ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 668/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la data de 13 martie 2018, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, obligarea pârâtului la plata sumei de 8 euro/zi, reprezentând despăgubiri în temeiul Legii nr. 169/2017, pentru perioada de 681 de zile executate în regim de detenție, în condiții necorespunzătoare, în Penitenciarul Timișoara.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunal Timiș Prin sentința civilă nr. 1677/PI din 10 decembrie 2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 143 din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 1677/PI din 10 decembrie 2018 a Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Cererea de recurs Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara, a declarat recurs pârâtul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 06 septembrie 2019 și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac, astfel cum a fost declarată și motivată, casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, la aceeași instanță. În dezvoltarea motivelor de recurs, a susținut că instanța de apel a respins apelul declarat de reclamant, interpretând în mod eronat dispozițiile art. 55 1 din Legea nr. 254/2013, modificată și completată prin Legea nr. 169/2017, ce vizează recursul compensatoriu, apreciind că aceste prevederi legale nu se adresează persoanelor care, la data apariției Legii nr. 169/2017, nu se mai aflau în executarea pedepsei în regim de detenție, fiind eliberate condiționat sau cu pedepse considerate ca executate. În opinia recurentului-reclamant, această lege nu distinge între persoanele care, la data intrării în vigoare a acestei legi, se aflau încarcerate în penitenciare sau se aflau în liberate. De asemenea, acest act normativ prevede în mod expres dreptul persoanelor care se află în detenție în penitenciare, executând pedeapsa privativă de liberate în condiții necorespunzătoare, de a beneficia de reducerea perioadei de detenție, iar celor care se află în libertate de a beneficia de compensații bănești. În context, alin. (8) al art. 55 1 din Legea nr. 254/2013, modificată și completată prin Legea nr. 169/2017, statuează că, "Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiții necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012." Prin urmare, raționamentul instanței de apel care a dus la pronunțarea hotărârii atacate, este greșit, fiind contrar prevederilor, cât și spiritului legii invocate de către reucrentul-reclamant. 5. Procedura de filtru Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din data de 10 septembrie 2019, a dispus comunicarea cererii de recurs intimatului, cu mențiunea de a depune întâmpinare, precum și efectuarea celorlalte formalități de comunicare, menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din data de 23 ianuarie 2020, completul filtru, constatând că recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ. și că s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 143 din 20 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, și a fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 05 martie 2020, cu citarea părților. 6. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la data de 09 octombrie 2019 (data depunerii la oficiul poștal), Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara pentru Ministerul Finanțelor Publice ca și reprezentant al Statului Român a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea excepției nulității recursului, prin raportare la dispozițiile art. 488, art. 489 alin. (1) și (2), art. 489 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., intimatul-pârât a arătat că în cadrul recursului sunt invocate exclusiv motive de fapt și nu de nelegalitate a deciziei atacate, reiterându-se acțiunea tranșată deja de instanțele de fond. În altă ordine de idei, instanța de recurs, din oficiu, poate să constate lipsa calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice în condițiile în care recurentul nu a indicat temeiul legal care să justifice chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român. Astfel, Ministerul Finanțelor Publice nu își poate asuma răspunderea pentru faptele și actele unor organe ale statului aflate în subordinea altor ministere, în acest sens fiind prevederile art. 2 lit. c) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice referitoare la funcțiile și atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice. Având în vedere art. 81 din actul normativ menționat, instituțiile obligate la asigurarea unor condiții de natura celor reclamate de recurent sunt cele care au în administrare și coordonare activitatea din penitenciare, inclusiv condițiile de detenție, iar una dintre aceste instituții este Administrația Națională a Penitenciarelor, instituție cu personalitate juridică, conform art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016, ale cărei atribuțiile sunt prevăzute de art. 6 din același act normativ. Prin urmare, această instituție este cea care era obligată la asigurarea condițiilor decente contestate de reclamant și să stea în judecată pentru pretinsa încălcare a condițiilor de detenție în condițiile în care acțiunea are la bază răspunderea civilă delictuală, iar atâta timp cât pretinsul autor al faptei prejudiciabile nu este Ministerul Finanțelor Publice nici în nume propriu și nici ca reprezentant al Statului Român, acesta nu poate fi ținut să răspundă pentru fapta altuia, răspunderea directă fiind una din condițiile esențiale a răspunderii civile delictuale, în conformitate cu dispozițiile art. 1349 și urm. din C. civ. Din moment ce Administrația Națională a Penitenciarelor în desfășurarea atribuțiilor sale o are și pe aceea de a coordona și asigura condițiile din penitenciare, rezultă cu puterea evidenței că este singura în măsură să probeze și să răspundă pentru îndeplinirea corespunzătoare a propriilor atribuții stabilite de dispozițiile legale. O altă instituție care trebuie să vegheze la respectarea condițiilor de detenție este Ministerul Justiției, instituție cu personalitate juridică și în a cărei coordonare se află Administrația Națională a Penitenciarelor, potrivit dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 756/2016. Așadar, datorită faptului că locurile de detenție a persoanelor condamnate penal, așa cum este și Penitenciarul Timișoara, nu se află nici în coordonarea și nici în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, a apreciat intimatul-pârât că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în această cauză ca reprezentant al Statului Român, drept pentru care acțiunea trebuia respinsă față de acesta. Cu referire la fondul recursului, a susținut că instanța de apel în mod temenic și legal a apreciat că acțiunea de fond este neîntemeiată. Astfel, din interpretarea dispozițiilor art. 55 1 din Legea nr. 254/2013, modificată prin Legea nr. 169/2017, coroborate cu probatoriul depus la dosar, este neîndoielnic faptul că beneficiarii recursului compensatoriu sunt deținuții care la data apariției legii modificate se aflau în continuare în executarea pedepselor privative de libertate, perioadă pentru care se aplică calculul de reducere al pedepsei începând cu data de 24.07.2012. Așadar, cum corect a stabilit și judecătorul fondului, precum și instanța de apel, legea vizând recursul compensatoriu nu afectează persoanele care la data apariției Legii nr. 169/2017 nu se mai aflau în executarea pedepsei în regim penitenciar, fiind eliberate condiționat sau cu pedepse considerate ca executate. Drept urmare, dispozițiile legale menționate nu stabilesc în mod expres o reparație alternativă celei de reducere a perioadei de detenție în baza calculului legal cu despăgubiri efective, așa încât atât cererea din fața primei instanțe, cât și apelul au fost corect respinse, recursul fiind nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului și soluția pronunțată: Analizând recursul în raport de criticile formulate și de exigențele impuse prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Pe calea prezentului demers judiciar, prevalându-se în mod explicit de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a susținut că în mod nelegal a înlăturat instanța de apel din câmpul legislativ aplicabil speței prevederile art. 55 1 din Legea nr. 254/2013, astfel cum a fost modificată prin prin Legea nr. 169/2017, în condițiile în care nu a beneficiat de măsura compensatorie prevăzută de textul legal menționat și nu a fost despăgubit pentru condiții necorespunzătoare de detenție prin hotărâri definitive ale instanțelor naționale sau ale Curții Europene a Drepturilor Omului. Referitor la condițiile reclamate, Înalta Curte reține că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat: "Curtea reamintește că măsurile privative de libertate sunt însoțite de obicei de suferințe și umilire. Cu toate acestea, art. 3 impune statului să se asigure că orice acuzat este deținut în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice din închisoare, sănătatea și confortul deținutului sunt asigurate în mod corespunzător [Kudla împotriva Poloniei (GC), nr. 30.210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI]." De asemenea, la data de 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Rezumveș și alții contra României, constatând încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a acordat României un termen de 6 luni pentru elaborarea unui plan de măsuri cu privire la situația din penitenciare, fără a aplica sancțiuni de ordin pecuniar în afara celor acordate în cauză și fără a indica expres măsurile pe care statul român trebuie să le adopte pentru a rezolva problema suprapopulării și a condițiilor din penitenciare. Înalta Curte constată că în aceste condiții la data de 21 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin care a fost introdus art. 55 1 care reglementează compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare, în sensul că, la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, și executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată. Reținând aceste circumstanțe factuale și perioada în care recurentul-reclamant a executat pedeapsa în regim de detenție la Penitenciarul Timișoara, respectiv 17 septembrie 2015 - data transferării sale de la Penitenciarul Arad - până la data de 08 august 2017 - data eliberării sale condiționate, în mod judicios prima instanță a reținut că recurentul-reclamant nu beneficiază de efectele recursului compensatoriu câtă vreme nu se încadrează în categoria persoanelor care se aflau, la data apariției Legii nr. 169/2017, în continuare în executarea pedepselor privative de libertate, perioadă pentru care se aplică calculul de reducere al pedepsei începând cu 24 iulie 2017. Acest raționament validat de instanța de apel este în acord cu rațiunea pentru care au fost edictate dispozițiile art. 55 1 din Legea nr. 254/2013, modificată și completată prin Legea nr. 169/2017 și nu dă satisfacție argumentelor critice ale recurentului-reclamant în sensul în care textul de lege nu distinge după cum persoanele erau încarcerate în penitenciare sau erau în libertate la data apariției legii. Câtă vreme recurentul-reclamant a fost eliberat condiționat, în mod corect a apreciat instanța de apel că nu sunt incidente dispozițiile art. 55 1 din Legea nr. 254/2013, modificată și completată prin Legea nr. 169/2017, invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, în contextul în care prin adoptarea acestui act normativ, legiuitorul a urmărit acordarea de beneficii constând în reducerea perioadei de detenție în penitenciarele cu condiții necorespunzătoare, prin aplicarea unor deduceri din pedeapsă, în scopul de a reduce suprapopularea unor asemenea unități de penitenciare. În același timp, textul de lege evocat nu prevede o reparație a prejudiciului prin acordarea de despăgubiri civile alternativă celei de reducere a perioadei de detenție în baza calcului prevăzut de alin. (1) al aceluiași act normativ. În condițiile în care recurentul-reclamant reclamă o astfel de solicitare, eventualul prejudiciu ce i s-a creat prin executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare poate fi analizat în limitele legii, printr-o acțiune în despăgubiri, în temeiul dreptului comun, iar nu prin compensarea pe care o reglementează dispozițiile art. 55 1 din actul normativ evocat. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziților art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 143 din 20 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,