ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 680/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă la 22.08.2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Guvernul României prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 RON despăgubiri cu titlu de daune morale pentru tortura la care a fost supus în timpul detenției. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 C. civ., art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 31 din Constituția României. Prin întâmpinare, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în reprezentarea Ministerului Finanțelor, a invocat excepția netimbrării acțiunii și excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor pentru Guvernul României, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin întâmpinare, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat excepția de netimbrare, excepția de inadmisibilitate a acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii.

Sentința pronunțată de Tribunalul Arad Prin sentința civilă nr. 237/23.11.2023, Tribunalul Arad, secția I civilă a respins, ca nefondată, acțiunea în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor. A admis în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad. A obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale. A respins în rest cererea.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia civilă nr. 106/23.04.2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad împotriva încheierii civile din 14.12.2022 și a sentinței civile nr. 237/23.11.2023 pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2022.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 106/23.04.2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, solicitând admiterea recursului în sensul stabilirii calității procesuale pasive a intimatei Administrația Națională a Penitenciarelor și obligării acesteia în tot la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale. A arătat recurentul că, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, Administrația Națională a Penitenciarelor coordonează, evaluează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești în conformitate cu legislația în vigoare. Potrivit aceluiași act normativ, Administrația Națională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante, ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării. Având în vedere aceste prevederi legale și pornind de la atribuția esențială a Administrației Naționale a Penitenciarelor care, în calitate de autoritate publică, are sarcina de a asigura supravegherea activității unităților din subordine, în categoria cărora se află și penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona și de a verifica modul în care unitățile din subordine își exercită atribuțiile legale, legitimitatea procesuală pasivă în cauză aparține Administrației Naționale a Penitenciarelor, aceasta fiind ținută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenției, i s-au recunoscut și respectat drepturile conferite de lege, în calitatea sa de persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate. Astfel, prejudiciul reclamat de A. a survenit, nu doar din supraaglomerarea penitenciarelor, cum în mod greșit a reținut Curtea de Apel Timișoara, ci și din condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate atât de condițiile efective de cazare, cât și de calitatea hranei și de condițiile insalubre. De asemenea, conform Legii nr. 254/2013, privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, această instituție are atribuții cu privire la organizarea activiătții de executare a pedepselor și asigurare a drepturilor deținuților. Așadar, conform celor stabilite de dispozițiile legale, această entitate este cea care era obligată să asigure condițiile decente prezentate de reclamant, să probeze faptul că aceste condiții au fost asigurate și totodată, poată sta în judecată pentru pretinsa încălcare a condițiilor de detenție, întrucât, potrivit art. 6 alin. (1) lit. y) din H.G. nr. 756/2016, Administrația Națională a Penitenciarelor reprezintă în fața instanțelor judecătorești și a altor organe de jurisdicție interesele ei și coordonează această activitate la nivelul unităților din subordinea sa. Or, din moment ce pârâta are ca atribuții și pe aceea de coordonare și asigurare a condițiilor din penitenciare, rezultă cu puterea evidenței că este în măsură să probeze și să răspundă pentru îndeplinirea corespunzătoare a propriilor atribuții stabilite de dispozițiile legale. Așadar, datorită faptului că locurile de detenție a persoanelor condamnate penal nu se află nici în coordonarea și nici în subordinea Ministerului Finanțelor, este evidentă lipsa calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor pentru Statul Român.

Apărările formulate în cauză Prin înscrisul înregistrat ca întâmpinare, la 14.10.2024, în termenul legal pentru formularea actului procedural, intimatul-reclamant A. a solicitat ca suma de bani stabilită prin hotărârea instanței de fond să-i fie trimisă la Penitenciarul Vaslui Prin întâmpinarea înregistrată la 14.10.2024, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat respingerea recursului. Intimata a făcut trimitere la dispozițiile art. 221-224 C. civ., art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, apoi a arătat că în mod constant instanțele de judecată au statuat că statul este răspunzător de eventuala supraaglomerare din penitenciare. Acordarea de despăgubiri morale nu poate cădea decât în sarcina acestuia, întrucât politica penală este stabilită de către Stat. Pretențiile reclamantului trebuie analizate și prin prisma art. 3 din Convenție, conform căruia statul membru are obligația de a se asigura că privarea de libertate a oricărei persoane se realizează în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, modalitățile de executare nu supun persoana în cauză unei suferințe sau încercări de intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției, ținând seama totodată de cerințele practice din închisoare, astfel încât sănătatea și confortul persoanei deținute să fie asigurate în mod corespunzător. Prin hotărârea pilot Rezmiveș și alții c. României din 25.04.2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a solicitat Statului Român, ca în termen de șase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate apte să soluționeze problema supraaglomerării carcerale și a condițiilor inadecvate de detenție (atribuții ce nu intră în sarcina ANP și a penitenciarelor), în conformitate cu principiile Convenției astfel cum sunt enunțate în hotărârea pilot. Curtea a decis, totodată, amânarea cauzelor similare care nu au fost încă comunicate Guvernului României până la adoptarea măsurilor necesare pe plan național. În hotărâre, Curtea recomandă Statului Român măsuri generale pentru remedierea problemei structurale constatate. În ședința din 17.01.2018, Guvernul României a aprobat, prin Memorandum, Calendarul de măsuri 2018-2024 pentru soluționarea supraaglomerării carcerale si a condițiilor de detenție, în executarea hotărârii-pilot Rezmiveș și alții împotriva României, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 25.04.2017. Având în vedere că asigurarea unor condiții de detenție în conformitate cu standardele internaționale reprezintă o prioritate a Guvernului României, finanțarea măsurilor prevăzute în Calendarul de măsuri 2018-2024 pentru soluționarea supraaglomerării carcerale și a condițiilor de detenție, se va asigura treptat. În continuare, intimata a făcut trimitere la Cauza Ananyev și alții împotriva Rusiei, la Cauza Polgar împotriva României, la Cauza Remziveș și alții c. României și a învederat că instanța europeană a reținut că prin hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19.02.2020 (decizia nr. 460/2020, în dosarul nr. x/2018), a fost stabilită răspunderea pecuniară a statului și nu a autorităților subordonate, pentru condițiile inadecvate de detenție, Înalta Curte întemeindu-și soluția pe faptul că problema condițiilor de detenție are un caracter structural, așa cum s-a reținut și în hotărârea pilot Rezmiveș și alții împotriva României, motiv pentru care cauzele acestor disfuncționalități sistemice nu pot fi imputate locurilor de detenție, ci statului care este răspunzător de politica penală. Intimata a făcut trimitere și la orientarea jurisprudențială a unora dintre instanțele naționale în sensul arătat și a concluzionat că, în cauză, nu se pune problema calității procesuale pasive a intimatei, ci a Statului Român. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin recursul formulat, recurentul apreciază că răspunderea, în prezenta cauză, îi revine pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, care este instituția publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiției, având ca scop coordonarea și controlul activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa. Deși subsumate de către recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și 8) din același cod și vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Cu titlu preliminar, este necesar a fi amintit că legitimarea procesuală a părților în cadrul unei procedurii judiciare este determinată de raportul juridic astfel cum este dedus judecății, coordonatele acestui raport juridic fiind necesar a se determina prin prisma dreptului la a cărui valorificare tinde reclamantul și a obligațiilor despre care acesta afirmă că au fost încălcate de către pârâții chemați în judecată. Aceasta pentru că, la momentul sesizării instanței trebuie verificat și stabilit cadrul procesual subiectiv, premergător oricărei analize care privește existența sau nu a dreptului pretins ori a obligațiilor despre care se pretinde că au fost încălcate, o atare analiză privind drepturile și obligațiile reclamate fiind una care este specifică fondului chestiunii litigioase. Înalta Curte reține că, în drept, potrivit art. 36 din C. proc. civ.: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății (...)" Obiectul cauzei privește solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâților la plata de despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condițiilor de detenție, incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu moral, ca efect al condițiilor de detenție în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiții inumane și degradante, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciului astfel cauzat. În cauza dedusă judecății, din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român, în absența unor norme cu caracter special, prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială, să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenție, de natura celor reclamate în litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instituția răspunderii civile delictuale, prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident și adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretențiile deduse judecății derivă din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție. Potrivit art. 13 din Convenție, "Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor or oficiale." În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretențiile deduse judecății derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenției, care instituie obligația generală a statelor semnatare ale Convenției de a respecta garanțiile art. 3 din Convenție. Instanța de recurs apreciază, în acord cu jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului, că, în situația persoanelor private de libertate, care este ipoteza cauzei deduse judecății, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveș și alții contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistematică a articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru condițiile materiale de detenție din penitenciare, Statul Român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenție. Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condițiile de detenție, în special, suprapopularea și condițiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală. Relativ la acest aspect, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României). Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și ca modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46) Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecății, respectiv al răspunderii obiective pentru condițiile de detenție din penitenciarele din România, se regăsește în hotărârea pilot Rezimveș și alții contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situația particulară a reclamanților nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncționalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea a reținut că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin, de regula, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, par. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (par. 124). În această decizie, Curtea Europeană a reamintit că, deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută, unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie, totuși, să le depășească pe cele pe care le presupune, în mod inevitabil, o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea a reamintit că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deținut, a drepturilor garantate prin Convenție. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecția sporită, din cauza vulnerabilității situației sale și pentru că se află în întregime în grija statului, în acest sens art. 3 impunând autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 și 131,22 octombrie 2009). În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea obiectivă a statului pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, având în vedere că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului și nu a respectat dispozițiile art. 46 din Convenție, deși, ca parte contractantă era obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care este parte. Ca atare, în mod corect, s-a reținut în sarcina Statului Român o răspundere directă, pentru deficiențele sistemice de natură să afecteze demnitatea umană pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, similare celor constatate de instanța europeană. Drept urmare, reținând că, așa cum reiese din anterioara expunere rezumativă a argumentelor pe care reclamantul și-a fundamentat pretenția de despăgubire din litigiul pendinte, entitatea pârâtă căreia i s-a imputat concret fapte de natură a atrage răspunderea lor civilă pe tărâm delictual, respectiv cazarea reclamantului în spații de detenție supraaglomerate (în perioada executării unei pedepse privative de libertate), Înalta Curte apreciază că este justă evaluarea făcută de instanța de apel în privința legitimării procesuale pasive a Statului Român, astfel că această critică dedusă judecății de recurentul-pârât este nefondată. Nefundamentată juridic este și critica recurentului-pârât în ceea ce privește calitatea Ministerului Finanțelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu În ceea ce privește calitatea Ministerului Finanțelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu, Înalta Curte constată că aceasta este stabilită prin dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, cu modificările și completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel: "în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ." În consecință, față de cele anterior redate, se constată că în mod corect a reținut Curtea de Apel Timișoara în argumentarea soluției sale, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, criticile formulate în acest sens neputând fi reținute. Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad împotriva deciziei civile nr. 106 din 23 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.