Decizia nr. 2533/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, la data 18 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin la plata următoarelor sume: - 600 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate de deplasarea reclamantei A. și a fiicei acesteia, C., din Timișoara și, respectiv, din Arad, la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, pentru prezentarea materialului de urmărire penală în dosarul având ca obiect infracțiunea de spălare de bani, ambele fiind citate în calitate de martor al acuzării; - 12.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond (onorariu de avocat în dosarul nr. x/2015 în care ambii reclamanți au avut calitatea de părți, dosar finalizat cu sentința 36/13 iulie 2016, rămasă definitivă); - câte 250 RON, cheltuieli de transport din localitatea Timișoara, pentru fiecare termen de judecată la care reclamanta a fost prezentă la Tribunalul Caraș-Severin, precum și cheltuieli de transport ale avocatului din localitatea de domiciliu, Craiova, la tribunal, pentru fiecare termen de judecată la care a fost prezent, în cuantum de 100 RON; - 1200 RON, reprezentând onorariul expertului D., pentru efectuarea expertizei contabile depuse în original ca proba în dosar; - 1000 euro, cu TVA inclus, reprezentând onorariu avocațial în apel (avocat E., conform contractului 75/26 septembrie 2016, sumă achitată cu chitanța nr. 517/26 septembrie 2016); - 2000 euro (10.970 RON), reprezentând onorariul avocatului E., pentru judecata de fond, conform chitanței nr. x/18 august 2015 și câte 250 RON, reprezentând cheltuieli de transport ale avocatului E. la fiecare termen la care a fost prezent sau suplinit de avocat Orza. Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca fiind lipsită de interes, respectiv inadmisibilă, și respingerea acțiunii formulate de reclamantul B., ca inadmisibilă; de asemenea a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin Prin sentința civilă nr. 1362/9 decembrie 2019, Tribunalul Caraș-Severin a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, și a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 29.420 RON.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 78/1 iulie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1362 din 9 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția inadmisibilității petitului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 600 RON, reprezentând cheltuieli determinate de deplasarea reclamantei și a fiicei acesteia la Parchetul de pe lângă Tribunalul Reșița ca urmare a citării acestora în calitate de martori și a respins acest capăt de cerere, ca fiind inadmisibil. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, pe care l-a obligat să plătească reclamanților suma de 29.420 RON.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 2745 din 16 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva deciziei civile nr. 78 din 1 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în rejudecare Prin decizia nr. 58 din 20 aprilie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis cererea de apel formulată de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1362 din 09 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B..

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei nr. 58 din 20 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate. Recursul declarat de reclamanții A. și B. a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ. și a fost încadrat în prevederile art. 488 pct. 8 din același cod. Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și admiterea cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, sub un prim aspect, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a dat o interpretare eronată textului art. 32 C. proc. pen., socotind nejustificat că Statul nu are calitatea de "parte" deoarece nu se regăsește în enumerarea prevăzută de norma legală. Arată că este de necontestat că, în concepția C. proc. pen., Statul este subiectul care adoptă norme de drept penal și singurul titular al acțiunii penale, deci partea care a generat procesul, în prezenta speță în mod culpabil. Cu privire la cadrul procesual, învederează că Statul a fost chemat în judecată prin Ministerul Finanțelor strict din motive financiare, știut fiind faptul că ministerul gestionează bugetul de stat, iar dispozițiile hotărârii judecătorești privind obligația de plată ii vor fi opozabile nemijlocit. În al doilea rând, s-a susținut nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva aplicării eronate a prevederilor art. 453 alin. (1) și 454 C. proc. civ. în condițiile în care cel ținut la plata cheltuielilor de judecată este tocmai "partea care a pierdut procesul", în cazul de față Statul prin agenții săi, fapt ce ii face responsabili de determinarea unor cheltuieli în sarcina beneficiarului achitării și a participanților la procesul penal. În continuare, se susține că răspunderea Statului este o forma de răspundere civilă specială, obiectivă, întemeiată pe obligația de garanție ce are ca suport riscul de activitate al serviciului de înfăptuire a justiției, iar răspunderea patrimonială a Statului este reglementată de art. 538 C. proc. pen., text legal care aplicat mutatis mutandis, determină obligația de plată în sarcina Statului prin Ministerul Finanțelor în raport de natura juridică a cheltuielilor de judecată. Apoi, se arată că prin decizia atacată se face abstracție de practica judiciară în materie, respectiv Decizia 45/1998 privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., care a statuat că, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție, competenta legiuitorului este de a reglementa despăgubirea și nu de a alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă, cât și de Decizia nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat asupra aplicabilității prevederilor art. 453 C. proc. civ. indiferent de obiectul litigiului, aspect care este în acord cu dispozițiile art. 6 si 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor si libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil. Nu în ultimul rând, se susține că respingerea cererii de chemare în judecată apare în mod clar ca o denegare de dreptate, neputându-se refuza judecata, conform art. 5 alin 2 C. proc. civ., pe motiv ca legea nu prevede Statul ca "parte" în enumerarea exhaustivă sau că legea este neclară sau incompletă. 5. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională Finanțelor Publice Timișoara, prin Agenția Județeană a Finanțelor Publice Caraș Severin a depus întâmpinare în termen legal invocând, în principal, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea aspectelor dezvoltate prin cererea de recurs în prevederile art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele expuse în continuare: Prioritar, în ceea ce privește excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională Finanțelor Publice Timișoara, prin Agenția Județeană a Finanțelor Publice Caraș Severin, se reține că în cuprinsul cererii de recurs s-a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și normele de drept material încălcate sau greșit aplicate de instanța de apel, respectiv criticile de nelegalitate la adresa hotărârii recurate. Astfel, susținerile formulate de recurenții-reclamanți cu privire la greșita aplicare a normelor de drept material în materia cheltuielilor de judecată ocazionate de parte sau alt participant în cadrul procesului penal, din perspectiva încălcării sau aplicării greșite a prevederilor art. 451 și urm. C. proc. civ. pot constitui obiect de analiză a motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a respinge, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului. Criticile de recurs ce conturează aplicarea eronată a dispozițiilor art. 451 și urm. C. proc. civ. prin care recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a dat o interpretare eronată noțiunii de "parte", reglementată de prevederile art. 32 C. proc. pen., determinând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 alin. (1) și art. 454 C. proc. civ., în ceea ce privește partea căzută în pretenții în raportul juridic litigios dedus judecății, sunt întemeiate. În cauza de față, argumentele care au fundamentat soluția curții de apel au în vedere, în esență, două aspecte: pe de o parte, faptul că în cauzele penale răspunderea Statului prin Ministerul Finanțelor poate fi antrenată exclusiv în temeiul dispozițiilor art. 538 - 539 C. proc. pen., iar pe de altă parte, împrejurarea că dispozițiile art. 451 și urm. C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 276 C. proc. pen. nu sunt incidente în speță de vreme ce Statul nu a avut calitatea de parte în procesul penal finalizat cu achitarea reclamantului, nefiind îndeplinită situația premisă cerută de textul legal. Ambele statuări reținute de curtea de apel sunt eronate prin raportare la cadrul legal și situația de fapt reținută în cauză. În speță, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretențiile reclamanților constând în cheltuielile judiciare avansate de aceștia în cursul unui proces penal finalizat anterior sesizării instanței civile, prin pronunțarea unei soluții de achitare a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. Cererea de chemare în judecată are ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul, și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare, fiind întemeiată pe prevederile art. 276 alin. final C. proc. pen. și ale art. 453 C. proc. civ. Prin raportare la fundamentul cererii de despăgubire, Înalta Curte constată că, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, în speță sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli sunt efectuate. Or, în cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal, ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte. În ceea ce privește obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5) C. proc. pen., alin. (6) al art. 276 din același act normativ prevede că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile. În ceea ce privește sintagma "celelalte cazuri" prevăzută de dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost implicat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual - penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Or, în speța de față, procesul penal finalizat prin adoptarea soluției de achitare a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 a fost declanșat ca urmare a sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, neexistând o acțiune civilă de sine stătătoare alăturată acțiunii penale care să învestească instanța penală urmare a rechizitoriului parchetului. Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndreptățiți să declanșeze acțiunea penală (procesul penal nefiind declanșat în urma unor plângeri prealabile, ci în urma învestirii instanței penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care fac trimitere la legea civilă. Legea procesual - penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 C. proc. pen.. De altfel, recunoașterea posibilității recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situația premisă a dezlegării cuprinse în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. În ceea ce privește determinarea legii civile aplicabile, Înalta Curte constată că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală și principiul despăgubirii celui ce câștigă procesul. Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) C. proc. civ.: "Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare". În același sens, trebuie avute în vedere statuările obligatorii din cuprinsul Deciziei nr. 19/2013 pronunțate de Înalta Curte - Completul competent să judece recursul în interesul legii, și, respectiv Deciziei nr. 59/2017, pronunțate de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 C. proc. civ., este culpa procesuală a părții dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziții legale atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior ori pe parcursul litigiului. Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior soluționat definitiv are la bază culpa procesuală care revine celui care a pierdut procesul urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Temeiul acestei obligații îl poate constitui fapta de a promova o acțiune în justiție în condițiile arătate, precum și aceea de a formula apărări în proces, însă nu prin sine însăși, ci prin prisma împrejurării că reflectă o "negare" a drepturilor reclamantului. Din acest punct de vedere, între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul acesteia fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă a fost de bună-credință, a obligat-o pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Ca atare, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului. Din această perspectivă, nu prezintă relevanță dacă partea care a căzut în pretenții își exercită doar atribuțiile conferite prin lege sau alte aspecte decurgând din calitatea sa de instituție publică. Se impune a se concluziona că, în speță, sunt incidente prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., normă a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate (conform statuărilor obligatorii ale deciziei nr. 59/2017) și care reprezintă o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, așadar un caz particular de răspundere civilă, care în această situație este guvernată de o serie de dispoziții derogatorii de la dreptul comun în materie. Totodată, în materia dreptului la apărare, art. 10 C. proc. pen. reglementează îndreptățirea oricărei părți implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepții, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. În cauza de față, abordând chestiunea litigioasă privind legitimarea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată - ce presupunea a se stabili dacă normele legale anterior menționate pot constitui temei legal pentru suportarea cheltuielilor de judecată de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - instanța de apel a reținut că, de vreme ce Statul nu are calitate de parte în procesul penal, nu pot fi reținute ca fiind incidente dispozițiile art. 451 și urm. C. proc. civ., deoarece și aceste norme reglementează chestiunea cheltuielilor de judecată făcute de părți și nu de participanți. Chiar dacă Statul nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) C. proc. pen., din coroborarea art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) și (2) și art. 309 alin. (1) C. proc. pen., statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorul infracțiunii, iar exercitarea acestui drept prin acțiune penală reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal. Astfel, spre deosebire de acțiunea civilă care are caracter privat, acțiunea penală are caracter de ordine publică. În speță, atât începerea urmăririi penale, cât și punerea în mișcare a acțiunii penale dedusă judecății în procesul penal a fost realizată de organele judiciare penale ale statului, din oficiu. Astfel, prin trimiterea reclamantului în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat, care organizează și conduce activitatea judiciară, și reclamant. Sub acest aspect, deși activitatea jurisdicțională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcționarea normală a acestei activități poate produce și efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul ulterior achitat, în conformitate cu dreptul recunoscut acestuia prin art. 10 C. proc. pen., această parte neputând fi prezumată de plano că săvârșește un abuz procesual manifestându-se în acest sens), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final C. proc. pen., sub incidența legii civile. Prin urmare, față de încadrarea în drept a pretențiilor reclamantului, în speță, în mod eronat, instanța de apel a reținut că Statul, în calitate de titular al acțiunii penale, căruia îi revine obligația de garanție care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în cursul procesului penal. Un argument în plus este și aspectul că normele juridice trebuie interpretate în sensul lor pozitiv, generator de efecte juridice, iar modalitățile juridice de interpretare a unei norme legale trebuie să aibă în vedere nu numai litera, ci și spiritul legii, astfel încât rezultatul aplicării practice a normei juridice să fie cât mai aproape de finalitatea urmărită de legiuitor, care nu poate fi prezumat ab initio că își exercită rolul de legiferare în sensul negării atât a drepturilor și libertăților fundamentale consacrate de Constituție, cât și a principiilor constituționale. În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice. Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen., nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale. O astfel de interpretare a prevederilor art. 276 alin. final C. proc. pen. ar fi contrară și principiului echității - principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești - întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală. Față de aceste considerente, în temeiul art. 498 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. PENTRU ACESTE MOTIVE,