarie 2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, a solicitat a se constata eroarea judiciară prin încălcarea dispozițiilor de drept material și penal, cu consecința vătămării drepturilor acesteia în dosarul penal nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea 303/2004 și obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 RON sau echivalentul a 100.000 euro, la data plății, în temeiul art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 134 din 23 iunie 2023, Tribunalul Arad a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, având ca obiect reparare prejudicii cauzate de erori judiciare.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 296 din 19 decembrie 2023, Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 134 din 23 iunie 2023 pronunțate de Tribunalul Arad. A respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al pârâtului Statului Român, împotriva aceleiași sentințe civile.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 296 din 19 decembrie 2023 a Curții de Apel Timișoara – secția I civilă a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Aceasta și-a fundamentat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta arată că motivarea instanței de apel este contradictorie, întrucât, deși a reținut că soluția de respingere a acțiunii nu este consecința admiterii excepției autorității de lucru judecat, s-a centrat doar pe acest aspect, fără a analiza cauza pe fond. Curtea de Apel Timișoara a reținut că nu este necesară tripla identitate de părți, obiect și cauză, fiind suficient ca obiectul să fie identic. Or, în opinia sa, prin această motivare, instanța a încălcat dispozițiile art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., care trebuie coroborate cu cele ale art. 431 din același act normativ. De asemenea, apreciază că excepția este inoperantă întrucât prima acțiune a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar prezenta cerere este fundamentată pe art. 96 din Legea nr. 303/2004. Cele două instituții sunt diferite, astfel că obiectul dedus judecății este diferit. Acțiunea care a vizat răspunderea civilă delictuală a fost respinsă întrucât, pe de o parte, nu erau îndeplinite cerințele legale pentru atragerea unei astfel de răspunderi, și, pe de altă parte, pentru că există o răspundere specială. De asemenea, pârâții sunt diferiți, în primul litigiu, Ministerul Finanțelor fiind antrenat doar pentru opozabilitate. Prin urmare, recurenta arată că soluția instanței de apel este întemeiată pe motive contradictorii și încalcă dispozițiile art. 431 din C. proc. civ., împrejurare care justifică admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Timișoara.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În esență, acesta arată că există o hotărâre anterioară prin care se stabilește, cu autoritate de lucru judecat, că nu poate răspunde delictual față de recurenta A..

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția din data de 25 aprilie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a fixat termen, pentru judecata recursului, la data de 20 iunie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 296 din 19 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă, pe care recurenta o apreciază ca fiind afectată de motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. Din punct de vedere formal, Înalta Curte constată că susținerile recurentei cu privire la existența unor argumente contradictorii în motivarea hotărârii și reținerea greșită a autorității de lucru judecat se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 5 din C. proc. civ. În primul rând, recurenta A. susține că decizia recurată cuprinde argumente contradictorii, fiind centrată pe autoritatea de lucru judecat, deși aceasta nu era o excepție procesuală, ci doar o apărare. Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Prin cererea de recurs, se invocă un singur argument care, în opinia recurentei, se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Acesta se referă la existența unor argumente contradictorii în sensul că, deși se reține că autoritatea de lucru judecat nu a fost analizată ca o excepție procesuală, ci ca un simplu argument, întreaga motivare este centrată pe acest aspect, fără a mai fi analizat fondul cauzei. Contrar susținerilor recurentei, analiza situației deduse judecății a fost efectuată din perspectiva dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.. Instanța de apel a precizat expres că tribunalul nu a respins acțiunea în baza excepției autorității de lucru judecat, ci a dat eficiență prezumției de lucru judecat și că soluția a ținut cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept deduse judecății. Prin urmare, decizia recurată nu cuprinde contradicții între considerente sau între acestea și dispozitiv, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererilor de apel, ținând seama de limitele efectului devolutiv al căii de atac, respectiv de principiile tantum devolutum quantum appellatum și tantum devolutum quantum iudicatum. În consecință, nu se poate susține că nu au fost respectate exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu argumentele instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o motivare necorespunzătoare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă ca nefondată. În al doilea rând, recurenta A. susține că hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 430 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 431 din actul normativ menționat, întrucât, în cauza dedusă judecății, este exclusă autoritatea de lucru judecat. Întreaga argumentare privind interpretarea greșită a dispozițiilor legale menționate, în sensul că nu poate fi reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, deoarece nu există identitate de obiect și părți, este nefondată. Potrivit prevederilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ.,"Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată". Iar potrivit dispozițiilor art. 431 din același act normativ, "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." După cum rezultă din textele de lege precitate, autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părți. Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o nouă judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 431 alin. (1) din C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat, există o distincție clară. Astfel, condiția de aplicare a excepției autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății, pe când prezumția de lucru judecat impune consecvența în judecată, astfel ca ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre să nu fie contrazis printr-o altă hotărâre. Or, așa cum s-a reținut și anterior, în cauză, analiza puterii de lucru judecat a fost efectuată din perspectiva dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel precizând expres că acțiunea nu a fost respinsă în baza excepției autorității de lucru judecat, ci s-a dat eficiență prezumției de lucru judecat, soluția ținând cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecății. Mai mult, procedând la analiza argumentelor din cererile de apel, Curtea de Apel Timișoara a reținut că, din compararea acțiunii cu care recurenta a înțeles să învestească instanța în prezentul dosar cu acțiunea soluționată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Arad, rezultă că, în ambele, s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale pentru erorile judiciare imputate organelor de urmărire penală. Prin urmare, obiectul este același, existând o identitate perfectă în motivare. Recurenta susține că nu există identitate între cele două acțiuni întrucât au vizat două instituții juridice, fundamentate pe dispoziții legale diferite. Este adevărat că diferențierea dintre cele două acțiuni este dată de indicarea, în prezenta cauză, în mod expres, ca fundament al pretențiilor, a art. 96 din Legea nr. 303/2004. Însă, acest text de lege a fost cercetat și în litigiul anterior, ca urmare a încadrării juridice realizate de instanță, în virtutea rolului său activ. De altfel, indicând un text de lege nemenționat în cererea anterioară, partea nu se poate prevala de o cauză juridică nouă – care, astfel, în absența triplei identități de elemente, să facă să nu subziste efectul negativ al lucrului judecat și deci, să poată deschide calea unei noi judecăți. De asemenea, așa cum corect a reținut instanța de apel, există identitate și de părți, întrucât Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, a fost antrenat în ambele litigii. Deși recurenta susține că, în dosarul anterior, această autoritate a fost chemată în judecată doar pentru opozabilitate, în realitate a avut calitate procesuală pasivă, iar cererea a fost analizată și în contradictoriu cu aceasta. Astfel, Tribunalul Arad, în considerentele sentinței civile nr. 239 din 11 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a arătat că "nu poate fi reținută răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, nici în temeiul răspunderii civile a comitentului pentru fapta prepusului și nici în temeiul răspunderii pentru erori judiciare". Considerentele respective au dobândit putere de lucru judecat față de recurentă, în raport cu intimatul Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, astfel că analiza respectivă nu se mai poate relua. Prin urmare, se constată că instanța de apel a reținut că, indiferent de temeiurile de drept invocate de către recurentă, prin cererea de chemare în judecată, aceasta nu mai era îndreptățită să repună în discuție o problemă de drept tranșată definitiv și irevocabil de către o altă instanță. Obiectivul securității juridice trebuie realizat prin respectarea a ceea ce o instanță a statuat deja în privința raporturilor litigioase ale părților. Este, de aceea, contrar ordinii publice readucerea în fața justiției și repunerea în dezbaterea judiciară a acelorași cereri, după ce au primit o soluționare definită. Prin urmare, și acest motiv de recurs este nefondat. Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentă au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.