ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1454/2021

Ședința publică din data de 23 iunie 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, la data de 20 februarie 2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 100.000 RON, conform Legii nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și conform art. 506 C. proc. pen., sumă aferentă celor 1.099 de zile de pedeapsă cu închisoarea executate de către reclamant în penitenciar în condiții necorespunzătoare.

Prin sentința nr. 17/C din 12 februarie 2020, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât. A admis, în parte, cererea formulată de reclamant. L-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 9.000 RON reprezentând despăgubiri și suma de 555 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1087/A din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român. A admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a majorat despăgubirile civile acordate reclamantului de la suma de 9.000 RON la suma de 22.000 RON. A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, ale cărui motive au fost subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii, în totalitate, a apelului declarat de pârât, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului.

A arătat că instanța de apel și-a motivat hotărârea prin prisma faptului că pentru încălcarea drepturilor prevăzute de art. 3 CEDO, reclamantul trebuia să beneficieze din partea statului de recompensare cu zile considerate executate și, ca atare, are deschisă calea prezentei acțiuni.

A susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1349 C. civ., care reglementează materia răspunderii civile delictuale.

Angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, mai mult a întregii răspunderi delictuale presupune existența cumulată a patru condiții: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Astfel, în speță, nu este îndeplinită condiția existenței unei fapte proprii cu caracter ilicit a Statului român, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului.

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului nu poate fi reținută, întrucât ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori, iar între pârât și procurori nu există un raport de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori, în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

A mai arătat că au fost încălcate și prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În conformitate cu dreptul național, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal, doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

De asemenea, Statul răspunde doar în situațiile prevăzute în mod expres, prin legi speciale (ex: art. 538-539 și urm. C. proc. pen., Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/2001, etc).

Astfel, acțiunea reclamantului este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile legale ale răspunderii administrativ - reparatorii a statului pentru eventuale prejudicii cauzate prin acte sau fapte administrative.

În temeiul dispozițiilor art. 1349 C. civ. nu poate fi angajată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice întrucât nu exista nicio faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșită în dauna reclamantului; nu există un prejudiciu, patrimoniul reclamantului nu s-a micșorat si nici nu s-a mărit ca urmare a acțiunii sau inacțiunii pârâtului; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciu nu există, iar vinovăția pârâtului nu există în condițiile în care nu există o faptă ilicită.

Recurentul a susținut că ținând cont de faptul că nu există un "prejudiciu" cauzat printr-o faptă proprie, directă, a pârâtului, iar acesta nu poate fi ținut răspunzător nici în calitate de comitent, răspunderea nu poate fi angajată decât în raport cu persoana juridică ce a cauzat nemijlocit prejudiciul, respectiv Administrația Națională a Penitenciarelor.

Or, vătămarea invocată de reclamant nu se subscrie noțiunii de "eroare judiciară", prin urmare, nu există niciun temei pentru a antrena răspunderea delictuală a Ministerului Finanțelor pentru fapta reclamată și pretins cauzatoare de prejudicii.

A mai susținut că au mai fost încălcate și prevederile art. 538 și urm. C. proc. pen.

A considerat că reclamantul nu se încadrează în prevederile legale procedurale întrucât documentele pe care se întemeiază acțiunea nu constituie un mijloc de probă în sensul celor cerute în mod imperativ de lege, adică nu deține o hotărâre definitivă de achitare.

Dimpotrivă, în baza hotărârii definitive de condamnare, reclamantul a executat o pedeapsă privativă de libertate pentru o infracțiune de viol, hotărâre care nu se încadrează în prevederile legale enumerate mai sus și ca atare nu poate fi asimilată cu o eroare judiciară.

În speță, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 539 C. proc. pen.

Pe parcursul derulării activității jurisdicționale, legalitatea măsurilor preventive dispuse față de reclamant a fost verificată de către instanța de judecată, prin urmare, în cauză nu se poate vorbi de o privare de libertate în mod nelegal, deoarece nu a fost stabilit caracterul nelegal al acestei măsuri.

Prin efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, așa cum este reglementat prin prevederile art. 430 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu mai este posibilă reluarea verificărilor acelorași chestiuni litigioase, în speță a caracterului nelegal al măsurii preventive menționate.

Practic în legislația română nu există un text care să prevadă criteriile după care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor, însă acest fapt nu dă dreptul reclamantului de a solicita obligarea statului la plata unei sume la liberul său arbitru.

A solicitat a se avea în vedere practica constantă a instanței supreme, care a apreciat că prejudiciul moral se stabilește prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecății, bazat pe probe.

A invocat decizia de inadmisibilitate pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Tănăsoaia împotriva României.

În ceea ce privește stabilirea cuantumului daunelor morale a apreciat că instanța trebuie să aibă în vedere orientarea moderată a instanței europene, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității având în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă, cu efecte compensatorii, dar în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

A mai solicitat respingerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, la care a fost obligat pârâtul, având în vedere prevederile art. 451 și urm. C. proc. civ.

Intimatul - reclamant nu au formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se impune constatarea că partea reclamantă, prin cererea dedusă judecății, a solicitat obligarea părții pârâte la plata de despăgubiri pentru executarea detenției în condiții care nu respectau demnitatea umană, invocând ca temei de drept dispozițiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și ale art. 506 vechiul C. proc. pen.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1349 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală și pe cele ale art. 538 și urm. din C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, relative la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare

A argumentat că în speță nu s-a dovedit săvârșirea de către stat a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite în dauna părții reclamante, nu există un prejudiciu, patrimoniul părții reclamante nu s-a micșorat si nici nu s-a mărit ca urmare a acțiunii sau inacțiunii statului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciu nu există, iar vinovăția statului nu există în condițiile în care nu există o faptă ilicită.

A mai susținut că nu este dată nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a statului, întrucât, pentru a fi reținută era necesar ca statul să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori, ceea ce nu se putea reține în lipsa unui raport de prepușenie, statul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori, în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

A afirmat și că statul răspunde doar în situațiile prevăzute prin legi speciale cum ar fi C. proc. pen., Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/2001.

Ca atare, apreciază că acțiunea în despăgubire formulată de partea reclamantă se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă, o eventuală răspundere putând fi reținută în raport cu persoana juridică care a cauzat nemijlocit prejudiciul, Administrația Națională a Penitenciarelor.

Motivele invocate de partea pârâtă nu pot fi primite și analizate întrucât nu se încadrează în motivul de casare invocat, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și nici nu pot fi încadrate în alte motive de nelegalitate.

Pretinzând că instanța de apel a încălcat art. 1349 și urm. C. civ. și art. 539 C. proc. pen., partea pârâtă se rezumă să enunțe condițiile în care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală potrivit normelor dreptului comun și, respectiv, răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, și să afirme că probatoriile administrate nu au dovedit îndeplinirea unor astfel de condiții și nici îndreptățirea părții reclamante la repararea prejudiciului pretins suferit prin neîndeplinirea de către stat a obligațiilor ce îi incumbă pentru asigurarea unor condiții de detenție adecvate.

Procedând astfel, partea pârâtă ignoră că instanța de apel nu a reținut ca temei juridic al pretenției de despăgubire deduse judecății norma de drept prevăzută de art. 1349 C. civ. decât pentru a justifica admisibilitatea demersului, în sensul că orice faptă ilicită dă drept la despăgubire persoanei vătămate.

În ceea ce privește pretenția de despăgubire dedusă în concret judecății în prezenta cauză, analiza s-a realizat în raport de dispozițiile art. 55

1

alin (3) din Legea nr. 254/2013, astfel cum au fost ele introduse prin Legea nr. 169/2017 (și modificate ulterior prin Legea nr. 240/2019), aceste dispoziții legale constituind fundamentul judecății, și, respectiv, de dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (privind interzicerea tratamentelor inumane sau degradante), astfel cum acestea au fost lămurite și aplicate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește condițiile de detenție.

Potrivit considerentelor hotărârii recurate, instanța de apel a reținut că răspunderea patrimonială a statului este angajată pentru neîndeplinirea obligației ce îi incumbă în ceea ce privește regimul de detenție, anume a obligației de a se asigura că toate persoanele private de libertate sunt deținute în condiții care respectă demnitatea lor umană (care, în dreptul intern, sunt statuate prin Legea nr. 275/2006 și Ordinul Ministrului justiției nr. 433/C/2010).

În atare condiții, motivele invocate de partea pârâtă, formulate în termeni generali și fără a se întemeia pe constatările de drept reținute de instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate, nu pot fi încadrate în motivul de casare invocat și, ca atare, nu pot face obiect al analizei instanței de recurs.

Subsumat aceluiași motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde și că instanța de apel nu s-a conformat practicii judiciare a instanței supreme potrivit căreia evaluarea prejudiciului se face prin apreciere dar nu o apreciere de ordin general, ci bazată pe criterii rezultate din cazul concret dedus judecății.

În acest sens exemplifică criteriul echității ca semnificând necesitatea ca persoana vătămata sa primească o satisfacție echitabila pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, fără ca despăgubirea să reprezinte o amendă excesivă pentru autorul prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă.

Totodată, partea pârâtă susține că instanța de apel trebuia sa aibă în vedere orientarea moderată a instanței europene în acordarea despăgubirii, relevată prin hotărârile pronunțate în Cauza Begu împotriva României (în care pentru o perioadă de detenție de 11 luni s-au acordat 5.200 euro, Cauza Gonta împotriva României (în care pentru o perioada de detenție de 2 ani și 5 luni s-au acordat pentru prejudiciul moral 3000 euro și în Cauza Leontin Pop împotriva României (în care pentru o perioada de detenție de 2 ani și 5 luni s-a acordat pentru prejudiciul moral 3.000 euro).

Critica nu poate fi primită întrucât nu se fundamentează pe considerentele hotărârii recurate referitoare la evaluarea prejudiciului moral și cuantificarea despăgubirii morale și nu relevă încălcarea unor norme de drept.

Considerentele hotărârii recurate evidențiază că instanța de apel a avut în vedere ca reper (criteriu) pentru cuantificarea despăgubirii algoritmul prevăzut de dispozițiile art. 55

1

din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, în raport de care partea reclamantă ar fi putut să beneficieze din partea statului de recompensare cu zile considerate executate pentru partea din pedeapsă executată în condiții necorespunzătoare, ca măsură compensatorie (anume, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată).

Aplicând acest algoritm, instanța de apel a reținut că pentru perioada de detenție, 24.07.2012 - 28.07.2015 (aproximativ 3 ani de zile), care cade sub incidența normei de drept tranzitorii din art. III din Legea nr. 240/2019, executată în condiții necorespunzătoare, partea reclamantă ar fi fost îndreptățită la o măsură compensatorie de 219,79 zile libere (prejudiciu) în raport de care a statuat, în aplicarea principiului echității, că se impune acordarea unei despăgubiri morale în cuantum de 22000 RON (câte 100 RON/zi).

În atare condiții, motivul de recurs prin care se pretinde că instanța de apel nu ar fi avut în vedere niciun criteriu atunci când a evaluat prejudiciul și a cuantificat despăgubirea morală nu se sprijină pe considerentele deciziei recurate.

Cât privește solicitarea de valorificare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate părții reclamante, se constată că aceasta excedează controlului de legalitate în sensul propus de partea pârâtă, care să presupună doar o redimensionare a despăgubirilor stabilite de instanța de apel pe baza criteriilor avute în vedere de aceasta (și care nu au fost contestate prin recurs), întrucât o atare activitate este strâns legată de aceea a aprecierii și evaluării probelor, specifică judecății înfăptuite de instanțele de fond.

În ceea ce privește considerentele deciziei de inadmisibilitate pronunțate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în Cauza Tănăsoaia împotriva României, evocate prin memoriul de recurs, potrivit cărora " protecția oferita jurnaliștilor de art. 10 din Convenție este subordonata condiției exercitării dreptului de buna-credință, în sensul de a comunica informații în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice care, în cazul furnizării de informații de către terțe persoane, presupune o mai mare rigoare și o atenție deosebita înainte de publicarea informațiilor", se constată că nu au legătură cu temeiul juridic al pretenției de despăgubire deduse judecății în prezenta cauză.

Așa fiind, constatând că motivele invocate de partea reclamantă prin memoriul de recurs se constituie în enunțuri cu valoare de principiu aplicabile în materia răspunderii civile delictuale, a răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare, respectiv, în materia daunelor morale, care nu conțin critici punctuale care să releve în ce anume constă încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept pe care aceasta și-a sprijinit soluția, Înalta Curte urmează a constata că acestea nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și, în baza art. art. 489 alin. (2) din cod, va constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 1087/A din 25 noiembrie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 iunie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.