Decizia nr. 728/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 87/2019 a Tribunalului Arad

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 17 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 750.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru paguba cauzată prin privarea sa nelegală de libertate de la data de 19 decembrie 2011 până la data de 05 iunie 2012.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 87 din 26 martie 2019, Tribunalul Arad, secția civilă a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 201 din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 87 din 26 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 201 din 10 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A.. Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și schimbarea în tot a hotărârii Curții de Apel Timișoara și, implicit, a Tribunalului Arad și, drept consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În cuprinsul cererii de recurs a dezvoltat următoarele critici: Recurentul-reclamant a arătat că hotărârile instanței de fond și de apel au fost date cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. Instanțele anterioare, în motivarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată și a apelului, au invocat decizia nr. 15/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, arătând că acțiunea nu poate fi admisă decât în condițiile în care, prin hotărârea definitivă de achitare, se constată în mod explicit caracterul nelegal al măsurii privative de libertate. Recurentul-reclamant a apreciat că această motivare este contrară literei și spiritului legii. Astfel, a arătat că instanța care a pronunțat hotărârea de achitare, conform dispozițiilor art. 399 C. proc. pen., are obligația de a se pronunța cu privire la măsurile preventive aflate în curs, dacă acestea sunt sau nu legale, și nu cu privire la măsurile preventive care nu sunt în curs. La momentul pronunțării horărârii de achitare (22.02.2018), arată recurentul, față de acesta nu mai era în curs nicio măsură preventivă, astfel încât instanța de apel nu putea, explicit, să spună ceva despre perioada de arestare preventivă. Dar pronunțând explicit achitarea, pe considerentul lipsei de vinovăție, este explicită constatarea nelegalității privării sale de libertate. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 139/A din 22.02.2018, practic și explicit a infirmat acuzațiile aduse de DIICOT prin rechizitoriu, ceea ce echivalează cu infirmarea și constatarea nelegalității arestării preventive, din moment ce nu există vinovăție în ceea ce îl privește pe reclamant. O persoană nevinovată și arestată în aceste condiții este supusă unei măsuri preventive nelegale, și nu netemeinice. Desființarea în totalitate a rechizitoriului (actului de acuzare) și a încheierilor care priveau măsura arestării preventive prin decizia nr. 139/A/22.02.2018, care statuează irevocabil nevinovăția reclamantului, nu poate avea altă semnificație decât aceea că măsura arestării nu avea bază legală. Pronunțându-se achitarea reclamantului pe temeiul lipsei de vinovăție, acesta apreciază că este evident că au fost practic desființate toate actele procedurale, începând cu ordonanța procurorului de reținere, continuând cu încheierile prin care s-a luat, respectiv s-a prelungit, arestarea preventivă, și terminând cu hotărârea primei instanțe prin care a fost condamnat la 2 ani cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. În esență, arată acesta, este mai mult decât evident că soluția de achitare este explicită în ceea ce privește nelegalitate privării sale de libertate. În concluzie, recurentul-reclamant consideră că limitele și rigorile interpretării logico-juridice ar fi total nesocotite dacă s-ar putea susține că detenția executată în baza unui titlu desființat definitiv, retroactiv și în totalitate este legală.

Apărările formulate în cauză Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice pentru intimatul-pârât Statul Român, a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a solicitat respingerea căii de atac și menținerea deciziei instanței de apel ca fiind temeinică și legală. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât, solicitând respingerea apărărilor acestuia.

Procedura de filtru În respectarea procedurii reglementate de dispozițiile art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului declarat în cauză, raport care fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 04 iunie 2020, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., completul de filtru a suspendat judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 201 din 10 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept care a format obiectul dosarului nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin decizia nr. 54 din 14 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost admisă sesizarea formulată în dosarul nr. x/2016 și s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările și completările ulterioare, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (...) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv hotărârile pronunțate în cererile formulate în temeiul art. 538 din C. proc. pen..". Prin rezoluția din 26 octombrie 2020, în temeiul art. 415 alin. (3) C. proc. civ., completul de filtru a dispus, din oficiu, repunerea cauzei pe rol și a fixat termen la data de 09 decembrie 2020, fără citarea părților, pentru analiza admisibilității în principiu a recursulului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 201 din 10 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Prin încheierea din 09 decembrie 2020, completul de filtru a dispus continuarea procedurii de filtrare a recursului și a acordat termen la data de 10 februarie 2021, fără citarea părților. Prin încheierea din 10 februarie 2021, completul de filtru a admis în principu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 201 din 10 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen pentru judecarea căii de atac la data de 06 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Reclamantul A. a solicitat despăgubiri în cuantum de 750.000 euro sau echivalentul în RON la data plății pentru paguba cauzată prin privarea sa nelegală de libertate în perioada 19 decembrie 2011 - 05 iunie 2012. În cuprinsul cererii de chemare în judecată a arătat că prin decizia penală nr. 139/A din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, s-a dispus, în mod definitiv, achitarea sa, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen., pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată. Pretenția de despăgubire dedusă judecății a fost justificată de recurentul-reclamant prin faptul că prin decizia penală nr. 139/A din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, au fost infirmate acuzațiile aduse de DIICOT prin rechizitoriu, ceea ce echivalează cu infirmarea și constatarea nelegalității arestării preventive, din moment ce nu există vinovăție în ceea ce îl privește pe reclamant. Recurentul-reclamant apreciază că desființarea în totalitate a rechizitoriului (actului de acuzare) și a încheierilor care priveau măsura arestării preventive prin decizia nr. 139/A/22.02.2018, care statuează irevocabil nevinovăția reclamantului, nu poate avea altă semnificație decât aceea că măsura arestării nu avea bază legală. În motivarea cererii de recurs se mai arată că instanțele anterioare, în motivarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată și a apelului, au invocat decizia nr. 15/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, arătând că acțiunea nu poate fi admisă decât în condițiile în care, prin hotărârea definitivă de achitare, se constată în mod explicit caracterul nelegal al măsurii privative de libertate. Recurentul-reclamant apreciază că această motivare este contrară literei și spiritului legii. Art. 539 C. proc. pen., invocat de către reclamant ca temei al acțiunii sale, reglementează o procedură specială pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate a persoanei în cursul procesului penal și stabilește că "(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei ". Prin textul de lege citat, legiuitorul a reglementat un drept la despăgubire pentru prejudiciul material și/sau moral, în caz de privare nelegală de libertate, săvârșită în cursul procesului penal, stabilind, prin norma specială, ca despăgubirea să se producă în anumite condiții, expres prevăzute de lege. Norma în discuție se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la libertate și siguranță, precum și cu art. 9 C. proc. pen. care redă, întocmai, conținutul art. 5 din Convenție și care, în alin. (5), stabilește că "orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege". Prin urmare, se observă că atât normele legale interne, cât și norma europeană, condiționează dreptul la despăgubire de absența unei baze legale care să legitimeze arestarea în discuție și de necesitatea stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate. Așadar, prin normele procesual penale înscrise în art. 539 C. proc. pen., legiuitorul a condiționat repararea pagubei de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate prin ordonanța procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz. Această condiționare dă naștere, în sarcina organelor judiciare anterior menționate, unei obligații de a se pronunța, prin încheieri/hotărâri definitive, cu privire la caracterul legal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă Critica recurentului-reclamant, în sensul că hotărârile instanței de fond și de apel au fost date cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., critică ce poate fi analizată din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată. Astfel, se reține faptul că instanțele anterioare au interpretat corect dispozițiile art. 539 C. proc. pen. prin prisma dezlegării obligatorii date prin decizia în interesul legii nr. 15/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, potrivit cărora "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate." În considerentele acestei decizii se menționează că standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare, caz în care, din probatoriul administrat, trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracțiune și a fost săvârșită de condamnat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c). Rezultă că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenția a avut caracter nelegal, nu și atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Totodată, în cuprinsul aceleiași decizii, se mai reține că prin dispozițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen. legiuitorul a prevăzut obligația pentru organele judiciare penale de a verifica legalitatea măsurilor preventive dispuse în cauză, în tot cursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive asupra fondului cauzei, fapt reținut și în jurisprudența Curții Constituționale (decizia nr. 48 din 16 februarie 2016 și decizia nr. 271 din 10 mai 2016). Așadar, organele judiciare penale au obligația de a face un examen al legalității măsurii preventive privative de libertate (pe lângă cel al necesității și proporționalității) în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în ființă. De asemenea, împotriva încheierilor prin care instanța dispune asupra măsurilor preventive pot formula contestație inculpatul și procurorul. Instanța învestită cu soluționarea contestației are obligația de a face un examen al legalității măsurii preventive privative de libertate, putând dispune oricare dintre soluțiile prevăzute de lege. Totodată, încheierile prin care aceste organe judiciare dispun cu privire la măsurile preventive sunt motivate sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește legalitatea luării, prelungirii ori menținerii acestora. În final, dacă măsura preventivă privativă de libertate se menține până la soluționarea pe fond a cauzei, instanța învestită cu soluționarea acesteia este obligată să facă o nouă evaluare cu privire la legalitatea măsurii preventive, conform dispozițiilor art. 399 alin. (1) C. proc. pen.. Rezultă așadar că organele judiciare penale au obligația de a se pronunța cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate. Or, pornind de la această premisă legală, care se verifică și în practica instanțelor, se reține că instanțele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispozițiile art. 539 alin. (1) C. proc. pen.. Un argument în plus în acest sens este și dispoziția din art. 541 alin. (2) C. proc. pen., prin care se prevede că acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierii organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. În fine, pentru situația în care o persoană ar fi reținută/arestată în afara oricărui cadru legal, respectiv în cursul procesului, cu toate fazele acestuia (urmărire penală, cameră preliminară, judecată sau executare), vor fi incidente dispozițiile C. pen. care sancționează aceste fapte ca infracțiune, respectiv infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 205 C. pen.. Or, în această situație, caracterul nelegal al reținerii/arestării se constată chiar în cadrul procesului penal în care se anchetează respectiva infracțiune. Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că, de vreme ce, în cauză, nu s-a constatat caracterul nelegal al privării de libertate prin ordonanță a procurorului, prin încheiere sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei, acest caracter nelegal nu poate fi dedus din hotărârea de achitare, motiv pentru care nu pot fi acordate despăgubiri pentru privarea de libertate. Astfel, pentru existența dreptului la despăgubire nu are relevanță dacă ulterior inculpatul este achitat definitiv pentru infracțiunea pentru care s-a dispus măsura privativă de libertate, astfel cum susține recurentul-reclamant, acest aspect putând fi, eventual, luat în considerare la stabilirea cuantumului despăgubirilor, și nu la existența dreptului, deoarece art. 539 C. proc. pen. nu condiționează dreptul la despăgubire de stabilirea nevinovăției persoanei respective. În speța dedusă judecății, așa cum corect a reținut instanța de apel, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile stabilie de lege pentru a se constata existența unei privări nelegale de libertate, deoarece prin decizia penală de achitare nr. 139 din 22.02.2017 a Curții de Apel Alba - Iulia nu s-a stabilit caracterul nelegal al reținerii și arestării preventive. Totodată, în condițiile în care nici în cuprinsul hotărârii de achitare și nici printr-un act jurisdicțional anterior nu s-a reținut faptul că măsurile preventive au fost dispuse în mod ilegal, nu prezintă relevanță faptul că acestea nu mai erau în curs la momentul pronunțării deciziei instanței penale de apel. Prin urmare, critica recurentului-reclamant, în sensul că la momentul pronunțării horărârii de achitare față de acesta nu mai era în curs nicio măsură preventivă, astfel încât instanța penală de apel nu putea să spună ceva despre perioada de arestare preventivă, dar pronunțând achitarea, pe considerentul lipsei de vinovăție, este explicită constatarea nelegalității privării sale de libertate, apare ca fiind o critică nefondată. În cuprinsul deciziei penale nr. 139/A din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, s-a reținut faptul că, în ceea ce-l privește pe inculpatul A., actele de urmărire penale relevau existența indiciilor că acesta a avut ca preocupare activități ilicite în legătură cu contrabanda de țigări, fapt ce a determinat luarea și menținerea măsurilor preventive privative, acte pe care Curtea de Apel Alba Iulia le-a apreciat ca fiind justificate și legale la momentul luării acestora. Așadar, în speță nu se poate vorbi despre o constatare explicită a caracterului nelegal al măsurii preventive, ci despre existența unor suspiciuni obiective care au determinat luarea măsurilor preventive și menținerea acestora, acestea dovedindu-se ca fiind legale raportat la momentul aplicării acestora atât din punct de vedere al legalității, al probelor existente la acel moment, cât și al stadiului procesual. În concluzie, în lipsa constatării caracterului nelegal al măsurii preventive, instanțele de fond și de apel nu s-au putut substitui organelor de cercetare penală și instanțelor de judecată penale în a stabili acest caracter nelegal, deoarece aceasta ar fi presupus o încălcare a autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate prin care s-a dispus luarea măsurilor preventive privative de libertate și menținerea acestora. Aceasta în condițiile în care la momentul luării măsurilor preventive și menținerii acestora, oportunitatea și legalitatea au fost analizate de instanțele de judecată în cadrul procesului penal în repetate rânduri. Prin urmare, se constată că reclamantul nu poate invoca în favoarea sa dispozițiile art. 539 C. proc. pen., nefiind întrunite condițiile cerute de textul de lege menționat pentru ca acesta să obțină repararea pagubei solicitate pentru faptul că, în cursul procesului penal, a fost, în opinia sa, privat în mod nelegal de libertate. Rezultă, așadar, că atât timp cât nu s-a stabilit caracterul nelegal al măsurii preventive, nici prin hotărârea de achitare și nici prin hotărârile instanțelor penale care au cenzurat legalitatea măsurii arestării preventive a reclamantului, nu se poate angaja răspunderea Statului român în temeiul art. 539 C. proc. pen., deoarece, în cauză, lipsește situația premisă impusă de această normă legală. Dat fiind că prin art. 539 alin. (2) C. proc. pen. legiuitorul a reglementat condițiile de angajare a răspunderii statului pentru toate situațiile în care titularul acțiunii a fost arestat nelegal, teza recurentului-reclamant potrivit cu care instanța de apel ar fi trebuit să ignore acest text de lege și să aprecieze că este în competența sa să reaprecieze legalitatea măsurii arestării preventive, raportat la norma convențională reprezentată de art. 5 din CEDO, cu ignorarea în cauză a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești penale, contrar prevederilor art. 28 C. proc. pen., nu poate fi validată, instanța civilă neputându-se transforma într-o "instanță de casație" a hotărârilor penale. O atare susținere, prin care se pledează pentru o extindere a condițiilor în care poate fi constatată nelegalitatea unei măsuri privative de libertate, tinde, în realitate, să scoată răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare de sub actualul regim constituțional și legal de reglementare, care este unul condiționat, ignorând faptul că această limitare își are originea în chiar voința legiuitorului constituțional (art. 52 din Constituție) a cărui conformitate cu prevederile art. 5 din CEDO a fost deja analizată de către instanța de contencios constituțional, dar și de către instanța supremă. În aceste circumstanțe, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii și a deciziei nr. 15/2018 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, nefiind incident motivul de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în contextul în care reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor cerute de textele legale menționate pentru a beneficia de despăgubiri pentru perioada privării sale de libertate. Sub un alt aspect, se reține faptul că, la data de 03 martie 2021, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 161 pronunțată în dosarul nr. x D/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, a statuat că este neconstituțională soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare conform art. 16 lit. a), d) C. proc. pen. sau achitarea. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată: "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor." Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale nu se aplică în cauza de față întrucât la momentul pronunțării soluției de către instanța de recurs (06 aprilie 2021) nu era încă publicată în Monitorul Oficial al României. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 201 din 10 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. În temeiul art. 453 C. proc. civ., reținând culpa sa procesuală, fiindu-i respins recursul, recurentul-reclamant trebuie considerat parte căzută în pretenții, motiv pentru care se va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de acesta.