ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1184/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă la 17 august 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru măsurile privative de libertate ce i-au fost aplicate în procesul penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 al Judecătoriei Moldova Nouă;

- obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat în procesul penal ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2021 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Moldova Nouă și respectiv nr. 851/261/2021 al Judecătoriei Moldova Nouă;

- obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.2. Sentința pronunțată de Caraș-Severin, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 159 din 26 februarie 2024, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin; a respins solicitarea reclamantului privind plata cheltuielilor de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 236 din 03 octombrie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 159 din 26 februarie 2024, pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat intimatul-pârât la plata sumei de 30.000 RON cu titlu de despăgubiri; a respins în rest acțiunea; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate; a obligat pârâtul la plata sumei de 9900 RON către reclamantul A. cu titlu de cheltuieli de judecată în prima instanță

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 236 din 03 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 10 februarie 2025, sub nr. x/2023, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 11 februarie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. în temeiul art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei, cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu trimitere la parcursul litigiului în etapele procesuale anterioare, sub aspectul incidenței motivelui de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, reiterând excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român în cauza dedusă judecății, cu argumentul că Ministerul Finațelor nu trebuie confundat cu Statul Român și nu poate fi făcut respinsabil pentru faptele și actele unor organe ale statului aflate în subordinea altor ministere.

A făcut trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. c) și art. 3 alin. (1) pct. 41, art. 80, art. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, cu modificările și completările ulterioare, susținând că pretențiile reclamantului vizează unele instituții ale statului care nu află în coordonarea și în subordinea Ministerului Finanțelor ca și reprezentant al Statului Român, lipsindu-i calitatea procesuală pasivă.

În ciuda dispozițiilor imperative ale art. 194 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., reclamantul nu invocă niciun temei de drept de care se prevalează pentru chemarea în judecată a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor. Nici motivarea conform căreia ar fi fost împrocesuat pentru opozabilitate nu poate sta în picioare, deoarece o hotărâre judecătorească are caracter de opozabilitate erga omnes, astfel încât este opozabilă tuturor entităților împrocesuate sau nu.

Astfel, luând în considerare prevederile art. 30 alin. (1), art. 36 teza I, art. 40 C. proc. civ., rezultă în mod evident că Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză ca reprezentant al Statului Român, drept pentru care acțiunea trebuie respinsă față de acesta.

A considerat că acțiunea în pretenții a reclamantului față de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor este inadmisibilă, atât timp cât nu sunt îndeplinite condițiile legale de atragere a răspunderii administrativ- reparatorie a statului pentru eventuale prejudicii cauzate prin erori judiciare sau unele pagube cauzate prin acte sau fapte administrative.

Având în vedere faptul că prejudiciul invocat de către reclamant nu a fost cauzat pentr-o faptă proprie, directă, a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, acesta nu poate fi ținut răspunzător nici în calitate de comitent, răspunderea delictuală neputând fi angajată decât în raport cu entitatea ce a cauzat nemijlocit prejudiciul.

În teoria de specialitate s-a arătat că între stat și magistrat nu există un raport de prepușenie în înțelesul C. civ. și nici nu se poate asimila raportul stat - magistrat cu un astfel de raport, care presupune o subordonare între prepus și comitent, cel din urmă având dreptul de a da dispoziții obligatorii și de a dirija activitatea primului. În conformitate cu dispozițiile legii civile române, obligația de reparare a prejudiciului revine celui care l-a cauzat printr-o faptă ilicită.

În conformitate cu dispozițiile legii civile române, obligația de reparare a prejudiciului revine celui care l-a cauzat printr-o faptă ilicită. Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana paratului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.

Calitatea procesuală pasivă într-un proces presupune o identitate între pârâtul chemat în judecată și: persoana obligată în raportul obligațional dedus judecății de reclamant, persoana care neagă dreptul reclamantului, persoana față de care reclamantul dorește să-și stabilească existența unui drept real, persoana în patrimoniul căreia reclamantul dorește să dovedească inexistența unui drept real.

În susținerea acesteia a menționat că funcția dreptului procesual constă în principal, în a asigura sancțiunea dreptului civil material, ceea ce înseamnă că poziția de reclamant în cadrul litigiului aparține titularului dreptului subiectiv civil afirmat, în timp ce calitatea procesuală pasivă o are cel obligat în același raport juridic (subiectul pasiv al dreptului).

Reclamantul a invocat în apărarea sa înscrisuri, hotărâri pronunțate de instanță, respectiv de doua instituții ale statului care nu au nicio legătură cu Ministerul Finanțelor, neaflându-se nici în coordonarea și nici în subordinea acestuia, motiv pentru care consideră că este evidentă lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor ca reprezentant al Statului Roman în cauza de față.

Drept urmare, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu își poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice ar fi vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă a persoanelor respective, în măsura în care s-ar fi produs un prejudiciu.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea excepției invocate, constatarea lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor ca și reprezentant al Statului Român în cauza dedusă judecății și respingerea acțiunii față de acesta.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că una din condițiile existenței răspunderii patrimoniale a Statului'pentru erorile judiciare este ca hotărârea judecătorească definitivă să fie în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care să fi fost afectate grav drepturile și libertățile legitime ale personei vătămate șii vătămarea să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Or, reclamantul nu a făcut dovada că a promovat vreo cale extraordinară de atac împotriva celor două hotărâri evocate prin care să se constate eroare judiciară de care a făcut vorbire în acțiunea sa.

Instanța de fond în mod corect și legal a reținut faptul că răspunderea statului în caz de eroare judiciară este una specială prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și art. 538-539 C. proc. pen.. Redând conținutul art. 538 C. proc. pen., a precizat că în cazul reclamantului nu s-a anulat sau desființat hotărârea de condamnare și acesta nu beneficiază de o hotărâre definitivă de achitare.

Pentru dovedirea daunelor materiale, reclamantul are obligația de a depune documente justificative din care să rezulte existența prejudiciului material reclamat și legătura de cauzalitate dintre acesta și pretinsa faptă ilicită a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, făcând trimitere la decizia nr. 949 din 21 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, simpla solicitare de acordare de daune materiale nu este de natură a conduce la acordarea de daune materiale solicitate de reclamant.

În ceea ce privește daunele morale, în raport cu criticile aduse în cauza dedusă judecății, partea a susținut că acestea sunt exagerate și nejustificate, motiv pentru care a solicitat să fie respins acest capăt de cerere, ca neîntemeiat. Prejudiciile morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani. Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului.

Prin urmare, criteriile prevăzute de art. 1084 C. civ., fiind patrimoniale, sunt valabile în cazul cuantificării despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciilor materiale, dar nu pot fi aplicate în cazul prejudiciilor morale, pentru evaluarea cuantumului despăgubirilor destinate compensării acestora.

În acord cu cele reținute prin decizia nr. 661/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a considerat că nu s-a făcut dovada încălcării unor drepturi fundamentale ale reclamantului, astfel încât nu poate fi primită susținerea că pârâtul Statul Român trebuie să răspundă pentru pretinsul prejudiciu suferit de reclamant fără a fi identificate obligațiile concrete ce-i revin pârâtului.

Faptul că s-a susținut incidența în cauză a dispozițiilor din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, nu este suficient pentru a fi atrasă răspunderea civila delictuală pentru Statul Român, de vreme ce nu sunt întrunite elementele acesteia pentru a stabili în sarcina pârâtului Statul Roman obligația de a acorda despăgubiri pentru daune morale reclamantului.

Or, invocarea de către reclamant a unor prejudicii de imagine reprezintă simple susțineri fără relevanță juridică sau probatorie și care nu pot fi avute în vedere de către instanța de judecată în condițiile în care acestea nu sunt temeinic probate, iar derularea procesului reprezintă o cauza licită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă indiferent de consecințele pe plan material, moral, fîzic și psihic pe care procesul le ar fi putut avea asupra reclamantului.

II.2 Apărările formulate în cauză:

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 17 august 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din 03 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la 03 iunie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, la care instanța a reținut cauza spre soluționare, cu prioritate pe excepția nulității recursului, invocată din oficiu.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând recursul în condițiile art. 248 alin. (1) coroborat cu art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, și concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurenții să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în acelea prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea recurată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient.

Când motivele de fapt ale recursului nu satisfac aceste exigențe, referindu-se la aspecte străine de soluția dispusă prin hotărârea recurată și de considerentele care susțin în mod necesar această soluție, trebuie considerat că cerința motivării recursului nu este îndeplinită, acesta fiind lovit de nulitate.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat la nivel formal incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material, câtă vreme în dezvoltarea acestui motiv de casare nu a adus critici concrete deciziei atacate și nici nu a combătut dezlegările juridicționale punctuale date de instanța anterioară care au fundamentat soluția de admitere în parte a apelului declarat de reclamant, cu consecința obligării pârâtului la plata daunelor morale.

Din contră partea a reluat în mod fidel apărările formulate în cadrul întâmpinării depuse în fața primei instanțe cu privire la solicitarea de admitere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, constatarea neîndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii patrimoniale a Statului, nedovedirea daunelor materiale și caracterul exagerat al daunelor morale în evaluarea prejudiciului reclamat în cauză, astfel cum apar redate în considerentele hotărârii atacate (paginile 3-5).

Din această perspectivă, se reține că prin sentința civilă nr. 159 din 26 februarie 2024, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, excepție unită cu fondul, reținând că Statul Român răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în condițiile legii, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție.

Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în considerarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., dar și a celor statuate prin deciziile nr. 136/2021 a Curții Constituționale și nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând că reclamantul nu are dreptul la obținerea despăgubirilor pentru perioada în care a fost suspus măsurilor preventive, cu motivarea că hotărârea de achitare nu echivalează cu nelegalitatea privării de libertate câtă vreme acest lucru nu a fost constatat prin hotărâre a instanței penale.

Instanța de apel, rejudecând cauza, a infirmat în parte soluția de respingere a cererii reclamantului, cu consecința admiterii acțiunii doar în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale, reținând că Statul Român justifică legitimarea sa procesuală în calitate de pârât, în cauză, din moment ce a fost chemat să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, ca entitate care trebuie să stea în procesul de recunoaștere a drepturilor consacrate de Convenție.

De asemenea, în contextul în care reclamantul a fost supus unei măsuri preventive privative de libertate, apoi restrictive de libertate, dar ulterior acesta a fost achitat de instanța penală, instanța de apel a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 539-540 C. proc. pen., dar și a celor statuate, cu valoare de principiu, de către Curtea Constituțională, prin decizia nr. 136/03.03.2021, în legătură cu neconstituționalitatea soluției legislative din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., invalidând, astfel, concluzia primei instanțe care a stabilit că reclamantul nu este îndreptățit la repararea prejudiciului ca urmare a suferințelor cauzate de arestarea preventivă și de măsura controlului judiciar câtă vreme nelegalitatea acestora nu a fost constatată de instanța penală.

Referitor la daunele morale solicitate de reclamant, ținând cont că acestea sunt supuse puterii de apreciere subiective a instanței, însă cu stabilirea unui anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge în situația îmbogățirii fără just temei, în lipsa unui probatoriu suplimentar pentru a circumstanția în mod fidel situația sa particulară, instanța de apel nu a dispus de repere concrete, ci doar aproximative pentru a fixa suma acordată cu titlu de despăgubiri morale.

În ceea ce privește daunele materiale solicitate constând în cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procesului penal, instanța de apel a constatat că apelantul-reclamant nu a făcut dovada acestor cheltuieli, potrivit dispozițiilor art. 249 C. proc. civ.

Or, fără să dezvolte critici corelate cu aceste statuări ale instanței de apel, simpla trimitere pe care a făcut-o recurentul-pârât, în argumentarea lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor ca reprezentant al Statului Român, la dispozițiile art. 2 și art. 3 alin. (1) pct. 41, pct. 80 și pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, dar și cele ale art. 30 alin. (1), art. 36 teza I și art. 40 C. proc. civ., la care se adaugă aspectele de ordin teoretic ce privesc calitatea procesuală pasivă, dar și chestiunile ce țin de fondul cauzei evocate în cadrul judecății în primă instanță, nu reprezintă o motivare aptă să declanșeze un control de legalitate în această etapă procesuală.

În plus, reluând într-o manieră identică susținerile formulate și în fața tribunalului, prin întâmpinare, cu ignorarea dublului grad de jurisdicție, acesta antamează chestiuni de fapt, aspecte de temeinicie, ce tind la reaprecierea situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză. Fiind atributul exclusiv al instanțelor devolutive, aceste aspecte sunt incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului.

Așadar, cu toate că prin decizia recurată a fost schimbată în parte hotărârea primei instanțe, în lipsa unor veritabile critici de nelegalitate, care să vizeze în concret raționamentul instanței de apel din perspectiva soluției pronunțate în etapa procesuală anterioară, instanța de recurs nu poate face un examen efectiv al hotărârii atacate, substituindu-se recurentului-pârât în demersul său judiciar.

Invocarea în recurs a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în maniera relevată, de configurare a acestui caz de casare, nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată, în lipsa oricărui efort al părții de a demonstra, concret și efectiv, în ce a constat greșeala de judecată a instanței devolutive; examinarea recursului nu presupune, de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza punctuală a pretinselor erori de judecată care, prin modul în care sunt dezvoltate și susținute, fac posibilă încadrarea lor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în lipsa unor argumente de nelegalitate sau a unor motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., constatând că cererea de recurs formulată de recurentul-pârât nu îndeplinește cerințele legale referitoare la motivarea recursului din perspectiva dipozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2), raportat la art. 496 alin. (1) din același act normativ, va constata nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva deciziei civile nr. 236 din 03 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva deciziei civile nr. 236 din 03 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 03 iunie 2025.