ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2220/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Cu nr. 121/118/2020 din 10.01.2020 a fost înregistrată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu paratul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând: obligarea pârâtului la plata sumei de 267.251,23 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (cheltuieli judiciare); obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxa judiciara de timbru și onorariu de avocat).

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 3193 din 27 noiembrie 2020, Tribunalul Constanța a respins ca nefondata cererea de chemare in judecata formulata de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 200/C din data de 9 decembrie 2021 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul formulat de apelanții reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 3193 din 27 noiembrie 2020 pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că admite în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantul A. a sumei de 150.000 de RON.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 9.157,50 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel, constând în onorariu de avocat în cuantum de 3.000 de RON și în taxă judiciară de timbru în cuantum de 6.157,50 de RON, acordate proporțional admiterii pretențiilor.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 200/C din data de 9 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

II.1. Motivele de recurs

Se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), deoarece prin decizia civilă nr. 200 din 09 decembrie 2021, Curtea de Apel Constanța a admis apelul declarat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3193/27.11.2020 pronunțată de Tribunalul Constanța, reținând în esență că răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăției, sub forma intenției sau a culpei, întrucât se întemeiează pe o obligație de garanție. Concluzionând, instanța eronat a apreciat că Statul răspunde pentru prejudiciul determinat de avansarea unor cheltuieli de judecată într-un proces penal încheiat cu achitarea inculpatului.

Se consideră că în mod greșit instanța a interpretat dispozițiile legale, deoarece efectuarea unor demersuri judiciare care în final au dus la achitarea reclamantului constituie o materializare a ordinii de drept în materie penală - procesual penală, deoarece vinovăția unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare.

Din această perspectivă, nu se poate reține o culpă procesuală a Statului ca fiind parte care a pierdut în timpul procesului penal finalizat prin achitare, fiind fără relevanță simplul fapt că Statul este titularul acțiunii penale. Aceasta pentru că, procesul civil-în ipoteza acțiunilor Statului, prin reprezentanții legali, atunci când se urmărește apărarea dreptului asupra bunurilor din domeniul public este fondat pe principiul disponibilității, în timp ce procesul penal are caracter public, Statul, prin organele judiciare penale urmărind un obiectiv de interes public, anume respectarea legii penale, asigurarea aflării adevărului, pe bază de probe cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana inculpatului, strângerea și administrarea de probe atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului și tragerea la răspundere a celor vinovați de încălcarea legii penale și deopotrivă, împiedicarea angajării acestei răspunderi pentru persoanele nevinovate.

În susținerea celor de mai sus, se menționează cu titlu de practică judiciară: decizia civilă nr. 260/30.03.2021 pronunțată de către Tribunalul Bihor, în dosarul nr. x/2020, decizia civilă nr. 1334/23.12.2020 pronunțată de către Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. x/2019, decizia civilă nr. 825/23.06.2021 pronunțată de către Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. x/2019.

În ceea ce privește dispozițiile legale la care instanța de apel face trimitere, respectiv art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ., se arată că aceste prevederi nu permit interpretarea în sensul că intimatul-reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor judiciare pretins a fi suportate în soluționarea dosarului penal în discuție, de la Statul român prin Ministerul Finanțelor, întrucât nu există temei de drept pentru obligarea acestuia la plata unor astfel de pretenții pecuniare, fără niciun fel de distincții.

Or, statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen. este un participant care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept.

Așadar, nu se poate reține că în cazul achitării, statul ar fi cel care pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 C. proc. civ.

O astfel de interpretare ar conduce la concluzia săvârșirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluția instanței nu ar confirma actul de inculpare.

Nu se poate reține existența unei fapte ilicite în ipoteza în care este vorba de îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege, în limitele prescrise de aceasta, ca în situația întocmirii rechizitoriului și trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. Finalitatea unei proceduri penale în care se constată că "nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea" nu creează un raport în conflictul judiciar în care Statul are calitatea de "partea care a pierdut procesul".

Obligația de restituire a cheltuielilor judiciare suportate de către cel în favoarea căruia se dispune achitarea se realizează în condițiile legii civile, dacă există premisele răspunderii civile delictuale, adică doar în măsura în care soluția de achitare s-a fondat pe o culpă gravă a autorităților judiciare, iar aceste cheltuieli au fost generate de respectiva faptă ilicită.

Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudență, se poate afirma că și în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Așadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în timpul și în legătură cu acel litigiu.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului relevă faptul că partea trebuie să dovedească sumele solicitate. Dar, chiar și atunci când partea nu dezvoltă cererea, nu detaliază, instanțele trebuie să ia în calcul înscrisurile de la dosar.

Cu toate acestea, chiar în prezența unor înscrisuri doveditoare, instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei.

Instanța de apel la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată pentru fiecare etapă procesuală, a procedat la o apreciere generală, ținând cont de activitățile judiciare ce ar trebui efectuate în fiecare dintre aceste etape și de importanța fiecăreia, fără a cerceta cu atenție înscrisurile doveditoare depuse, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susținerea acelui proces, deși acesteia îi revine această obligație.

Astfel, instanța de apel nu a analizat efectiv activitatea de asistență juridică și reprezentare în fiecare etapă procesuală, activitate ce putea fi verificată, spre exemplu, prin încheierile de ședință care atestau participarea avocatului la termenele de judecată.

Așadar, la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate, instanța de apel nu le-a analizat prin prisma proporționalității lor cu amplitudinea și complexitatea activității depuse de avocat ori cu activitatea desfășurată de acesta.

Se consideră că există două criterii legale pentru reducerea motivată a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților: valoarea cauzei și munca (activitatea) desfășurată de avocat. Cele două criterii sunt cumulative, așa cum rezultă din formularea legii, "în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată".

Se mai susține că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului C. este vădit mai mică decât suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-reclamant A., deși în esență, activitatea de asistență juridică și reprezentarea în dosarul penal, în toate cele 3 etape procesuale, a presupus, în general, aceleași activități desfășurate de către avocat.

II.2. Apărările formulate în cauză

În cauză nu au fost depuse apărări.

II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare a dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Instanța notează că motivele expuse în memoriul de recurs au fost dezvoltate, în parte, pe critici sub aspectul greșitei admiteri a acțiunii, respectiv îndreptățirii reclamantului A. la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal ca urmare a pronunțării soluției de achitare, și în parte se referă la aprecierea asupra realității și proporționalității sumei acordate cu acest titlu.

În speță, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretențiile reclamantului A. constând în cheltuielile judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal finalizat prin pronunțarea unei soluții de achitare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003.

Susținerile prin care se contestă răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor în suportarea cheltuielilor judiciare în cauza penală sunt, în ansamblu, lipsite de temei. Ele vizează faptul că nu se poate reține o culpă procesuală a Statului ca fiind parte care a pierdut în timpul procesului penal finalizat prin achitarea reclamantului A..

Instanța de apel a statuat corect asupra admisibilității acțiunii, că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată reglementat de art. 453 C. proc. civ. are la bază culpa procesuală a părții, dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

În ceea ce privește obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen.. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

În celelalte cazuri (nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen..), alin. (6) al aceleiași norme stipulează că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile.

Referitor la sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) C. proc. pen.., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, dispozițiile citate reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

În speță, procesul penal s-a finalizat prin adoptarea unei soluții de achitare a reclamantului A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea 39/2003, neexistând o acțiune civilă de sine stătătoare alăturată acțiunii penale care să învestească instanța penală urmare a rechizitoriului parchetului, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen.. ce fac trimitere la legea civilă.

Așadar, Statul nu răspunde pe temeiul art. 276 alin. (5) C. proc. pen.., neavând calitatea de parte vătămată, respectiv parte civilă la care textul face referire.

În determinarea legii civile aplicabile, instanța de recurs constată că regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Textul enunțat nu consacră expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală, ci menționează exclusiv doar "pierderea procesului’’, această cerință fiind suficientă să acopere despăgubirea pentru prejudiciul produs inculpatului sub forma contractării unor servicii de asistență juridică din partea unui avocat.

Or, câtă vreme împotriva reclamantului a fost pronunțată o soluție de achitare, dispusă prin sentința penală nr. 236/22.03.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă cu evidență că este întrunită, în ceea ce îl privește pe Statul Român, titular al acțiunii penale exercitate împotriva reclamantului A., condiția pierderii procesului.

Statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorul infracțiunii și, corelativ, trebuie să își asume riscul acestei situații, respectiv răspunderea în ipoteza pierderii acțiunii penale exercitate prin suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de persoana față de care a pornit acțiunea penală sub imperiul soluției de achitare.

În acești termeni, Statul, chiar dacă acționează în scopul restaurării ordinii de drept și aflării adevărului în procesul penal, contrar tezei promovate de recurent, că pronunțarea unei soluții de achitare nu are semnificația pierderii procesului, acesta răspunde pentru consecințele păgubitoare produse prin desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, chiar dacă acestea nu sunt nelegale.

Astfel, în speță intervine o răspundere obiectivă, independentă de orice vinovăție a Statului, căruia îi incumbă asumarea unei obligații de garanție care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției.

Înalta Curte constată că acesta este și raționamentul judiciar, corect, expus în decizia atacată, ce fundamentează dreptul la despăgubire al reclamantului odată ce i s-a făcut dreptate pe fondul acuzației în materie penală.

Astfel, susținerile recurentului sub aspectul eronatei rețineri de către instanță a răspunderii Statului pentru prejudiciul determinat de avansarea unor cheltuieli de judecată într-un proces penal încheiat cu achitarea inculpatului nu pot fi primite.

Înalta Curte urmează a da eficiență, pentru a justifica temeiul răspunderii obiective a Statului, și paragrafelor 37 și 38 din decizia Curții Constituționale 136/2021:,,37. Măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertății individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituțional permite limitarea libertății individuale în scopul bunei desfășurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăți nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esențial pentru compensarea nedreptății suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepție de la principiul inviolabilității libertății individuale în cursul procesului penal pentru a-și realiza una dintre funcțiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepție, și-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia. Prin urmare, în cazul în care se dovedește, printr-o ordonanță de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzația în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertății individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autoritățile statale ar dori acest lucru. Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertății individuale (circumscris cazurilor și condițiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia.

Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală, acuzație care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeași măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertății individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite [nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzației. Faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită.’’

Criticile ce supun dezbaterii în recurs realitatea cheltuielilor de judecată și cuantumul rezonabil al sumei acordate cu acest titlu nu se circumscriu motivelor de nelegalitate descrise de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nici susținerile privind verificarea în concret a cuantumului cheltuielilor de judecată prin raportare la numărul de termene stabilite în procesul penal și activitatea prestată de avocat nu se transpun într-o critică de nelegalitate, ci vizează aprecierea probatoriului, cuantificarea daunelor decurgând, în speță, din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenței și întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

Or, o atare apreciere reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Aserțiunile învederate nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei care țin de situația de fapt conturată de probele administrate.

Pe acest aspect există dezlegare cu caracter de principiu dată prin Decizia în interesul legii nr. 3/2020, potrivit căreia "modalitatea în care instanța s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, de către partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ..", fiind vorba despre o chestiune de evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt.

Pentru argumentele expuse, se constată că instanța de apel a stabilit în mod legal îndreptățirea la recuperarea cheltuielilor de judecată, urmând a se respinge recursul promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca nefondat, în baza dispozițiilor ar. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., fiind îndeplinite condițiile prevăzute de acest text legal, va fi obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor la cheltuieli de judecată în recurs, cheltuieli de judecată în cuantum de 4.760 RON, constând în onorariu avocat, către intimatul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 200/C din data de 9 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 RON către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2022.