ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1367/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 26.04.2023, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o veți pronunța, să se dispună obligarea Pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 213.938 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, și a sumei de 213.938 RON, cu titlu de daune morale și obligarea pârâtului Statul Român la plata tuturor cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 165/05.03.2024, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, precum și cererea accesorie a reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 255 din 8 octombrie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de apelant reclamant A., în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 164/05.03.2024 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2023. A respins cererea de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 255 din 8 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.. Prin cererea de recurs formulată s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și obligarea intimatului Statul Român la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de soluționarea prezentului dosar. În susținerea cererii de recurs, recurentul a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la condițiile pentru atragerea răspunderii patrimoniale a Statului Român, în sensul dispozițiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data săvârșirii erorii judiciare. Recurentul a arătat că atât prin cererea de chemare în judecată cât și prin cererea de apel a demonstrat că, în soluționarea dosarului nr. x/2021 de către Tribunalul Caransebeș, prin sentința nr. 381/26.05.2021, s-a produs o eroare judiciară constând în pronunțarea unei hotărâri în mod evident contrare legii. Astfel, a fost aplicată în mod nelegal o sancțiune administrativă constând în interdicția de a ocupa timp de 3 ani funcții publice alese, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în legătură cu o infracțiune și cu o condamnare pentru o faptă prevăzută de legea penală. Recurentul a menționat că, potrivit dispozițiilor art. 96 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004, răspunderea patrimonială a statului este condiționată de îndeplinirea cumulativă a patru cerințe, respectiv: (i) pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive; (ii) ca această hotărâre să fie contrară legii sau situației de fapt rezultate din probe; (iii) hotărârea să fi afectat grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei; și (iv) vătămarea să nu poată fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. În opinia recurentului, instanța de fond a ajuns în mod nefondat și contrar realității la concluzia că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, raportându-se exclusiv la condiția privind imposibilitatea remedierii vătămării printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, condiție pe care a apreciat-o în mod greșit ca neîndeplinită. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a mai precizat că instanța de apel a corectat conduita instanței de fond, reținând, prin decizia recurată, că măsura dispusă potrivit sentinței civile nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraș-Severin, definitivă în conformitate cu art. 160 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, nu putea fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, cu atât mai mult cu cât recursul declarat împotriva acesteia fusese deja respins ca inadmisibil, conform deciziei civile nr. 1517/11.11.2021 a Curții de Apel Timișoara. Recurentul a menționat că această concluzie a instanței de apel este singura pe care o apreciază corectă și nu înțelege să o critice în prezentul recurs. În schimb, recurentul a criticat raționamentul instanței de apel care, depășind eroarea primei instanțe, a reținut că nu ar fi îndeplinită condiția prevăzută de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, referitoare la necesitatea ca hotărârea judecătorească definitivă pronunțată să fie în mod evident contrară legii sau situației de fapt rezultată din probe. Astfel, recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, aplicând eronat și prin scoatere din context considerente din Decizia ICCJ - CDCD nr. 14/25.03.2019, pe care chiar a citat-o în cuprinsul hotărârii. În opinia recurentului, instanța de apel a reținut în mod greșit că art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 conține două teze distincte, prima teză instituind reguli generale privind interdicția ocupării tuturor categoriilor de funcții și demnități publice enumerate la art. 1 din aceeași lege, iar cea de-a doua teză introducând reguli specifice pentru categoria funcțiilor eligibile. Mai mult, recurentul a precizat că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că întreaga argumentație privind dihotomia dintre sancțiunile aplicabile în materie penală și administrativă ar fi relevantă doar pentru persoanele aflate sub incidența primei teze din art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, nefiind aplicabilă și celei de-a doua teze din același articol. Instanța de apel a reținut astfel că sancțiunea aplicată reclamantului prin sentința civilă nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraș-Severin ar avea suport legal, interpretând greșit principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus". Recurentul a subliniat că aceasta constituie o eroare vădită de aplicare a legii, întrucât instanța de apel a perpetuat exact eroarea judiciară reclamată, aplicând o sancțiune administrativă prevăzută într-o lege civilă și administrativă (Legea nr. 176/2010) în context penal, care este exclusiv reglementat de C. pen.. Astfel, sancțiunea administrativă constând în interdicția de a ocupa funcții publice alese timp de 3 ani a fost aplicată în mod greșit în raport cu o infracțiune, faptă prevăzută și sancționată exclusiv de legea penală. În continuarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, în mod evident, prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, indiferent de tezele acestuia, trebuie analizate prin raportare la dispozițiile art. 25 alin. (1) din aceeași lege, conform cărora "fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligațiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate constituie abatere disciplinară și se sancționează potrivit reglementării aplicabile demnității, funcției sau activității respective, în măsura în care prevederile prezentei legi nu derogă de la aceasta și dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni". Recurentul a subliniat că, per a contrario, dacă fapta întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni - situație incidentă în prezenta cauză - aceasta se pedepsește exclusiv conform dispozițiilor din dreptul penal, ceea ce exclude de plano aplicarea prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Așadar, dispozițiile art. 25 alin. (2) nu pot fi aplicate independent, prin ignorarea prevederilor alineatului anterior, astfel cum în mod greșit a procedat instanța de apel, interpretarea corectă fiind contextuală și unitară. Recurentul a mai precizat că aceeași concluzie rezultă și din terminologia folosită de lege și analizată de instanța de apel, întrucât sintagma "modul de constatare a conflictului de interese" este specifică procedurii privind abaterile disciplinare, nicidecum procedurii penale, unde, în situația în care fapta întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, se pronunță o soluție de condamnare. Mai mult, recurentul a arătat că situația-premisă avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la momentul pronunțării Deciziei nr. 14/2019, este fundamental diferită de situația recurentului. Astfel, decizia ICCJ-CDCD nr. 14/2019 a fost pronunțată într-o cauză având ca obiect solicitarea unei hotărâri preliminare formulate de o persoană ce deținuse calitatea de consilier local și făcuse obiectul unei verificări administrative din partea Agenției Naționale de Integritate, care a constatat existența unui conflict de interese, fiind deci vorba despre o procedură exclusiv administrativă, nu penală. Or, în prezenta speță, recurentul nu a făcut obiectul unei proceduri administrative derulate de Agenția Națională de Integritate, situație ce evidențiază inaplicabilitatea Deciziei ICCJ-CDCD nr. 14/2019. În consecință, recurentul a susținut că decizia respectivă nu poate fi aplicată speței nici măcar prin analogie, aceasta fiind interzisă expres de dispozițiile art. 10 din C. civ. Nu în ultimul rând, recurentul a atras atenția că o interpretare precum cea reținută de instanța de apel duce la consecințe inacceptabile și absurde, respectiv instituirea unei pedepse complementare care nu este prevăzută de lege, printr-o hotărâre judecătorească. În continuarea motivelor de recurs, recurentul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată și cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la răspunderea statului pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene în componenta sa referitoare la răspunderea statului membru pentru încălcarea dreptului UE de către instanțele judecătorești naționale, astfel cum aceasta rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) din cauzele Francovich, Brasserie du Pêcheur și Köbler. Astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit Hotărârii CJUE în cauza C-40/21 din 04.05.2021, sancțiunea pentru conflicte de interese trebuie să respecte principiul proporționalității, revenind instanțelor naționale obligația de a analiza atât legalitatea, cât și proporționalitatea sancțiunilor aplicate. În acest context, instanța a apreciat că, în cauză, conflictul de interese reținut în sarcina reclamantului fiind de natură penală, gravitatea acestuia este prezumată ca fiind ridicată, iar sancțiunea aplicată prin sentința civilă nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraș-Severin este proporțională cu fapta săvârșită. Prin urmare, instanța de apel a conchis că nu există o încălcare a dreptului UE care să angajeze răspunderea statului. Recurentul a apreciat însă că acest raționament al instanței de apel este fundamental greșit, fiind determinat de omisiunea instanței de a analiza pedepsele complementare și accesorii aplicate în dosarul penal nr. x/2016, în care recurentul a fost condamnat. În acest sens, recurentul a precizat că a fost condamnat penal pentru săvârșirea infracțiunilor de conflict de interese în formă continuată (art. 253 1 C. pen. 1969) și fals intelectual (art. 289 C. pen. 1969) prin sentința penală nr. 66/27.02.2018 pronunțată de Judecătoria Caransebeș, definitivă prin decizia penală nr. 781/03.07.2018 a Curții de Apel Timișoara. Instanța penală a stabilit, pe lângă pedeapsa principală de 6 luni închisoare, și pedeapsa complementară și accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. 1969, respectiv dreptul de a fi ales și dreptul de a ocupa funcții publice. Astfel, recurentul a evidențiat că instanțele penale au individualizat pedepsele aplicate inclusiv prin prisma respectării principiului proporționalității, hotărârile pronunțate în dosarul penal bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Or, prin aplicarea suplimentară a sancțiunii prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, respectiv interdicția de 3 ani de a ocupa funcții publice, pe lângă pedepsele deja stabilite prin hotărârea penală, se ajunge la o majorare nelegală și disproporționată a perioadei în care recurentului îi este interzis să ocupe funcții publice, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul penal, inclusiv în ceea ce privește proporționalitatea pedepsei aplicate. Mai mult, recurentul a subliniat că această majorare suplimentară a duratei interdicției, pe lângă faptul că nu este prevăzută de lege, reprezintă o sancționare disproporționată și nelegală, încălcând principiul proporționalității statuat de dreptul Uniunii Europene, astfel cum a fost acesta clarificat de Hotărârea CJUE din cauza C-40/21. În drept, recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei civile nr. 255/08.10.2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2023, invocând următoarele motive: Pe cale de excepție, intimatul a invocat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, subliniind că instituția nu poate fi confundată cu Statul Român și nici nu poate fi considerată responsabilă pentru fapte sau acte ale altor autorități ale statului aflate în subordinea altor ministere. În drept, intimatul a arătat că răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru erori judiciare este reglementată de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 și presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții stricte. Intimatul a apreciat că, în speță, nu sunt îndeplinite aceste condiții, în special condiția referitoare la existența unei hotărâri judecătorești definitive care să fie în mod evident contrară legii sau situației de fapt rezultate din probele administrate în cauză, precum și condiția privind imposibilitatea remedierii prejudiciului printr-o altă cale de atac ordinară sau extraordinară. Referitor la prejudiciul material invocat de recurent, intimatul a menționat că daunele materiale trebuie să fie temeinic probate cu documente justificative clare și să rezulte explicit existența prejudiciului material reclamat și legătura directă de cauzalitate cu eroarea judiciară imputată Statului Român, condiții pe care le consideră neîndeplinite în prezenta cauză. În ceea ce privesc daunele morale, intimatul a precizat că acestea trebuie să fie justificate în mod clar și că reclamantul nu a demonstrat în mod adecvat existența unor prejudicii morale certe și cuantificabile, invocările acestuia fiind simple afirmații generale, lipsite de substanță juridică. În concluzie, intimatul a subliniat că simpla invocare a unor trăiri emoționale sau prejudicii de imagine nu reprezintă argumente juridice suficiente pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român, solicitând în consecință respingerea recursului formulat de reclamant și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Prin intermediul unicului motiv de casare invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a pretins nelegalitatea deciziei atacate susținând două categorii de critici. Astfel, printr-o primă serie de motive, se susține că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 referitoare la eroarea judiciară, precum și pe cele ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative. Înalta Curte constată că aceste critici de recurs sunt nefondate, întrucât instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect normele de drept material, prin raportare la circumstanțele cauzei. Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituția României republicată: "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență." Principiul constituțional este reiterat, la nivel legal, în cuprinsul art. 96 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Aceste prevederi legale consacră principiul răspunderii obiective a Statului, sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde în cazul erorilor comise în sistemul judiciar, context în care conferirea către Stat - în exclusivitate - a calității de debitor al obligației de dezdăunare este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-și putea valorifica creanța. Conform dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare la 26.05.2021, când a rămas definitivă sentința civilă nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraș-Severin pronunțată în dosarul nr. x/2021): "Există eroare judiciară atunci când: (...) b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară." Prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 5 martie 2018 (prin care s-a realizat controlul de constituționalitate a priori asupra dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018), Curtea Constituțională a statuat că noțiunea de "eroare judiciară" este o noțiune autonomă, care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produce consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. (paragrafele 216-217). Ulterior, prin decizia nr. 417 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 534 din 27 iunie 2018 (prin care s-a realizat tot un control de constituționalitate a priori asupra acelorași dispoziții ale art. 96 din Legea nr. 303/2004), Curtea Constituțională a dezvoltat raționamentul din decizia anterioară arătând că în ceea ce privește art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, se rețin următoarele condiții de admisibilitate: existența unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existența unei hotărâri judecătorești definitive; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de același grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Prin urmare, se impune, astfel, îndeplinirea unui număr relevant de condiții de admisibilitate pentru promovarea acțiunii în constatarea erorii judiciare pentru ipoteza legală vizată, ceea ce reflectă existența unui filtru foarte strict, astfel încât ea nu vizează orice greșeală realizată în cursul urmăririi penale sau judecății, ci numai cele strict individualizate în textul analizat.(par. 74-75) De asemenea, în aceeași decizie(par. 78), Curtea reține că stabilirea unor condiții de admisibilitate foarte stricte ale acțiunii în constatarea erorii judiciare anulează riscul unei noi judecăți de fond ce va purta asupra cauzei. Din contră, "obiectul judecății va consta în evaluarea modului în care a funcționat justiția în soluționarea unei situații litigioase, și nu vizează soluționarea situației litigioase în sine." Se mai reține în aceeași decizie(par. 82) că legiuitorul a indicat nu numai natura normelor juridice apte să producă o asemenea vătămare, precum ipotezele normative care atrag aplicarea dispozițiilor referitoare la eroarea judiciară, fiind astfel clar și univoc determinate situațiile în raport cu care se apreciază afectarea drepturilor/libertăților/intereselor legitime ale persoanei. Astfel, actele procesuale efectuate cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual sau hotărârile judecătorești pronunțate, în mod evident, în contra legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză constituie situațiile ce pot determina constatarea existenței unei erori judiciare; acestea ilustrează în sine un grad de abatere foarte mare de la exigențele ce caracterizează instrumentarea/judecarea cauzei. Practic, standardul de nesocotire a acestor exigențe se circumscrie constatării faptului că în situația dată niciun alt procuror/judecător cu o pregătire și diligență medie nu ar fi procedat în modul respectiv. Totodată, se reține că cerința impusă de legiuitor ca acțiunea în constatarea erorii judiciare să fie promovată după epuizarea căilor ordinare/extraordinare de atac este o chestiune care aduce în discuție caracterul său excepțional, revenind judecătorului cauzei competența de a interpreta de la caz la caz îndeplinirea acestei condiții, în raport de circumstanțele speței. În acest context normativ, se reține că, în vederea angajării răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciul cauzat prin eroare judiciară, se impune, printre altele, să existe o hotărâre judecătorească definitivă, care să fie, în mod evident, contrară legii sau situației de fapt ce rezultă din probele administrate. De altfel, asupra îndeplinirii celorlalte condiții de admisibilitate ale acțiunii în constatarea erorii judiciare nu există dispută între părți. Referitor la îndeplinirea cerinței legale anterior menționate pentru admisibilitatea acțiunii în constatarea erorii judiciare, opus susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, atunci când a reținut că sentința civilă nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraș-Severin pronunțată în dosarul nr. x/2021, nu este, în mod evident, contrară legii sau situației de fapt rezultate din probele administrate, nefiind astfel îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru eroare judiciară. Din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că la baza raționamentului logico-juridic al instanței de apel a stat, în conformitate cu dispozițiile legale arătate în precedent, premisa că încălcarea legii sau contrarietatea cu situația de fapt care rezultă din probele administrate trebuie să fie una evidentă, fiind esențial ca instanța învestită cu o acțiune prin care se urmărește angajarea răspunderii patrimoniale a Statutului pentru eroare judiciară să nu exercite un veritabil control judiciar asupra hotărârii judecătorești definitive. Aceasta, întrucât un atare control se poate exercita doar prin intermediul căilor de atac ordinare și extraordinare, astfel cum prevede art. 129 din Constituția României republicată, precum și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. După cum rezultă din considerentele deciziei civile recurate, instanța de apel a procedat, prin prisma susținerilor reclamantului și a înscrisurilor depuse la dosar, la propria verificare a aspectelor invocate de apelant și a ajuns la concluzia că nu se poate reține existența unei erori judiciare. Pentru a ajunge la această concluzie instanța de apel a procedat ea însăși la interpretarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 invocate reclamant și a reținut că "teza la care s-a făcut raportarea în prezenta cauză reglementează condițiile pentru ocuparea funcțiilor eligibile de către persoane în privința cărora s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate. Așadar, întreaga construcție realizată de reclamant privind noțiunea de conflict de interese, respectiv dihotomia dintre sancțiunile aplicabile în penal și administrativ nu prezintă relevanță decât în ceea ce privește persoana aflată în situația reglementată de prima teză a art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Or, cum în speța de față, întreaga raportare s-a făcut la teza a doua a art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, fiind reținut față de reclamant conflictul de interese, aplicând regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă), observând că în cauză teza incidentă nu distinge modul de constatare, respectiv regimul juridic sancționator al conflictului de interese, Curtea constată că sancțiunea aplicată reclamantului și menținută potrivit sentinței civile nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraș-Severin are suport legal." În alți termeni, curtea de apel, asemenea instanței care a pronunțat sentința civilă nr. 381/26.05.2021, a constat că dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 sunt aplicabile și situației recurentului în limitele arătate supra. În acest context, contrar susținerilor din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurentul supraestimează valențele pe care instanța de apel le-a conferit Deciziei nr. 14/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, referitor la această din urmă decizie se constată că instanța de apel a invocat-o doar cu scopul de a evidenția că alin. (2) al art. 25 din Legea nr. 176/2010 reglementează mai multe ipoteze, cea aplicabilă recurentului fiind dedusă de instanța de prim control judiciar, prin raționamentul logico-juridic propriu, în raport de susținerile și situația reclamantului. În realitate, ceea ce prezintă relevanță din Decizia nr. 14/2019, și la care s-a raportat curtea de apel, sunt statuările Curții Constituționale citate în această decizie. Deosebit, se constată că prin recursul de față recurentul insistă pe faptul că nelegalitatea evidentă a sentinței civile nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraș-Severin rezidă în aceea că efectul ei a constat în aplicarea unei sancțiuni administrative, respectiv interdicția de a ocupa 3 ani funcții publice alese, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în legătură cu o infracțiune, pentru care a fost condamnat, sugerând că acest din urmă temei legal nu are în vedere o asemenea situație. Observând conținutul normativ al dispozițiilor legale invocate, asemenea instanței de apel, Înalta Curte constată că texul legal de raportare nu distinge, într-adevăr, cu privire la modul de constatare a existenței conflictului de interese, fiind, astfel, permisă și o interpretare a textului potrivit căreia hotărârea penală de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese (în cazul de față prevăzută de art. 253 1 C. pen. din 1969) poate constitui o hotărâre prin care "s-a constatat existența conflictului de interese" în sensul normei de referință. O asemenea interpretare apare ca fiind îngăduită și prin raportare la jurisprudența Curții Constituționale referitoare la temeiul legal analizat. Astfel, prin mai multe decizii(a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 483 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 31 ianuarie 2014 sau Decizia nr. 391 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial Nr. 597 din 11 august 2014), Curtea Constituțională a subliniat natura juridică specifică a interdicției de a ocupa funcții publice ca urmare a constatării existenței unei stări de incompatibilitatea sau a unui conflict de interese. Astfel, în Decizia nr. 391 din 2 iulie 2014(menționată și Decizia nr. 14/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), Curtea Constituțională reține că, "în contextul normativ de stabilire a unor interdicții în ceea ce privește funcțiile și demnitățile publice, prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 instituie reguli specifice referitoare la ocuparea funcțiilor eligibile. Astfel, interdicția de a mai ocupa aceeași funcție eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului reprezintă o sancțiune cu natură juridică distinctă de pedeapsa complementară constând în interdicția temporară a exercitării unor drepturi, în speță drepturi electorale. Legea nr. 176/2010 vizează asigurarea integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice și prevenirea corupției instituționale, domeniu ce nu poate fi supus prin analogie regimului juridic specific dreptului penal și sancțiunilor penale."(par. 15) Prin urmare, și din această din urmă perspectivă nu se poate reține că sentința civilă nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraș-Severin este în mod evident contrară legii în sensul art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004. Printr-o altă categorie de critici, subsumate aceluiași caz de casare se susține nelegalitatea deciziei instanței de apel întrucât aceasta este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la răspunderea statului pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene. În esență, prin criticile analizate se pretinde că raționamentul instanței de apel este eronat, fiind determinat de "omisiunea analizei pedepselor complementare și accesorii" din dosarul penal nr. x/2016, dosar în care a fost condamnat recurentul, arătându-se că adăugarea unei noi sancțiuni, cea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, respectiv interdicția de 3 ani de a ocupa funcții publice, la pedepsele aplicate prin hotărârea penală, conduce la o majorare a perioadei în care acesta nu putea ocupa funcții publice, încălcând astfel și autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul penal, inclusiv în privința proporționalității pedepsei aplicate. Referitor la aceste susțineri, sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deși se invocă nesocotirea de către instanța de apel a unor principii deduse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, criticile efectiv invocate nu conduc spre o asemenea analiză, ci se solicită instanței de recurs să verifice dacă sancțiunile cumulate (penală și administrativă) reprezintă o "pedeapsă proporțională" în raport de circumstanțele recurentului. Or, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte relevă că aceste argumente din memoriul de recurs nu pot fi analizate în acest stadiu al procedurii, întrucât aduc în discuție elemente de temeinicie atât a deciziei recurate, cât și a sentinței prin care se pretinde că s-a săvârșit eroarea judiciară. Aceasta întrucât instanța de recurs nu are competența legală de a corobora și de a interpreta înscrisurile depuse la dosar, ci doar de a exercita un control strict de legalitate, prin prisma motivelor de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Pe de altă parte, prin susținerile de referință recurentul evocă problema cumulului răspunderii penale cu cea administrativă în circumstanțele cazului. Referitor la această constatare, Înalta Curte reține însă că o asemenea apărare nu a fost invocată de recurent în dosarul soluționat prin sentința civilă nr. 381/26.05.2021 a Tribunalului Caraș-Severin, astfel că aceasta nu poate căpăta relevanță juridică în cauza de față pentru că nu se poate pretinde că sentința anterior menționată ar fi contrară legii sau situației de fapt pentru acest argument, atât timp cât asemenea motive nu au fost invocate pentru a justifica nelegalitatea ordinului cenzurat în judecata care a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Caraș-Severin soluționat prin sentința anterior menționată. În plus, după cum s-a arătat supra, în litigiile având ca obiect acțiuni în constatarea erorii judiciare este exclusă o nouă judecată de fond asupra cauzei. Din contră, așa cum în mod explicit rezultă și din jurisprudența Curții Constituționale indicată anterior în cuprinsul prezentelor considerente, "obiectul judecății poate consta doar în evaluarea modului în care a funcționat justiția în soluționarea cauzei în care se pretinde că s-a comis eroare judiciară, nefiind posibilă soluționarea situației litigioase în sine." Prin urmare, instanța de recurs nu are competența legală de a rejudeca dosarul nr. x/2021, ci doar de a verifica dacă instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, atunci când a reținut că nu se poate angaja răspunderea patrimonială a Statului pentru eroare judiciară, întrucât hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în acel dosar nu este, în mod evident, contrară legii sau situației de fapt ce rezultă din probele ce au fost administrate în acel proces. În considerarea celor expuse, rezultă că instanța de apel nu a pronunțat decizia civilă recurată cu încălcarea prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 ori ale art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Față de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurentul-reclamant, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 255/08.10.2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.