ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1471/2025

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă în 15.03.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferințelor morale cauzate prin condamnarea sa în dosarul penal nr. x/2019 al Judecătoriei Timișoara și privarea sa de libertate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1 alin. (3), art. 22, art. 23 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 26, art. 34 alin. (1), art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 1.349, art. 1.357 C. civ., art. 5 par. 5, art. 6 și art. 8 CEDO.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția insuficientei timbrării, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondate.

Prin sentința nr. 242/PI/21.02.2024, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 319/10.12.2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Relevând cadrul factual, precizează că a fost trimis în judecată pentru comiterea unei infracțiuni de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul ori tramvai de către o persoană care nu poseda permis de conducere, faptă săvârșită în 11.02.2015, rechizitoriul fiind întocmit în 2017, iar condamnarea fiind dispusă în 2020, sentința de condamnare rămânând definitivă în 2021.

Precizează că a invocat, pe parcursul procesului penal, că ar fi intervenit prescripția răspunderii penale, însă, având în vedere cadrul legislativ de la acel moment, solicitările sale au fost respinse.

Mai precizează că, ulterior condamnării sale, Curtea Constituțională a pronunțat decizia nr. 358/2022, prin care se clarifica situația juridică privind prescripția.

Cu toate acestea, instanțele penale au respins solicitările reclamantului, motiv pentru care a fost condamnat și a executat o pedeapsă privativă de libertate, în contextul în care termenul de prescripție era deja împlinit.

Precizează că prima instanță și-a întemeiat decizia de respingere a acțiunii pe faptul că reclamantul nu ar fi invocat temeiurile de drept corespunzătoare și că ar fi solicitat reanalizarea unei hotărâri judecătorești definitive, instanța de apel menținând motivele primei instanțe.

Arată că, în măsura în care prima instanță și cea de apel ar fi apreciat că cererea de chemare în judecată nu a fost corespunzător calificată, în temeiul principiului disponibilității, ar fi avut posibilitatea și chiar obligația de a recalifica cererea de chemare în judecată.

Reiterând situația de fapt, menționează că a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs ca urmare a condamnării sale, deși prescripția era deja împlinită și prerogativa statului de tragere la răspundere penală nu mai era posibilă în mod legal, sens în care apreciază că, din motivarea primei instanțe și a celei de prim control judiciar, rezultă că nu a fost avută în vedere starea de fapt și pretențiile formulate.

Din analiza motivării, rezultă că instanța s-ar fi pronunțat asupra unui aspect nesolicitat, în timp ce nu s-a pronunțat pe aspectele cerute.

În altă ordine de idei, sentința pronunțată este insuficient motivată, având în vedere faptul că motivarea instanței privește aspecte care nu au fost solicitate.

Or, apreciază că se impunea reanalizarea stării de fapt deduse judecății și constatarea faptului că a fost condamnat, deși intervenise prescripția.

Arată că, pentru a se constata acest fapt, este nevoie de realizarea unui calcul matematic, din care să rezulte că prescripția era împlinită la momentul la care hotărârea penală a rămas definitivă.

În ipoteza în care s-ar fi analizat, de către prima instanță, starea dedusă judecății, s-ar fi constatat faptul că a intervenit prescripția și că reclamantul fost condamnat cu încălcarea dispozițiilor art. 6 CEDO, aspect din care rezultă fapta ilicită a statului.

În continuare, întemeindu-se pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea principiului rolului activ al judecătorului.

Astfel, a menționat că atât prima instanță, cât și cea de apel au apreciat că prin cadrul legal invocat de către reclamant nu se poate dispune angajarea răspunderii statului.

Cu toate acestea, nu s-a procedat la recalificarea cererii de chemare în judecată, în măsura în care instanțele ar fi apreciat că, raportat la starea de fapt invocată, se impune stabilirea unui alt cadru legal.

De asemenea, indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că atât prima instanță, cât și cea de apel au încălcat normele materiale privind angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Se reține, în motivare, faptul că a existat deja un proces penal și că reclamantul a avut posibilitatea să invoce aceste aspecte în fața instanței penale, existând în acest sens o hotărâre judecătorească definitivă.

Mai mult, se reține că nu se poate modifica o sentința penală definitivă prin intermediul unei hotărâri civile.

Reiterează faptul că nu a solicitat modificarea unei sentințe penale, ci acordarea unor despăgubiri pentru faptul că a fost judecat și condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, deși termenul de prescripție era împlinit, ca urmare a unei neclarități legislative.

Prin urmare, arată că s-a procedat la aplicarea eronată a normelor de drept de către instanța de control judiciar și la calificarea situației juridice în cauză, motiv pentru care consideră că sunt incidente dispozițiile C. proc. civ. indicate anterior.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, reiterând excepția insuficientei timbrării a acțiunii, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, invocate în fața primei instanțe (și reluate, ca atare, în fața instanței de prim control judiciar în lipsa promovării unui apel împotriva încheierilor tribunalului prin care s-a dispus respingerea acestora).

Referitor la excepția netimbrării sau insuficientei timbrării a acțiunii, a arătat că aceasta primează oricărei alte cereri sau excepții.

Indicând prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, precizează că cererea de chemare în judecată a fost timbrată de reclamant cu taxă de timbru în cuantum de 100 RON, însă, acesta a învestit instanța de judecată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Acțiunea întemeiată pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală este o veritabilă acțiune în pretenții, care este evaluabilă în bani.

Prin urmare, natura juridică a prezentei acțiuni este aceea a unei cereri de drept comun evaluabile în bani și este supusă dispozițiilor art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, cu modificările și completările ulterioare, iar în cazul neîndeplinirii obligației de plată a taxei judiciare de timbru, a solicitat anularea acesteia ca insuficient timbrată.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, a arătat că, în ceea ce privește răspunderea statului în caz de eroare judiciară, această răspundere este una specială, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și de cele ale art. 538-539 din C. proc. pen.

A învederat faptul că practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 422/17.01.2006) a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998-999 C. civ. (art. 1.349 și următoarele din Legea nr. 287/2009), privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

În sensul celor de mai sus, arată că o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție pune în evidență că ori de câte ori, printr-o lege/normă, se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica în totalitate, iar nu regulile de drept comun, privitoare la răspunderea civilă delictuală, întrucât legea specială se aplică în baza principiului de drept specialia generalibus derogant (decizia nr. 8591/6.12.2011).

Totodată, în susținerea aspectelor mai sus prezentate, a invocat cu titlu de jurisprudență și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2059/14.10.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Așadar, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit prevederilor dreptului comun, întrucât, în caz contrar, prin soluția pronunțată, s-ar încălca principii fundamentale de drept precum specialia generalibus derogant și electa una via, a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor a arătat că, potrivit art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

În prezenta speță, răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii și prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Prin urmare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane (fizice sau juridice) s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

Mai mult, alături de condițiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului, în temeiul art. 1.373 alin. (1) din C. civ., se cer a fi întrunite și două condiții specifice, respectiv existența raportului de prepușenie și ca prepusul să fi săvârșit fapte în funcțiile ce i-au fost încredințate, dovedirea existenței acestor două condiții fiind în sarcina victimei prejudiciului.

Astfel, pornindu-se de la ideea că legea se referă la răspunderea pentru faptele prepusului "în funcțiile încredințate", în literatură și în practică se consideră în unanimitate că ceea ce este definitoriu pentru calitățile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane o anumită însărcinare.

Menționează că Statul Român nu poate fi răspunzător în calitate de comitent pentru fapta prepusului, în condițiile în care magistrații care au instrumentat cauza penală care l-a vizat pe reclamat nu au calitatea de prepuși ai acestuia.

Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane nu există numai ca expresie a prevederilor legii, stabilirea unei asemenea răspunderi având la bază existența unor relații între autorul prejudiciului și persoana chemată să răspundă civil pentru prejudiciul cauzat prin fapta săvârșită de acesta.

În susținererea celor mai sus menționate, a arătat faptul că, prin decizia nr. 1051/22.03.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că între magistrații care au instrumentat dosarul penal și Statul Român nu există raport de prepușenie.

Prin urmare, raportat la prevederile legale mai sus invocate, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, motiv pentru care a solicitat admiterea excepției invocată și respingerea acțiunii pe cale de consecință.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, având în vedere faptul că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite a pârâtului.

Referitor la pretinsa faptă ilicită (eroare judiciară) din dosarele nr. x/2019 și nr. y/2022, apreciază că această cerere constituie o cale de atac de retractare/reformare a hotărârilor judecătorești, prin care instanțele de judecată au dispus condamnarea acestuia, respectiv respingerea ca nefondată a contestației în anulare formulată de acesta.

Legalitatea căilor de atac presupune că o hotărâre judecătorească poată fi supusă doar căilor de atac prevăzute de lege.

Astfel, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Arată că nu orice nemulțumire a unei părți cu privire la soluția pronunțată poate constitui o eroare judiciară, hotărârile judecătorești pronunțate în dosarele menționate fiind legale și temeinice.

Prin urmare, faptul că s-a susținut incidența în cauză a dispozițiilor din C. civ. privitoare la răspunderea civilă delictuală, nu este suficient pentru a fi atrasă răspunderea delictuală a Statului Român, de vreme ce nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, pentru a stabili în sarcina pârâtului obligația de acorda despăgubiri pentru daune morale în favoarea reclamantului.

A mai arătat și că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 249 din C. proc. civ., de a-și susține cererea de chemare în judecată cu probe pertinente și concludente care să contureze existența pretinsului prejudiciu moral suferit de către acesta.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate și admiterea recursului formulat.

Arată, cu privire la apărarea intimatului-pârât privitoare la inexistența unui raport de prepușenie între stat și magistrații care au pronunțat soluțiile penale, că nu înțelege să critice conduita magistraților, ci faptul că a existat la momentul la care a fost condamnat o lacună legislativă, pentru care se face vinovat Statul Român, care a condus la judecarea cauzei nepotrivit, fiind produsă o eroare judiciară.

Menționează, în acest sens, că termenul de prescripție era împlinit, iar, date fiind lacunele legislative, nu s-a dat efect dispozițiilor legale privind prescripția, fapt care a condus la executarea unei pedepse aplicate în mod nelegal.

Apreciază că nu poate să fie primită apărarea intimatului-pârât potrivit căreia statul nu poate să fie răspunzător pentru erorile magistraților, în condițiile în care legea prevede că statul răspunde pentru erorile judiciare, reluând, în continuare, susținerile formulate prin memoriul de recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată din oficiu, se constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin criticile formulate, întemeiate formal pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul a invocat, în esență, atât o pretinsă nerespectare a principiului disponibilității, prin lipsa unei "recalificări a cererii de chemare în judecată, în măsura în care s-ar fi apreciat că, raportat la starea de fapt, se impunea stabilirea unui alt cadru legal", cât și o eventuală încălcare a "normelor materiale privind angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare".

Verificând ansamblul susținerilor părții, se constată, însă, că acestea nu sunt unele propriu-zise și, drept urmare, nu pot face obiect concret de analiză pentru instanța de recurs, întrucât, pe de o parte, recurentul a reluat susținerile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de prim control judiciar, iar, pe de altă parte, a omis să dezvolte critici de nelegalitate derivate din perspectiva motivelor de casare invocate.

În acest sens, distinct de împrejurarea că aspectele relative la evaluarea cadrului factual nu se constituie în obiect al controlului de legalitate al instanței de recurs, se observă și că, în mod inconsecvent, recurentul afirmă, pe de o parte, că "se impune reanalizarea stării de fapt deduse judecății și constatarea aspectului că a fost condamnat deși intervenise prescripția" (pagina 3 din memoriul de recurs), iar, pe de altă parte, că "nu a solicitat modificarea unei sentințe penale, ci acordarea de despăgubiri pentru faptul că a fost judecat și condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, deși termenul de prescripție era împlinit ca urmare a unei neclarități legislative" (pagina 5 din memoriul de recurs).

Susținerile sunt mai degrabă formale, partea tinzând, în realitate, doar la înlăturarea din ansamblul probator al cauzei a deciziei penale nr. 84 din 24 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în dosarul nr. x/2022 (prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestației în anulare promovată de acesta împotriva deciziei penale nr. 279/A din 23 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în dosarul nr. x/2019), act jurisdicțional care a tranșat aceleași aspecte cu cele deduse judecății în prezenta cauză.

Astfel, fără a arăta, într-o manieră efectivă, modalitatea în care instanța civilă nu ar fi ținută de autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, recurentul urmărește totuși, într-o modalitate implicită, nesocotirea celor stabilite în mod definitiv, de către instanța penală atunci când, luând în considerare statuările obligatorii ale Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a dispus respingerea căii de atac în retractare formulate de reclamant împotriva hotărârii de condamnare.

Or, tocmai lipsa unei argumentații juridice adecvate, prin care să se demonstreze maniera în care instanța civilă ar putea proceda la cercetarea legalității dispunerii soluției de condamnare a reclamantului, fără a aduce atingere autorității de lucru judecat atașate hotărârilor penale pronunțate, determină imposibilitatea conturării limitelor de exercitare a controlului judiciar din prezenta fază procesuală.

Aceasta cu atât mai mult cu cât considerentele deciziei recurate precizau, în mod expres, atât că reclamantul-apelant "a recurs însă deja la o cale de atac extraordinară specifică procesului penal, iar inadmisibilitatea reținerii prescripției răspunderii penale a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Jusțiție prin intermediul unuia dintre mecanismele de unificare a practicii judiciare, obligatorie pentru instanțe", cât și că "dacă o atare soluție nu a fost considerată ca admisibilă în procesul penal, potrivit dezlegărilor instanței supreme, nu poate fi identificat mecanismul juridic prin care o astfel de cenzură ar fi posibilă, chiar și pe cale incidentală, în cadrul procesului civil de față, întrucât finalitatea ar fi aceeași, de încălcare a unei dezlegări obligatorii pentru instanțele de judecată", aspecte lăsate în afara susținerilor formulate prin memoriul de recurs.

Prin urmare, pentru învestirea corespunzătoare a instanței de recurs, date fiind elementele raportului juridic de despăgubire generat de pretinsa faptă ilicită cauzatoare a prejudiciului afirmat, reclamantul era ținut inclusiv a combate, de o manieră efectivă, considerentele instanței devolutive de control judiciar care au reținut opunerea, față de instanța civilă, a autorității de lucru judecat a hotărârii penale.

Or, fără a indica modalitatea în care ar fi trebuit să cerceteze instanța de apel intervenirea prescripției răspunderii penale, altfel decât cu nesocotirea judecății realizate în fața instanței penale și a dezlegărilor obligatorii ale deciziei pronunțate în mecanismul de unificare a practicii judiciare, partea supune spre analiză doar aspecte lipsite de aptitudinea efectivă de a primi o dezlegare în prezenta etapă procesuală.

Prin urmare, dată fiind lipsa unei argumentații juridice pertinente, grefate pe conținutul concret al hotărârii atacate, nu se poate decela care anume sunt greșelile imputate instanței devolutive de control judiciar din perspectiva motivelor de casare invocate.

Mai mult, aspectele învederate îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, din moment ce, atunci când afirmă că instanțele de fond "nu au avut în vedere starea de fapt și pretențiile cu care au fost învestite", recurentul tinde, în realitate, la reevaluarea cadrului factual, fără a indica, totodată, regulile de drept incidente, pretins încălcate în calea de atac anterioară.

De altfel, recurentul omite că, tocmai în considerarea inadvertențelor regăsite în poziția sa procesuală exprimată în legătură cu fundamentul pretențiilor deduse judecății, instanța de apel a procedat la o examinare a cauzei în ansamblu, raportându-se atât la dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen. (ce constituie normele speciale în materie), respectiv la cadrul general reglementat de prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, reținând, la rândul său, în urma devoluțiunii depline a cauzei, caracterul neîntemeiat al acestora.

Tot astfel, aceeași concluzie s-a impus inclusiv cu ocazia realizării analizei subsidiare, pe temeiul normelor convenționale, respectiv a art. 5 par. 3-5 din CEDO, găsite, de asemenea, lipsite de incidență în litigiul pendinte.

În acest context, invocând doar generic că instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la "recalificarea cererii", în măsura în care ar fi apreciat că, "raportat la starea de fapt, se impune stabilirea unui alt cadru legal", recurentul omite a se raporta, în mod valabil, la considerentele hotărârii atacate, care au indicat (in extenso față de judecata primei instanțe, astfel cum s-a arătat) motivele pentru care s-a constatat caracterul nefondat al pretențiilor deduse judecății.

Prin urmare, neînsoțite fiind de o argumentație juridică propriu-zisă, criticile formulate nu se transpun în veritabile aspecte de nelegalitate, care să poată fi deduse în mod valabil instanței de recurs.

În consecință, fără a combate în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, reclamantul a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului, rezumându-se doar a la indica, inadecvat procedural, încălcarea "normelor materiale privind angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare", în lipsa unei argumentații juridice efective în acest sens.

Astfel fiind, rezumându-se doar la a expune considerentele care au justificat respingerea demersului său judiciar și la reafirmarea pretențiilor deduse judecății, fără a indica, în mod clar, modalitatea în care s-ar fi conferit, prin decizia atacată, o aplicare greșită normelor juridice aplicabile, recurentul nu deduce judecății critici proprii, ci relevă, în realitate, doar aspecte ce au constituit deja obiect de analiză și care au fost înlăturate, ca atare, de către instanța de apel, conform celor anterior arătate.

Drept urmare, cum recurentul nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simplele susțineri formulate prin cererea de apel și reiterate, ca atare, prin memoriul de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, potrivit celor arătate anterior, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor susțineri privind legalitatea raționamentului instanței de apel.

Drept urmare, cum modalitatea de formulare a criticilor nu permite extragerea unor aspecte de nelegalitate apte a permite cenzura instanței de recurs, în speță neputându-se reține nici motive de ordine publică, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 319 din 10 decembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 319 din 10 decembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.