ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2304/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 23 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Administrației și Internelor, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând prejudiciul moral suferit pe perioada detenției din cauza condițiilor precare din penitenciarele în care a fost încarcerat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 525 din 26 februarie 2018 a Tribunalului Caraș-Severin a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Administrației și Internelor și s-a dispus obligarea pârâților în solidar să plătească reclamantului suma de 40.000 RON cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Prin Sentința civilă nr. 1847 din 18 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, s-a respins ca tardivă cererea formulată de reclamantul A. prin care a solicitat, în temeiul art. 444 C. proc. civ., completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 525 din 26 februarie 2018 a Tribunalului Caraș-Severin

Prin Decizia civilă nr. 189 din 21 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin și apelul formulat de Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva Sentinței civile nr. 525 din 26 februarie 2018 a Tribunalului Caraș-Severin în dosarul nr. x/2017.

A fost admis apelul formulat de reclamantul A. și apelurile declarate de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției, împotriva aceleiași sentințe.

S-a decis schimbarea în parte a Sentinței civile nr. 525 din 26 februarie 2018, astfel: au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește petitul privind acordarea despăgubirilor pentru perioada în care reclamantul s-a aflat în Arestul Inspectoratului de Poliție al Județului Caraș-Severin și, în consecință, s-a respins acțiunea reclamantului împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Justiției ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar împotriva pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, ca prescrisă.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Națională a Penitenciarelor, în sensul că s-a dispus obligarea acestor pârâți, în solidar, să plătească reclamantului suma de 45.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

A fost admis apelul formulată de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 1847 din 18 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în același dosar.

S-a dispus anularea sentinței menționate, și, rejudecând, curtea de apel a admis cererea de completare a dispozitivului Sentinței civile nr. 525 din 26 februarie 2018 a Tribunalului Caraș-Severin în dosarul nr. x/2017, formulată de reclamantul A..

În consecință, s-a dispus completarea dispozitivului sentinței, în sensul că s-a dispus obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Națională a Penitenciarelor să plătească în solidar reclamantului suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

S-a dispus obligarea apelanților-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin și Administrația Națională a Penitenciarelor să plătească în solidar apelantului reclamant suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Căile de atac formulate în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin și Administrația Națională a Penitenciarelor.

II.1 Motivele de recurs formulate de reclamantul A.

Recurentul reclamant s-a prevalat de motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor privind prescripția extinctivă, astfel încât solicită instanței de recurs să constate că acțiunea formulată împotriva Ministerului Afacerilor Interne nu este prescrisă.

Recurentul invocă, pe temeiul aceluiași motiv de nelegalitate, aplicarea greșită a dispozițiilor H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției. Susține că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere că este cel care potrivit art. 6, pct. IV din H.G. nr. 652/2009 asigură condițiile pentru respectarea drepturilor persoanelor față de care s-au dispus astfel de pedepse sau măsuri, iar potrivit art. 6 pct. VII.3 din H.G. nr. 652/2009 una dintre atribuțiile principale ale Ministerului Justiției o reprezintă chiar asigurarea fondurilor necesare și elaborarea proiectului bugetului pentru ANP și a tuturor penitenciarelor din țară, în calitate de unități subordonate Ministerului Justiției (potrivit lit. B) din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 652/2009). Mai arată că art. 6 pct. VII. 3. din aceeași H.G. prevede că Ministerul Justiției are următoarele atribuții principale: VII. în domeniul gestionării resurselor: 3. asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care Ministrul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate ministerului; repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărește modul de utilizare a acestora, iar la lit. B) din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 652/2009 se precizează că Administrația Națională a Penitenciarelor, împreună cu toate penitenciarele din țară, inclusiv penitenciarele-spital, sunt unități subordonate Ministerului Justiției.

Recurentul susține că, în concret, pârâtul Ministerul Justiției își exercită aceste atribuții prin emiterea de ordine și instrucțiuni scrise, în ceea ce privește reglementarea condițiilor din penitenciare. În acest sens, arată că Ministerul Justiției a emis Ordinul nr. 433/C din 5 februarie 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate care la art. 1 prevede: (1) Spațiile destinate cazării persoanelor private de libertate trebuie să respecte demnitatea umană și să întrunească standardele minime sanitare și de igienă, ținându-se cont de condițiile climatice și, în special, de suprafața de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire și ventilație; (2) Camerele de cazare și celelalte încăperi destinate persoanelor private de libertate trebuie să dispună de iluminat natural, de instalațiile necesare asigurării iluminatului artificial și să fie dotate cu utilități igienico-sanitare și instalații de încălzire; (3) Camerele de cazare din penitenciarele existente trebuie să asigure: a) cel puțin 4 metri pătrați pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul închis sau de maximă siguranță; b) cel puțin 6 metri cubi de aer pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul semideschis sau deschis.

În concluzie, recurentul-reclamant susține că Ministerul Justiției are ca și atribuție principală asigurarea fondurilor necesare și elaborarea proiectului bugetului Administrației Naționale a Penitenciarelor asigurând, în același timp, condițiile pentru respectarea drepturilor persoanelor față de care s-au dispus pedepse privative de libertate.

Referitor la motivul de recurs încadrat în art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care s-a apreciat că suma de 45.000 RON este o despăgubire suficientă și reprezintă o satisfacție echitabilă, în sensul jurisprudenței CEDO. Legat de acest aspect, arată că instanța de apel prin decizia recurată, deși a precizat că la cuantificarea prejudiciului moral a aplicat criteriile orientative pe care le-a avut în vedere, nu a arătat de ce a considerat că este suficientă suma modică acordată, având în vedere perioada foarte lungă de peste 13 ani în care nu i-au fost respectate drepturile.

Mai susține că instanța de apel nu a arătat modul în care a aplicat criteriile menționate în hotărâre și nici cum a calculat și a stabilit ca fiind suficientă suma de 45.000 RON. Susține că în raport de Hotărârea pilot de condamnare a Italiei din cazul Torreggiani, unde statul Italian a fost condamnat să plătească daune de 8 euro/zi fiecărui deținut pentru toți anii de detenție, la un calcul simplu, pentru cei 13 ani și 16 zile în care i-au fost încălcate drepturile, fiind în executarea pedepsei privative de libertate, rezultă suma de 3.461 RON pe an, respectiv suma de 9,45 RON pe zi de detenție, Astfel, calculând suma de 8 euro pe zi de detenție pentru cei 13 ani și 16 zile în care i s-au încălcat drepturile, rezultă o sumă de 38.088 Euro.

II.2 Motivele de recurs formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în motivarea recursului, susține că instanța de apel a respins în mod nelegal excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Legat de acest aspect, susține că dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, cu modificările și completările ulterioare, prevede că Ministerul Finanțelor Publice îndeplinește următoarele funcții: c) de reprezentare, prin care se asigură în numele statului român și al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul său de activitate și în limitele stabilite prin actele normative în vigoare. Totodată, recurentul susține că art. 3 alin. (1) pct. 41, 80, 81 din H.G. nr. 34/2009 prevăd următoarele: (1) În realizarea funcțiilor sale. Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: reprezintă statul român în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor ce îl revin în calitate de acționar la societățile prevăzute în anexa nr. 2, conform legii: reprezintă, în baza mandatului acordat, statul român sau instituția publică implicată, în fața Curții de arbitraj internațional a Centrului Internațional pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiții, cu sediul la Washington; reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.

Ca atare, arată că față de dispozițiile legale menționate, starea de fapt prezentată de reclamant în cauza dedusă judecății nu face parte din sfera domeniului de activitate al Ministerului Finanțelor Publice care nu își poate asuma răspunderea și nici nu poate fi făcut responsabil pentru faptele și actele unor instituții ale statului aflate în subordinea altor ministere.

Având în vedere că prejudiciul invocat de către reclamant nu a fost cauzat printr-o faptă proprie, directă, a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, acesta nu poate fi ținut răspunzător de situația intervenită, răspunderea delictuală neputând fi angajată decât în raport cu entitatea ce a cauzat nemijlocit prejudiciul și dacă acesta există și este dovedit, în opinia sa, dispozițiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru condițiile din penitenciar neconforme pe care le invoca reclamantul.

Pentru antrenarea răspunderii civile a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru fapta proprie, în temeiul C. civ., trebuie dovedite existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, iar în conformitate cu dispozițiile legii civile române, obligația de reparare a prejudiciului revine celui care l-a cauzat printr-o faptă ilicită. În ceea ce privește existența faptei ilicite, arată că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit, iar drepturile sale au fost asigurate în acord cu dispozițiile legale în materie.

II.3 Motivele de recurs formulate de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor

Recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, prin memoriul de recurs, a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referindu-se și la greșita interpretare și aplicare a prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 466 și următoarele din același Cod - critici susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5), art. 56, 57, 110 și 9 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse în cursul procesului penal.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor susține că în mod greșit instanța de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că Legea nr. 254/2013 stabilește modalitatea în care o persoană privată de libertate poate invoca încălcarea drepturilor reglementate de legea specială și poate obține realizarea acestor drepturi, prin instituția judecătorului de supraveghere din penitenciar.

Susține că instanța de apel a interpretat greșit prevederile Legii nr. 254/2013, ignorând faptul că reclamantul a apelat direct la instanța de judecată, pentru a solicita despăgubiri, fără a deține anterior vreo încheiere prin care judecătorul de supraveghere din penitenciarele respective să constate încălcarea vreunui drept, în condițiile în care legea specială stabilește tocmai această cale de a accede la justiție și de a obține realizarea unui drept pentru persoanele aflate în detenție prin instituția judecătorului de supraveghere. Susține că Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevede în Capitolul V art. 56 alin. (2) că împotriva măsurilor referitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate și ulterior, contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul.

În concluzie, susține că acțiunea în daune este admisibilă doar ulterior constatării încălcării dreptului de către judecătorul de supraveghere, iar reclamantul nu deține o astfel de hotărâre a judecătorului de supraveghere din penitenciarele respective.

Recurenta mai susține că prin decizia recurată, instanța de apel a reținut în mod greșit că Administrația Națională a Penitenciarelor are calitate procesuală pasivă în cauză. Susține că potrivit art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, ANP aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești. Susține că, în opinia sa, Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, însă eventualele inacțiuni în acest sens nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. Mai susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamantului i-au fost aplicate rele tratamente și că în situația lui se constată o încălcare a art. 3 din CEDO, arătând că respectarea condițiilor de detenție, astfel cum a reținut și Curtea de Apel Ploiești prin Decizia nr. 156 din 29 septembrie 2011, rămasă definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafețelor camerelor de deținere, acesta fiind un concept mai vast, care chiar și în viziunea Comitetului pentru prevenirea Torturii presupune o dezvoltare continuă, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant, astfel cum încearcă să susțină reclamantul invocând prevederile CEDO și Ordin M.J. nr. 433/2010.

Recurenta-pârâtă arată că, începând cu data de 31 august 2009 și până la data liberării, respectiv 15 aprilie 2015, reclamantul a fost repartizat să execute pedeapsa în regim deschis, iar pentru o scurtă perioadă (27 septembrie 2012 - 26 martie 2013), în regim semideschis.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 466 și următoarele din același cod, art. 56, 57, 110, 9 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse în cursul procesului penal.

II.4 Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant și a solicitat respingerea acestuia ca nefondat; s-a susținut că suma acordată de instanța de apel reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este mai mult decât suficientă și reprezintă o satisfacție îndestulătoare și în sensul jurisprudenței CEDO.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor și Interne a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat, susținând argumentat înlăturarea criticilor reclamantului cu privire la admiterea excepției prescripției extinctive în ceea ce privește pretențiile formulate împotriva sa, decurgând din arestul preventiv al acestuia în perioada 21 mai 2001 - 9 octombrie 2001, perioada în care s-a aflat în detenția Centrului de Reținere și Arest Preventiv din cadrul inspectoratului de Poliție Județean Caraș-Severin.

II.5 Procedura de filtru

După etapa comunicărilor prealabile a actelor de procedură formulate de părți, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., la data de 18 aprilie 2019.

Raportul a fost comunicat părților la data de 22 aprilie 2019, conform dovezilor aflate la dosar, iar părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate în cauză și, constatând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la art. 493 alin. (5) și (6) C. proc. civ., s-a fixat termen în ședința publică de azi pentru analizarea pe fond a recursurilor, în aplicarea prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ.

III. 6 Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Având în vedere că prin criticile formulate, pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Administrația Națională a Penitenciarelor invocă, în principal, nelegalitatea respingerii excepțiilor lipsei calității procesuale pasive de către instanțele de fond și, prin susținerea acestor critici, tind la respingerea cererii de chemare în judecată pe calea acestor excepții procesuale, Înalta Curte va proceda la analizarea prioritară a motivelor de recurs susținute pârâți, soluție impusă de efectele pe care motivele de recurs ale părților le pot produce asupra deciziei recurate.

III.6.1 Astfel, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice.

Înalta Curte constată că deși această susținere este circumscrisă unei critici de nelegalitate - din perspectiva respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român -, argumentele invocate vizează în realitate o pretinsă lipsă a calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, în acest litigiu, în numele Statului Român, astfel cum corect a reținut și curtea de apel.

Obiectul cererii de chemare în judecată privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâților la despăgubiri materiale pentru daunele morale produse prin condițiile de arest preventiv și detenție, prin angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și prin Ministerul Justiției, ca urmare a încălcării prevederilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 36 din C. proc. civ.: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român în cauza dedusă judecății, în absența unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală și efectivă prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de natura celor reclamate în cauza de față, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, Înalta Curte constată că instituția răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Satului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident și adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Totodată, calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretențiile deduse judecății derivă din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați, respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție.

În plus, într-o consistentă jurisprudență, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluționate împotriva României, a constatat în mod repetat încălcări ale garanțiilor oferite de art. 3 din Convenție - interzicerea torturii și a tratamentelor greve, inumane ori degradante -, ceea ce a condus la concluzia existenței unei probleme structurale în România în privința sistemului penitenciar și a centrelor de detenție ori de arest preventiv, împrejurări ce au condus la activarea procedurii pronunțării hotărârii-pilot în cauza Rezmiveș și alții împotriva României din 25 aprilie 2017.

În sensul celor anterior arătate, sunt relevante paragrafele 71, 72 din Hotărârea-pilot Rezmiveș: "71. Curtea a declarat în numeroase rânduri că art. 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale societății democratice [a se vedea, în special, Mocanu și alții împotriva României (MC), nr. 10865/09 ș.a., pct. 315; CEDO 2014 (extrase); El-Masri împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 195, CEDO, 2012; Gafgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 87, CEDO 2010; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV; și Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, pct. 95, CEDO 1999-V]. Într-adevăr, interzicerea torturii și a pedepselor și a tratamentelor sau degradante este o valoare ce ține de civilizație și este strâns legată de respectarea demnității umane. Art. 3 nu prevede restricții, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenției, și nu admite nicio derogare, potrivit art. 15 par. 2, nici măcar în caz de pericol public care amenință viața națiunii.

În consecință, Înalta Curte apreciază că în mod corect a fost confirmată de curtea de apel calitatea procesuală pasivă a Statului Român, în nume propriu.

În ceea ce privește calitatea Ministerului Finanțelor Publice de a reprezenta Statul Român în acest litigiu, Înalta Curte constată că aceasta mandatare legală este stabilită prin dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: "(1) În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens."

În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, cu modificările și completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel: "(1) În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații. în fața instanțelor. precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit. în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ."

În consecință, față de cele anterior redate, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondate criticile recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin care a susținut că starea de fapt a speței nu face parte din domeniul de activitate al Ministerului Finanțelor Publice și că nici nu poate fi făcut responsabil pentru faptele și actele unor instituții ale statului, aflate în subordinea altor ministere, întrucât o atare susținere este străină de cadrul procesual al pricinii, având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice nu a fost chemat în judecată în nume propriu și nici în calitatea de reprezentant al altor instituții ale statului.

Ministerul Finanțelor Publice stă în proces pentru exercitarea mandatului legal de reprezentare a Statului Român chemat în judecată să răspundă în mod nemijlocit, în nume propriu, pentru încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decurgând din condițiile precare și inadecvate de detenție cu care recurentul-reclamant s-a confruntat pe durata executării pedepsei privative de libertate în Penitenciarele Timișoara, Craiova, Bacău, București-Jilava și Drobeta Turnu-Severin pe durata încarcerării sale (29 martie 2002 - 15 aprilie 2015 - data liberării condiționate a reclamantului); potrivit situației de fapt reținute în cauză, instanțele de fond au luat în considerare întreaga durată a detenției, având în vedere că soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă de prima instanță prin încheierea din 4 decembrie 2017, soluție care nu a fost criticată în apel, astfel că aceasta a intrat sub autoritatea lucrului judecat.

Trebuie precizat că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost admisă în apel, în ceea ce privește pretenția formulată împotriva Ministerului Afacerilor Interne, în legătură cu condițiile din locul de executare a arestului preventiv în perioada 21 mai 2001 - 9 octombrie 2001, interval în care recurentul-reclamant s-a aflat în Arestul Inspectoratului de Poliție al Județului Caraș-Severin, aspect criticat prin motivele de recurs ale reclamantului și care va fi ulterior analizat.

Înalta Curte constată că instanțele de fond au făcut o corectă și completă aplicare a dispozițiilor art. 1357 și urm. C. civ., demonstrând în mod judicios îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român, anume: fapta ilicită - neasigurarea condițiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naționale și internaționale, de natură a asigura celor încarcerați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prejudiciile cauzate demnității umane, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităților și prejudiciul cauzat reclamantului - care a fost supus unor "încercări care depășesc nivelul inevitabil de suferință inerent detenției", potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, fără a fi necesară reluarea argumentelor instanțelor de fond, se constată că s-a reținut, pe baza probelor cauzei, caracterul precar al condițiilor de detenție, condiții de igienă mediocre, anexe sanitare necorespunzătoare, neasigurarea unui regim alimentar compatibil cu afecțiunea diabetică a reclamantului, slaba calitate a hranei și, nu în ultimul rând, supraaglomerarea carcerală severă, cu consecința asigurării în concret a unei suprafețe de 1,693 sau 1,875 ori 1,80 mp de persoană, în funcție de penitenciarul în care reclamantul s-a aflat, suprafețe ce se situează sub norma de 4 mp de persoană stipulată prin dispozițiile art. 1 alin. (3) lit. a) din Anexa 1 a Ordinului MJ nr. 433 din 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate etc.

În plus, din acest punct de vedere, trebuie precizat că, de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "cerința de 3 mp de suprafață la sol pentru fiecare persoană privată de libertate (inclusiv spațiul ocupat de mobilier, dar nu cel ocupat de instalațiile sanitare) într-o cameră trebuie să rămână norma minimă relevantă pentru evaluarea condițiilor de detenție din perspectiva art. 3 din Convenție. Aceasta a mai precizat că un spațiu personal mai mic de 3 mp într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumție de încălcare a acestei dispoziții. Prezumția în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condițiile de detenție, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spațiu personal; în această privință, Curtea ia în considerare factori precum durata și amploarea restricției, gradul de libertate de circulație și activitățile în afara camerei, precum și caracterul în general decent sau nu al condițiilor de detenție în locul respectiv." - par. 77 din Hotărârea-pilot Rezmiveș și alții împotriva României.

Or, astfel cum reiese din cele reținute de instanțele de fond, această circumstanță a supra-aglomerării din penitenciarele unde a fost cazat reclamantul, nu a putut fi anihilată prin constatarea altor eventuale aspecte pozitive pentru condițiile de cazare din aceleași spații, ci, dimpotrivă, efectul cumulat al acestora nu a fost de natură a răsturna prezumția încălcării art. 3 din Convenție, ci de a confirma caracterul "degradant" al tratamentului suportat de reclamant în penitenciarele unde a fost deținut, din perspectiva art. 3 din Convenție.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică motivul de nelegalitate invocat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

III.6.2. Pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, în esență, a criticat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, critici circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, recurentul a susținut prioritatea procedurii reglementate de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție invocată la prima instanță, iar respingerea acesteia a fost criticată și prin motivele de apel, critici ce au fost înlăturate de curtea de apel.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel, într-o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor din Legea nr. 254/2013, a confirmat respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, având în vedere că finalitatea urmărită prin demersul judiciar de față nu face obiectul reglementării actului normativ invocat.

Astfel, reclamantul a invocat producerea unor prejudicii morale prin condițiile de detenție în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiții inumane și degradante, incompatibile cu demnitatea umană, care depășesc nivelul de suferință inerent unei pedepse privative de libertate, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciilor astfel cauzate.

Având în vedere domeniul de reglementare a Legii nr. 254/2013 și atribuțiile judecătorului de supraveghere stabilite în cuprinsul acestui act normativ, rezultă că încălcările reclamate prin formularea acțiunii de față nu ar putea fi reparate în cadrul legii de referință, prin formularea unei plângeri adresate judecătorului de supraveghere.

Astfel, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 prevede:

"(2) Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată."

Că remediile oferite de Legea nr. 254/2013 nu acoperă pretinse încălcări ale art. 3 din Convenție a fost deja constată de CEDO în par. 122 din Hotărârea-pilot Rezmiveș, dar și în cauza Iacov Stanciu: "122. După cum a afirmat Curtea în hotărârea Iacov Stanciu (citată anterior, pct. 197 - 198), statul pârât trebuie să instituie o cale de atac preventivă, care să permită judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate și instanțelor să stopeze o situație declarată contrară art. 3 din Convenție și să acorde despăgubiri dacă se fac asemenea constatări."

Astfel cum reiese din jurisprudența instanței europene, condițiile de detenție din penitenciarele din România constituie obiectul unor condamnări repetate de către Curte, împrejurarea care, reunită cu aceea a constatării existenței a numeroase alte plângeri aflate de rolul instanței de contencios european, au impus concluzia constatării unei probleme structurale în România, ceea ce a determinat pronunțarea Hotărârii-pilot Rezmiveș și alții împotriva României din 25 aprilie 2017, cu stabilirea în sarcina autorităților române a obligației de adoptare a unor măsuri generale, iar nu numai individuale, pentru a se asigura deținuților, pe durata executării măsurilor preventive privative de libertate sau a pedepselor privative de libertate, un tratament compatibil cu respectarea garanțiilor intrinseci ale art. 3 din Convenție.

Din acest punct de vedere, sunt relevante paragrafele 104 - 105 din Hotărârea invocată: "104. Un alt scop important urmărit de procedura hotărârii-pilot este de a determina statul pârât să găsească, la nivel național, o soluție pentru numeroasele cauze individuale generate de aceeași problemă structurală, dând astfel efect principiului subsidiarității aflat la baza sistemului Convenției. (...). 105. Procedura hotărârii-pilot are scopul de a facilita cea mai rapidă și cea mai eficientă reparație a unor disfuncționalități care afectează protecția drepturilor din Convenție în litigiu în ordinea juridică internă. Deși trebuie să se ocupe în principal de remedierea disfuncționalităților respective și de instituirea, după caz, a unor căi de atac interne efective ce permit denunțarea încălcărilor comise, acțiunea statului pârât poate include totodată adoptarea unor soluții ad-hoc precum rezolvări pe cale amiabilă cu reclamanții sau oferte unilaterale de despăgubiri, în conformitate cu cerințele Convenției {Rutkowski și alții, citată anterior, pct. 202; Varga și alții, citată anterior, pct. 97, și Torreggiani și alții, citată anterior, pct. 86)."

Ca atare, constatarea admisibilității cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ. (sau, pe cele ale art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, funcție de data faptelor ilicite afirmate) răspunde exigențelor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și asigură reclamantului dreptul la un recurs efectiv în fața instanțelor naționale.

Textul menționat prevede astfel: "Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."

Înalta Curte apreciază că și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a ANP a fost în mod legal confirmată de instanța de apel.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor (care reia dispoziții similare din H.G. nr. 1849/2004, aplicabilă în perioada faptelor imputate prin cererea de chemare în judecată), activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, republicată, Declarației Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale etc.

Pe de altă parte, art. 2 alin. (2) din aceeași hotărâre de Guvern stabilește: "(2) Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești", astfel încât, reținându-se în cauză conduita omisivă a autorităților naționale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție, se confirmă calitatea procesuală pasivă și a ANP pentru valorificarea pretențiilor deduse judecății, în solidar cu Statul Român.

Înalta Curte va înlătura și susținerea aceluiași recurent-pârât privind pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. stabilește astfel: "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Deși recurentul nu explicitează de o manieră suficientă această critică, se poate lua în considerare că face referire la hotărârile pronunțate de alte instanțe din țară, în spețe similare, și în care recurentul a avut calitatea de parte, de exemplu: Sentința civilă nr. 445/2017 a Tribunalului Cluj, sentința civilă nr. 2714 din 28 iunie 2016 a Judecătoriei Cornetu, rămasă definitive prin Decizia civilă nr. 3074 din 11 septembrie 2017 a Tribunalului Ilfov etc. și în care s-a admis excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Înalta curte apreciază că invocarea, în acest context, a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care dau expresie efectului pozitiv al lucrului judecat este greșită, întrucât litigiile invocate sunt pronunțate în contradictoriu cu alți reclamanți decât cel din cauza de față, astfel încât, acesta este terț față de respectivele hotărâri judecătorești și, drept urmare, nu îi sunt opozabile; ca atare, nici instanța ulterioară nu este ținută a ține seama de ele de vreme ce nu constituie dezlegări ale unei alte instanțe, urmare a unor dezbateri contradictorii purtate între aceleași părți, într-o altă chestiune litigioasă, aflată în legătură cu cea din litigiul prezent.

În plus, invocarea menționatelor hotărâri judecătorești de către recurent are valența doar de practică judiciară în spețe similare, ceea ce nu corespunde cerinței legăturii de materie litigioasă între litigiul anterior purtat între aceleași părți și unul ulterior în care se poate invoca prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în sensul propriu al normei.

III.6.3. Recurentul-reclamant a susținut, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în confirmarea admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile îndreptate împotriva Ministerului Afacerilor Interne (arestul preventiv din perioada 21 mai 2001 - 9 octombrie 2001).

Se constată că instanța de apel în mod corect a reținut că dreptul la acțiune pentru repararea daunelor morale este supus regulii generale a caracterului prescriptibil al acțiunii având un obiect patrimonial, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

În aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., rezultă că Decretul nr. 167/1958 este cel incident pentru evaluarea prescripției în legătură cu pretenția analizată, întrucât reclamantul a imputat pârâtului MAI fapte ce au avut loc înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. (la 1 octombrie 2011).

Din acest punct de vedere, se constată că art. 3 alin. (1) din Decret prevedea că termenul general de prescripție este de 3 ani, iar potrivit art. 8 din același act normativ, având în vedere temeiul răspunderii civile delictuale invocat și reținut în cauză, prescripția dreptului la repararea pagubei pricinuită printr-o faptă ilicită curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Or, potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, reclamantul a fost depus în arestul IPJ Caraș-Severin la 21 mai 2001, la 17 iulie 2001 a fost transferat la Penitenciarul Timișoara, iar la 9 octombrie 2001 a fost eliberat; următoarea arestare, în vederea executării pedepsei, a fost la 29 martie 2002, iar liberarea sa condiționată a intervenit la data de 15 aprilie 2015.

Prin urmare, în legătură cu condițiile din arestul preventiv, instanța de apel în mod legal a stabilit că cererea este prescrisă, având în vedere că termenul de prescripție a început să curgă la data eliberării reclamantului la 9 octombrie 2001, în timp ce acțiunea în cauza de față a fost introdusă pe rolul primei instanțe la data de 23 iunie 2017.

Vor fi înlăturate ca nefondate și criticile formulate de reclamant cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției.

Astfel cum reiese din petitul cererii de chemare în judecată, reclamantul a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Roman prin Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Administrației și Internelor.

Cum în analiza recursului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a argumentat calitatea procesuală pasivă a statului, în nume propriu, și calitatea de fi reprezentat în acest litigiu, față de obiectul pricinii, de Ministerul Finanțelor Publice, în aplicarea dispozițiilor art. 223 alin. (1) C. civ., rezultă că, în cauză, pentru aceleași pretenții, nu s-ar fi putut reține că Statul Român poate sta în proces și prin Ministerul Finanțelor Publice (regula) și prin Ministerul Justiției, în absența unui temei legal expres în acest sens.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte nu va mai analiza incidența dispozițiilor din H.G. nr. 652/2009 invocate de către recurentul-reclamant, întrucât astfel de susțineri ar fi fost relevante în cazul în care reclamantul ar fi chemat în judecată Ministerul Justiției în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al Statului.

Înalta Curte constată că nu se verifică nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciilor morale ce i-au fost cauzate, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a criteriilor desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cuantificarea acestor despăgubiri, luând în considerare efectul cumulat al condițiilor de detenție în care reclamantul și-a executat pedeapsa, observând circumstanțele particulare ale speței și luând în considerare circumstanțele personale ale reclamantului; aceste elemente sunt detaliate în considerentele hotărârii primei instanțe, iar sentința nu a fost reformată în apel din acest punct de vedere.

Instanța de recurs exercită doar un control de legalitate a deciziei recurate, astfel încât, din acest motiv, nu vor putea fi evaluate nici trimiterile pe care reclamantul-recurent le face la despăgubirile stabilite de CEDO în Cauza Torreggiani împotriva Italiei din 27 mai 2013, hotărâre în care instanța europeană, în aplicarea dispozițiilor art. 41 din Convenție, a decis, de asemenea, în echitate, față de încălcarea art. 3 din Convenție reținută și în raport cu circumstanțele cauzei, realizând o cuantificare globală a despăgubirilor pentru prejudiciul moral constatat; ca atare, nu se poate reține că în această cauză Curtea Europeană ar fi consacrat un criteriu de cuantificare a reparației echitabile, în sensul celor susținute de recurentul-reclamant (8 euro pe zi de detenție).

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin și Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva Deciziei nr. 189 din 21 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 decembrie 2019.

GGC - MM