ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1701/2025

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei de față reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă la data de 11 decembrie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 70.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru acoperirea prejudiciului cauzat print privarea nelegală de libertate în perioada cuprinsă între 7 octombrie 2023 și 13 octombrie 2023, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 714 din 18 iunie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea accesorie a reclamantului.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 329 din data de 18 decembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 714 din data de 18 iunie 2024 pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin, în dosarul nr. x/2023, și a schimbat sentința apelată în sensul că:

A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. și l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, la plata către reclamant a sumei de 35.000 RON cu titlu de daune morale.

A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

L-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 9.520 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție

Împotriva deciziei civile nr. 329 din data de 18 decembrie 2024, pronunțate în dosarul nr. x/2023 de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 3 martie 2025, sub nr. x/2023, și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicita admiterea recursului, modificare în tot a deciziei recurate și respingerea acțiunii în pretenții, formulate de intimatul-reclamant, ca neîntemeiate.

În argumentarea cererii de recurs, recurentul-pârât a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român.

Astfel, a arătat că partea adversă nu menționează niciun temei legal care să justifice chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, nefiind invocat vreun text normativ în acest sens.

A subliniat că Ministerul Finanțelor nu trebuie confundat cu Statul Român, astfel încât acesta nu își poate asuma răspunderea și nici nu poate fi făcut responsabil pentru faptele și actele unor organe ale statului aflate în subordinea altor ministere.

Enunțând prevederile art. 2 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea si funcționarea Ministerului Finanțelor, precum și pe cele ale art. 3 alin. (1) pct. 41, 80 și 81 din același act normativ, recurentul-pârât a apreciat că starea de fapt prezentată de intimatul-reclamant nu face parte din domeniul de activitate al Ministerului Finanțelor, astfel încât acesta nu poate reprezenta Statul Român, lipsindu-i calitatea procesuală pasivă.

Astfel, a arătat că, întrucât intimatul-reclamant are pretenții față de instituții ale statului care nu au nicio legătură cu Ministerul Finanțelor, neaflându-se nici în coordonarea și nici în subordinea acestuia, în cauza de față, este evidentă lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român.

Reiterând susținerea potrivit căreia, contrar dispozițiilor imperative ale art. 194 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., intimatul-reclamant nu a invocat niciun temei de drept pentru chemarea în judecată a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, a susținut și că nici motivarea conform căreia ar fi fost chemat în judecată pentru opozabilitate nu poate fi primită deoarece o hotărâre judecătorească are caracter de opozabilitate erga omnes, astfel încât este opozabilă tuturor entităților, chemate sau nu în judecată.

A subliniat că, în raport cu starea de fapt relevată și cu prevederile art. 30 alin. (1), ale art. 36 teza I și ale art. 40 C. proc. civ., în mod evident rezultă faptul că Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în această cauză, ca reprezentant al Statului Român, drept pentru care acțiunea trebuie respinsă în ceea ce îl privește.

Recurentul-pârât a apreciat că acțiunea în pretenții a intimatului-reclamant față de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, este inadmisibilă, atât timp cât nu sunt îndeplinite condițiile legale de atragere a răspunderii administrativ-reparatorie a statului pentru eventuale prejudicii cauzate prin erori judiciare sau pentru unele pagube cauzate prin acte sau fapte administrative.

În opinia recurentului-pârât, faptul că prejudiciul invocat de către intimatul-reclamant nu a fost cauzat printr-o faptă proprie, directă, a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, acesta nu poate fi ținut răspunzător nici în calitate de comitent, răspunderea civilă delictuală neputând fi angajată decât în raport cu entitatea ce a cauzat nemijlocit prejudiciul.

Totodată, a arătat că în doctrină s-a reținut că între stat și magistrat nu există un raport de prepușenie, în înțelesul C. civ., și nici nu se poate asimila raportul stat-magistrat cu un astfel de raport, care presupune o subordonare între prepus și comitent, cel din urmă având dreptul de a da dispoziții obligatorii și de a dirija activitatea primului.

A menționat că, în conformitate cu dispozițiile legii civile române, obligația de reparare a prejudiciului revine celui care l-a cauzat printr-o faptă ilicită, iar calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.

Recurentul-pârât a învederat și că partea adversă a invocat înscrisuri, hotărâri pronunțate de instanță, respectiv de două instituții ale statului care nu au nicio legătură cu Ministerul Finanțelor, neaflându-se nici în coordonarea și nici în subordinea acestuia, motiv pentru care este evidentă lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român.

Drept urmare, a concluzionat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice ar fi vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că, pentru a se reține existența răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare este necesar ca hotărârea judecătoreasca definitivă să fie în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin aceasta să fi fost afectate grav drepturile și libertățile legitime ale persoanei, iar vătămarea să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Sub acest aspect, a susținut că intimatul-reclamant nu a făcut dovada că a promovat vreo cale extraordinară de atac împotriva celor doua hotărâri evocate, prin care să se constate eroarea judiciară de care face vorbire în acțiunea sa.

Recurentul-pârât a considerat că instanța de fond a reținut, în mod corect și legal, că răspunderea statului în caz de eroare judiciară este una specială prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și de art. 538-539 C. proc. pen.

A menționat că, în cazul intimatului-reclamant nu s-a anulat sau desființat hotărârea de condamnare, acesta nebeneficiind de o hotărâre definitivă de achitare.

În ceea ce privește daunele materiale solicitate de partea adversă, a arătat că, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, acestea trebuie probate cu documente justificative, din care să rezulte existența prejudiciului material reclamat și legătura de cauzalitate dintre acesta și pretinsa faptă ilicită a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor.

Astfel, a susținut că simpla solicitare de acordare de daune materiale nu este de natură a conduce la acordarea acestora, așa cum a solicitat intimatul-reclamant.

Referitor la daunele morale, consideră că acestea sunt exagerate și nejustificate, motiv pentru care solicită respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

A precizat că prejudiciile morale, fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului, iar criteriile prevăzute de art. 1084 C. civ., fiind patrimoniale, sunt valabile în cazul cuantificării despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciilor materiale, dar nu pot fi aplicate în cazul prejudiciilor morale, pentru evaluarea cuantumului despăgubirilor destinate compensării acestora.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că, așa cum a reținut și Înalta Curte, prin decizia nr. 661/2019, în prezenta speță, nu s-a făcut dovada încălcării unor drepturi fundamentale ale intimatului-reclamant, astfel încât nu poate fi obligat să răspundă pentru pretinsul prejudiciu suferit de acesta, fără a fi identificate obligațiile concrete ce-i revin.

Recurentul-pârât a mai susținut că simpla afirmare a împrejurării că în cauză sunt incidente dispozițiile C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală nu este suficientă pentru atragerea acesteia, de vreme ce nu sunt întrunite condițiile impuse de lege, iar invocarea de către partea adversă a unor prejudicii de imagine, a unor trăiri emoționale reprezintă simple susțineri fără valoare și relevanță juridică în contextul în care acestea nu sunt temeinic probate.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat: în principal, anularea recursului, iar, în subsidiar, respingere acestuia ca nefondat; obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea excepției nulității recursului, intimatul-reclamant a arătat că motivele de recurs formulate de către partea adversă reprezintă o reiterare a apărărilor formulate de aceasta prin întâmpinările depuse în fața primei instanțe și a celei de apel, fiind expuse aspecte relative la istoricul cauzei, o reproducere a stării de fapt, o prezentare a propriului punct de vedere, respectiv aceleași chestiuni ca și în fața instanțelor anterioare.

În esență, a subliniat că recurentul-pârât a supus analizei instanței de recurs critici de netemeinicie, ce nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, a susținut că, în speță, cererea de recurs nu respectă nici cerințele formale prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., hotărârea atacată nefiind identificată prin elementele sale caracteristice și care o individualizează, respectiv instanța care a pronunțat-o și numărul dosarului în care a fost dată.

Pe fondul recursului, a arătat că instanța de apel a admis în mod legal apelul și a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea pe care a formulat-o și l-a obligat pe recurentul-pârât la plata sumei de 35.000 RON cu titlu de daune morale, recurentul-pârât fiind obligat și la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță și în apel.

Astfel, cu referire la susținerile recurentului-pârât vizând calitatea procesuală pasivă, a apreciat că instanța de apel, respectând limitele devoluțiunii, a reținut în mod legal că, atâta vreme cât recurentul-pârât nu a formulat apel incident, în condițiile art. 472 C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive, respinsă de instanța de fond, nu mai poate face obiectul unei noi invocări, pe calea întâmpinării, în apelul principal formulat de partea adversă.

De asemenea, în raport cu situația de fapt a cauzei și cu considerentele deciziei recurate, a arătat că instanța de apel a reținut în mod corect că, în speță, este vorba despre o privare nelegală de libertate în perioada 7 octombrie 2023 – 13 octombrie 2023, în sensul art. 539 alin. (1) lit. a) și a) art. 540 C. proc. pen., având, astfel, posibilitatea să solicite repararea prejudiciului moral ce decurge din dispunerea măsurii arestării preventive care a fost considerată nelegală prin intermediul încheierii penale nr. 133/CO/DL pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2023.

În opinia intimatului-reclamant, în speță, așa cum în mod corect a constatat și instanța de apel, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 539 C. proc. pen. pentru acordarea de despăgubiri, privarea sa de libertate fiind dispusă în mod nelegal de către Tribunalul Caraș-Severin, iar dispozițiile legale anterior menționate nu condiționează dreptul la despăgubiri de anularea sau desființarea hotărârii de condamnare ori de stabilirea nevinovăției persoanei respective, ci doar de stabilirea nelegalității detenției.

Totodată, a arătat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 540 C. proc. pen., din întreg probatoriul administrat în cauză reținând în mod judicios că arestarea sa nelegală pe o perioadă de 7 zile i-a cauzat un prejudiciu moral, ținând cont inclusiv de faptul că, în acest timp, a planat asupra sa suspiciunea că s-ar face vinovat de infracțiunile reproșate în propunerea de arestare, fiind afectate, în mod implicit, acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale – onoare, reputație – precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu prietenii, apropiații – toate concretizându-se în suferințe pe plan moral.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, depus în termen legal, recurentul-pârât a o solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și a celorlalte apărări formulate de partea adversă.

În combaterea excepției nulității recursului, a susținut că prezenta cale de atac este formulată în termen legal, iar cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă reglementate art. 486 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. civ.. A precizat că recursul este motivat în raport cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pe fondul căii de atac, în esență, a reluat cele arătate prin cererea de recurs, susținând și că instanța de apel a nesocotit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și pe cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție privitoare la acordarea daunelor morale.

II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 mai 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a stabilit termen de judecată la data de 14 octombrie 2025, când a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate asupra excepției nulității recursului.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

În condițiile art. 248 alin. (1) și ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, Înalta Curte constată următoarele:

În speță, excepția nulității recursului a fost invocată de intimatul-reclamant A. în raport atât cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. raportate la cele ale alin. (1) lit. c) al aceluiași articol, cât și cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Este neîntemeiată susținerea intimatului-reclamant potrivit căreia este atrasă sancțiunea nulității recursului întrucât recurentul-pârât nu a indicat instanța care a pronunțat hotărârea atacată și nici numărul dosarului în care aceasta a fost dată.

Verificând cererea de recurs, Înalta Curte constată că aceasta a fost adresată Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, fiind indicat atât numărul de dosar, cât și numărul și data pronunțării hotărârii atacate (329 din 18 decembrie 2024).

Cum, potrivit art. 490 alin. (1) C. proc. civ., recursul și, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității și față de cele anterior reținute, rezultă că decizia recurată aparține instanței căreia i-a fost adresată cererea de recurs, respectiv Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Astfel, din mențiunile inserate în cererea de recurs, rezultă în mod cert care este hotărârea pe care partea a înțeles să o atace, neputându-se aprecia că nu este cuprinsă mențiunea prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și, ca atare, nu se poate reține incidența sancțiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. din această perspectivă.

În ceea ce privește excepția nulității recursului în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speță, recurentul-pârât a criticat decizia recurată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulând susțineri ce vizează atât excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, cât și fondul cauzei.

Prin decizia recurată, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocate în cauză, instanța de apel a reținut că intimatul-reclamant a formulat apel față de soluția de respingere a acțiunii promovate, invocând că sunt îndeplinite dispozițiile art. 539 C. proc. pen., iar din întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, în apel, reiese că recurentul-pârât a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, excepție care a fost invocată și la instanța de fond, fiind respinsă prin încheierea din data de 16 aprilie 2024.

Astfel, a apreciat că, atât timp cât recurentul-pârât nu a formulat apel incident în condițiile art. 472 C. proc. civ., această excepție, respinsă de instanța de fond, nu mai poate face obiectul unei noi invocări, pe calea întâmpinării, în apelul principal formulat de partea adversă.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut că aspectul vizând calitatea procesuală pasivă în cauză nu mai poate fi pus în discuție, dat fiind faptul că soluția dată de către tribunal asupra acestei excepții nu a fost atacată cu apel incident, în condițiile în care doar reclamantul a formulat apel principal.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a reluat cele arătate anterior în cauză cu privire la temeinicia acestei excepții, fără a aduce nicio critică cu referire la argumentele pentru care instanța de apel a considerat că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, nu mai poate fi invocată și, ca atare, analizată.

Pentru a reprezenta motive de recurs apte de încadrare în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile recurentului-pârât trebuiau să vizeze argumentele reținute de instanța de apel prin decizia ce face obiect al recursului, doar astfel putând fi calificate drept critici ce vizează legalitatea hotărârii.

Or, cum criticile recurentului-pârât nu-și găsesc corespondent în motivarea deciziei recurate, nereferindu-se la raționamentul instanței de apel avut în vedere la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive susținute în cauză, acestea nu pot fi apreciate a reprezenta afirmații ce susțin nelegalitatea decizie recurate și, ca atare, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Totodată, în acord cu cele arătate și de curtea de apel, Înalta Curte reține că, în contextul în care prima instanță s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurentul-pârât, iar soluția dată nu a fost criticată, această excepție nu mai poate fi pusă în discuție în căile de atac și, prin urmare, nici în prezentul recurs.

Pe fondul cauzei, în raport cu motivele invocate prin cererea de apel, prima instanță de control judiciar a analizat dacă sunt îndeplinite condițiile ce rezultă din dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și, având în vedere soluția definitivă pronunțată de judecătorii de drepturi și libertăți în dosarul nr. x/2023, precum și împrejurarea că instanța civilă nu poate să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când este învestită cu cererea întemeiată pe dispozițiile art. 539 alin. (1) din C. proc. pen., a apreciat că, în mod greșit tribunalul a reținut că nu este întrunită condiția prevăzută de art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială, iar interpretarea greșită a legii presupune că, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului legal.

Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice în raport cu situația de fapt reținută de către instanțele devolutive, respectiv aplicarea unor alte norme de drept material decât cele incidente raportului juridic dedus judecății.

Criticând decizia curții de apel și în ceea ce privește soluția dată pe fondul cauzei, recurentul-pârât, deși a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu a arătat care sunt aspectele de nelegalitate ce pot fi imputate deciziei recurate în raport cu temeiul de drept pe care a înțeles să își fundamenteze calea de atac.

Or, pentru a putea determina o verificare a legalității deciziei curții de apel, din această perspectivă, recurentul-pârât trebuia să indice norma de drept material nesocotită, precum și, în concret, în ce constă greșeala instanței de apel, însă, acesta nu a procedat ca atare, ci și-a exprimat propria opinie în sensul că partea adversă nu poate beneficia de despăgubiri, întrucât nu beneficiază de o hotărâre definitivă de achitare, precum și că nu a făcut dovada că a promovat vreo cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor evocate.

În ceea ce privește criticile privind daunele materiale, Înalta Curte constată că acestea nu au legătură cu cauza câtă vreme, în decizia recurată nu există nicio dispoziție în acest sens, instanța de apel neobligând recurentul-pârât la plata unor asemenea despăgubiri. Admițând, în parte, acțiunea, instanța de apel l-a obligat pe acesta doar la plata daunelor morale în sumă de 35.000 RON. Ca urmare, criticile referitoare la pretinsele despăgubiri materiale nu pot fi analizate.

Nu pot face obiectul analizei instanței de recurs nici susținerile prin care recurentul-pârât pretinde că, în speță, cuantumul daunelor morale este prea mare, disproporționat sau nejustificat, întrucât stabilirea valorii despăgubirilor reprezintă o chestiune de fapt, o apreciere subiectivă a instanțelor de fond, care nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză și stabilirea situației de fapt, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor deja administrate și nici la stabilirea unei alte situații de fapt față de cea reținută de instanța de apel, în recurs neputând fi analizate decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceste limite ale judecății în calea extraordinară de atac rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Totodată, Înalta Curte reține că, prin răspunsul la întâmpinare (depus la data de 24 aprilie 2025), recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a respectat criteriile stabilite în materia acordării despăgubirilor de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului și prin jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă, aceste critici nu pot fi primite, având în vedere prevederile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., fiind formulate după împlinirea termenului recunoscut de lege [art. 485 alin. (1) coroborat cu art. 487 alin. (1) C. proc. civ..] pentru motivarea recursului, respectiv după data de 21 februarie 2025 (decizia atacată fiind comunicată recurentului-pârât la data de 21 ianuarie 2025).

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalității acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în raport cu dezlegările date prin decizia atacată, obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Ca atare, cum recurentul-pârât nu a adus critici apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza pe fond a criticilor formulate prin cererea de recurs.

Totodată, constatând că partea care a pierdut procesul este recurentul-pârât, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 RON, dovedite prin factura și chitanța aflate, în copii conforme cu originalul, la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva deciziei civile nr. 329 din data de 18 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 RON, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2025.