ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 740/2025

Ședința publică din data de 25 martie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 21.04.2022 și înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă sub dosar nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata:

- sumei de 2.100 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloare expertiză genetică judiciară, achitată în dosarul nr. x/2017. conform Chitanței din data de 16.05.2018. aferente Facturii Nr. x/16.05.2018 emisă de C.N Posta Română S.A;

- sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferințelor morale cauzate prin privarea de libertate aferentă perioadei 06.12.2017 - 06.02.2018 și sumei de 275.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferințelor morale cauzate prin restrângerea dreptului la liberă circulație aferentă perioadei 07.02.2018-14.11.2018;

- sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferințelor morale rezultate din durata de soluționare a procesului penal și nerespectarea drepturilor;

- dobânzii legale eferente sumelor de mai sus, începând cu data pronunțării prezentei sentințe și până la plata efectivă;

- cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului demers judiciar.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 26, art. 34 alin. (1), art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 1349, art. 1357 și art. 1535 C. civ., art. 5 par. 5, art. 6 și art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și O.G. nr. 13/2001.

Prin sentința civilă nr. 53/PI/25.01.2024, pronunțată de Tribunalul Timiș a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.100 RON cu titlu de daune materiale din dosarul penal nr. x/2017, precum și a dobânzii legale aferentă sumei de 2.100 RON, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la plata efectivă a acestei sume și a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 174/20.06.2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost admis apelul declarat de reclamantul-apelant A. împotriva sentinței civile nr. 53/PI/25.01.2024 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2022.

A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, cu consecința admiterii în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant și a daunelor morale în cuantum de 10.000 de RON reprezentând contravaloarea suferințelor cauzate prin privarea de liberate în perioada 06.12.2017 - 06.02.2018.

A menținut în rest sentința apelată.

A respins apelul declarat de pârâtul-apelant DGRFP Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, prin Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român împotriva sentinței civile nr. 53/PI/25.01.2024 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2022.

Împotriva deciziei civile nr. 174 din 20 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, au formulat recurs atât reclamantul A., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Timișoara prin AFJP Timiș.

a) În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant A.:

Prin memoriul de recurs reclamantul a susținut că decizia instanței de apel este nelegală prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., sub aspectul respingerii în rest a daunelor morale solicitate.

În esență, recurentul-reclamant a susținut că prin decizia nr. 174/20.06.2024 cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale pentru suferințele suportate prin privarea de libertate este unul mult prea mic față de cel solicitat, (aproximativ 10% din suma solicitată), și consideră că este îndreptățit inclusiv la repararea prejudiciului ca urmare a restrângerii dreptului la libera circulație, precum și la cel privind durata de soluționare a procesului penal, despăgubiri care nu au fost acordate de instanța de apel.

De asemenea, apreciază că motivele reținute de instanța de apel în fundamentarea soluției sale sunt străine de cauza dedusă judecății, context în care hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept. Precizează că temeiul admisibilității acțiunii formulate este soluția de achitare, ce a rămas definitivă, care invalidează tot procesul penal exercitat împotriva sa, cu tot ceea ce a presupus, respectiv măsuri limitative/restrictive de libertate, durata procedurii, precum și considerente juridice - în plan personal, medical, familial, financiar și social.

Susține că este inadmisibil să i se rețină pe de-o parte, faptul că este îndreptățit la repararea daunelor rezultate din procesul penal în care a fost antrenat pentru măsura arestului preventiv, iar pe de altă parte, să i se rețină că nu este îndreptățit la repararea daunelor rezultate din procesul penal, raportat la perioada în care libertatea acestuia a fost limitată, ca urmare a măsurii controlului judiciar și să nu fie despăgubit pentru durata procedurii, care a presupus timp, respectiv 2 ani, timp în care a trebuit în permanență să-și probeze nevinovăția și să trăiască în stres, statul uzând de toate procedurile legale pentru a obține condamnarea acestuia.

De aceea, solicită reanalizarea situației sale de către instanța de recurs, aplicarea legii naționale și europene în vederea reparării prejudiciului suferit, prin acordarea de daune morale solicitate, pentru toate petitele, în integralitate și nu în proporție de 10%, respectiv admiterea recursului, casarea în parte a deciziei apelate cu consecința trimiterii cauzei spre o noua judecată.

b) În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Timișoara prin AFJP Timiș

Prin memoriul de recurs formulat de către recurentul-pârât în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea în mod greșit a normelor de drept material.

În primul rând, consideră netemeinică și nelegală decizia atacată sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român invocată în cauză, instanța de apel considerând că acest pârât are calitate procesuală pasivă în cauză "întrucât Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare", stabilindu-se în sarcina Statului Român obligația de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a unei măsuri privative de libertate în condițiile în care procesul penal a fost finalizat cu achitarea inculpatului.

Recurentul afirmă că nu se poate antrena răspunderea sa civilă delictuală a întrucât nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu. Invocă dispozițiile art. 221 din C. civ., potrivit cărora "Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat" și pe cele ale art. 224 alin. (1) din C. civ. "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului. ".

Având în vedere principiile constituționale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituția României (art. 21, 44, 52, 53 și 123 alin. (5) și Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, consideră că acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală și nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. și care guvernează regimul răspunderii particularilor.

În plus, Statul Român prin Ministerul Finanțelor afirmă că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză nici din perspectiva dispozițiilor art. 1373 C. civ., care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului și a cărei incidență presupune ca, între comitent și prepus, să existe raporturi de autoritate/subordonare, care să rezulte fie dintr-un contract, fie din lege.

Or, consideră evident faptul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi considerat comitent al procurilor din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj, întrucât, pentru ca dispozițiile art. 1373 C. civ. să își găsească aplicarea în cauză, este necesar ca Statul român prin Ministerul Finanțelor să aibă calitatea de comitent al procurorilor de caz, iar între stat și aceștia nu există un raport de prepușenie, Statul român prin Ministerul Finanțelor nu este ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege, instanța de fond ignorând în totalitate aceste dispoziții legale.

În al doilea rând, hotărârea recurată este nelegală și netemeinică și sub aspectul obligării Statului Roman prin Ministerul Finanțelor la plata daunelor morale în cuantum de 10.000 de RON reprezentând contravaloarea suferințelor cauzate prin privarea de libertate în perioada 06.12.2017 -06.02.2018, cât și a sumei de 2.100 RON cu titlu de daune materiale din dosarul penal nr. x/2017 și a dobânzii legale aferente.

În acest sens, învederează instanței că relativ la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, aceasta este una specială, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 538-539 din C. proc. pen. (art. 504 și următoarele din C. proc. pen. de la 1968).

Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție oglindită în decizii de speță a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 și următoarele din Noul C. civ.), privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Așadar, în conformitate cu dreptul național, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Răspunderea statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condițiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale, ci numai în limitele și cu observarea riguroasă a dispozițiilor legale speciale în materie.

Întrucât reclamantul, în baza principiului disponibilității învestirii instanței de judecată, a solicitat cercetarea pe fond a acțiunii sale prin raportare la prevederile art. 1349 și urm. C. civ., iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, instanța de judecată nu avea dreptul de a proceda la soluționarea pe fond a acțiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, căci dacă ar face aceasta ar lăsa fără efect tocmai dispozițiile legale speciale dedicate de legiuitor acțiunii în reparație rezultate din săvârșirea unei erori judiciare.

Într-un asemenea caz, acțiunea reclamantului trebuia considerată inadmisibilă și respinsă pentru acest motiv, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt întrunite condițiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale. Dreptul de dispoziție procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înțeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin exclusiva voință a titularului acțiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea-o socoti mai favorabilă.

Un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situațiile de concurs între o lege generală și una specială, legea specială are preferință în aplicare (specialia generalibus derogant), doar în acest fel adevărata voință a legiuitorului ajungând să se impună în ce privește situația juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială.

Așadar, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit prevederilor dreptului comun întrucât, în caz contrar, prin soluția pronunțată, s-ar încălca principii fundamentale de drept precum specialia generalibus derogant și electa una via, solicită respingerea prezentei acțiuni ca inadmisibilă.

În ceea ce privește admiterea în parte a cererii și obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata daunelor morale în cuantum de 10.000 de RON reprezentând contravaloarea suferințelor cauzate prin privarea de libertate în perioada 06.12.2017 -06.02.2018 consideră netemeinică și nelegală hotărârea recurată având în vedere că nu se poate reține existența unei fapte ilicite în ipoteza în care este vorba de îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege, în limitele prescrise de aceasta, ca în situația întocmirii rechizitoriului și trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Răspunderea delictuală a statului în temeiul art. 453 C. proc. civ. nu ar putea fi antrenată întrucât, dispozițiile procesuale civile reglementează numai răspunderea părții care a pierdut procesul.

Or, statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen. este un participant care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept.

Nu se poate reține existența unei fapte ilicite în ipoteza în care este vorba de îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege, în limitele prescrise de aceasta, ca în situația întocmirii rechizitoriului și trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

O astfel de interpretare ar conduce ta concluzia săvârșirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluția instanței nu ar confirma actul de inculpare. În această situație, pe de o parte, s-ar ignora specificul cercetării judecătorești care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulității actelor de procedură, iar pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului și punerii în mișcare a acțiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale.

Așadar, nu se poate reține că în cazul achitării, statul ar fi cel care pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 C. proc. civ.

Prin urmare masurile privative de libertate timp de aproximativ 2 (două) luni, și restrictive de drepturi, respectiv de restrângere a dreptului la libera circulație timp de aproximativ 9 luni împotriva reclamantului, nu au fost luate în mod abuziv de către organele de cercetare penală și de instanța penală, ci au existat în dosarul penal anumite indicii și o suspiciune rezonabilă în ceea ce privește săvârșirea celor doua infracțiuni de către reclamant.

Durata acestor masuri privative de libertate a fost una rezonabilă, iar în speță nu s-a dovedit că reclamantul ar fi fost anchetat penal în mod abuziv, cu rea-credință. Pronunțarea unei soluții de achitare, nu dovedește prin ea însăși exercitarea cu rea credință a atribuțiilor oficiale de persoanele implicate în activitatea de urmărire penală.

Măsurile restrictive de libertate și de restrângere a anumitor drepturi au fost luate împotriva reclamantului în mod legal, în temeiul unor dispoziții legale, iar reclamantul a avut posibilitatea sa dovedească netemeinicia și nelegalitatea acestor măsuri prin formularea căii de atac a contestației împotriva încheierilor prin care s-au luat aceste măsuri.

Din probele administrate în dosar, reclamantul nu a dovedit ca pârâtul a început procesul penal împotriva reclamantului cu rea-credință sau că pârâtul ar fi acționat în afara limitelor dispozițiilor legale în ceea ce privește pornirea și desfășurarea întregului proces penal, situație în care în speță nu este îndeplinită condiția faptei licite ca și condiție a răspunderii civile delictuale.

În cazul de față ne aflăm în situația în care acțiunea penală s-a pus în mișcare ca urmare a faptului că reclamantul fost inculpat în dosarul penal a determinat prin amenințare o altă persoană să plaseze o pungă în care se aflau două pistoale în stare de funcționare cu încărcătura aferentă, la reședința unei persoane cu, care acesta se afla în stare de dușmănie.

În schimb, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității și a intereselor de ordin personal, particular, de aceea partea care declanșează un litigiu prin formularea unei cereri de chemare în judecată, este apreciat a fi în culpă pentru că, fără a fi obligat, în scop personal, a determinat pârâtul să iasă din pasivitate pentru a se apăra, efectuând cheltuieli de judecată.

Scopul statului, însă, este restaurarea ordinii de drept și aflarea adevărului și nu condamnarea inculpaților, așa încât nu se poate considera că statul a pierdut când un inculpat a fost achitat.

Pe cale de consecință, atât timp cât organele judiciare nu au calitatea procesuală stabilită de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. (calitatea de părți în proces), nu sunt întrunite condițiile pentru reținerea ca temei legal a acestor dispoziții legale, prin raportare la cele ale art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanțelor, în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă.

În privința daunelor materiale la care Statul Român prin Ministerul Finanțelor a fost obligat în cuantum de 2100 RON și a dobânzii legale aferente, reprezentând contravaloare expertiză genetică judiciară, achitată în dosarul nr. x/2017, precizează că aceste cheltuieli au fost avansate de reclamant în dovedirea nevinovăției sale, nu pot fi cerute pe cale separată și nu pot fi puse în sarcina Statului Roman raportat la dispozițiile art. 276 din C. proc. pen.

Pentru considerentele de mai sus solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii judecătorești recurate și pe cale de consecință respingerea cererii de chemare in judecată formulată față de Statul Roman prin Ministerul Finanțelor.

La data de 26.11.2024, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Timișoara prin AFJP Timiș a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A. ca nefondat cu reluarea argumentelor expuse în cadrul recursului declarat de acesta în sensul că răspunderea statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condițiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale, ci numai în limitele și cu observarea riguroasă a dispozițiilor legale speciale în materie, respectiv dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 538-539 din C. proc. pen. (art. 504 și următoarele din C. proc. pen. de la 1968).

La data de 02.12.2024, reclamantul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea susținerilor recurentului-pârât și respingerea recursului acestuia, considerând că daunele materiale au fost acordate în mod temeinic și legal de prima instanță, reclamantul fiind îndreptățit să primească și daune morale.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Luând spre examinare recursurile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

a) Recursul declarat de recurentul-reclamant A. este lovit de nulitate pentru neîncadrare în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte reține că, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate de lege.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Înalta Curte reține că argumentele recurentului-reclamant nu reprezintă critici de nelegalitate propriu-zise și nu pot face obiect concret de analiză pentru instanța de recurs, întrucât, în realitate, recurentul a reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel.

Astfel, se observă, de plano, că întreaga motivare din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel și chiar în cererea de chemare în judecată, care au fost, deja, analizate și dezlegate de instanța devolutivă de control judiciar.

Din analiza memoriului de recurs, după expunerea situației de fapt din cauză și a istoricului litigiului din etapele procesuale anterioare, recurentul - fără să o numească în mod expres ca temei de drept - redă la paginile pag. 9 - 14 ale recursului, pasaje (parag. 37 - 49) din Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, al căror conținut îl alterează prin adăugare mențiunii "măsuri restrictive de drepturi", susținând în mod greșit că, în fapt, instanța de apel trebuia să-i acorde și despăgubirile rezultate din restrângerea dreptului la libera circulație ca urmare a măsurii controlului judiciar, aspect care, în realitate, nu este reglementat nici de art. 539 C. proc. civ. (care reglementează un drept la despăgubiri pentru prejudiciile decurgând din măsurile privative de libertate dispuse în mod nelegal asupra celui cercetat, pe parcursul procesului penal) și nici consacrat prin Decizia CCR nr. 136/2024, care, ca efect al admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 C. proc. civ. pen, a extins sfera de aplicare a dispozițiilor acestuia și în cazul măsurilor privative de libertate care dobândesc caracter nedrept prin prisma soluției de clasare ori de achitare dispuse la finalul procesului penal.

În ceea ce privește critica recurentului-reclamant referitoare la cuantumul redus al daunelor morale acordate de către instanța de apel, respectiv de 10% din suma solicitată, și aceasta reprezintă o critică de netemeinicie a hotărârii, care depășește limitele controlului judiciar posibil în recurs, întrucât analiza recursului se limitează exclusiv la verificarea legalității hotărârii atacate, nu și a temeinicia acesteia, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a reținut că " Din examinarea probatoriului administrat la dosarul cauzei (declarația martorului B.) reiese că mama reclamantului a avut o stare de sănătate precară, că reclamantul se ocupa cu comerțul de mașini, iar în urma procesului a fost nevoit să vândă casa pentru a acoperi cheltuielile ocazionate de proces și pentru a-și plăti datoriile acumulate pe parcursul procesului întrucât nu a putu să muncească. Spectrul circumstanțial redat mai sus vine să portretizeze situația particulară a reclamantului anterior și posterior perioadei în care a fost supus măsurilor preventive privative de libertate, astfel încât să poată fi evaluat prin comparație prejudiciul moral cauzat acestuia. În această ordine de idei, Curtea apreciază că suma de 10.000 de RON cu titlu de daune morale pentru privarea nelegală de libertate (06.12.2017 până în 06.02.2018 ar constitui un remediu de natură a compensa perioada petrecută în detenție nelegală peste care s-au suprapus evenimente familiale nefaste, consecințe pecuniare (imposibilitatea de a presta o activitate remunerată de natură a asigura traiul familial), dar și sociale (expunere oprobiului public, rușine, frustare)."

Astfel, se constată că în mod corect, instanța de apel valorificat toate criteriile necesare pentru evaluarea prejudiciului și a stabilit suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului, în raport de circumstanțele de fapt particulare ale cauzei, de probatoriile administrate, luând în considerare toate criteriile de cuantificare legale și jurisprudențiale, pe care le-a analizat pe larg în cuprinsul deciziei recurate.

Ca atare, în absența unor critici care să releve ignorarea de către judecătorii fondului a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situația de fapt reținută, aprecierea dată în privința sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanței de recurs, întrucât nu se subsumează niciunei critici de nelegalitate, în înțelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, reclamantul mai susține că hotărârea recurată conține motive contradictorii și străine de natura pricinii, context în care hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fără a formula critici punctuale cu privire la aceste neregularități, ci reiterează faptul că este îndreptățit și la repararea prejudiciului rezultat din restrângerea dreptului la libera circulație și la cel privind durata de soluționare a procesului penal. În legătură cu acestea, Înalta Curte constată că sunt critici de netemeinicie întrucât, în realitate, recurentul tinde la o nouă judecată a acțiunii sale în recurs, fapt nepermis de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte amintește că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și acestea se circumscriu examinării, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin cele exemplificate mai sus a rezultat că recurentul-reclamant nu a combătut în nicio formă considerentele regăsite în hotărârea atacată și raționamentul instanței de apel care au fundamentat în mod real soluția adoptată, nemulțumirea recurentului cu privire la soluția instanței de apel nu poate conduce la declanșarea unui control de legalitate în privința acesteia, separat de observația că recursul reia într-o formă comprimată, însă identică în esență, susținerile invocate drept motive de apel. Or, motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurentul critică soluția primei instanțe.

Având în vedere considerentele expuse, reținând că în speță nu este posibilă încadrarea criticilor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 174 din 20 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

b) Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Timișoara prin AFJP Timiș

Analizând criticile formulate prin acest recurs, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică decizia recurată pe de-o parte cu privire la faptul că, în mod netemeinic și nelegal, Statului Român i s-a reținut calitatea procesuală pasivă în cauză, iar pe de altă parte cu privire la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii invocată în cauză și respinsă, fiind astfel încălcat principiului disponibilității, având în vedere că reclamantul a învestit instanța de judecată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală și nu cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile speciale prevăzute de art. 538-539 C. proc. pen. și de art. 96 din Legea nr. 303/2004.

În continuare, în dezvoltarea criticii privind excepția lipsei calității procesuale a Statului Român, pârâtul a mai susținut și greșita aplicare a dispozițiilor art. 1373 C. civ. privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, întrucât nu se pune problema unei răspunderi civile delictuale în calitate de comitent a statului, raportat la temeiurile juridice invocate în cererea introductivă de instanță.

Criticile recurentului-pârât sunt nefondate.

Examinarea acestor motive de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat în cauză.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 2.100 cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea expertizei genetice judiciare, achitată în dosarul nr. x/2017; a sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferințelor morale cauzate prin privarea de libertate aferentă perioadei 06.12.2017 - 06.02.2018, a sumei de 275.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferințelor morale cauzate prin restrângerea dreptului la liberă circulație aferentă perioadei 07.02.2018-14.11.2018; a sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând contravaloarea suferințelor morale rezultate din durata de soluționare a procesului penal și nerespectarea drepturilor, sume care să includă și dobânda legală aferentă.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 26, art. 34 alin. (1), art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 1349, art. 1357 și art. 1535 C. civ., art. 5 par. 5, art. 6 și art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și O.G. nr. 13/2001.

Așadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare reclamantul a formulat pretenția patrimonială de față, acesta, deși a invocat în susținerea demersului său judiciar dispozițiile art. 1349 și art. 1357 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, a indicat, în același timp și alte norme materiale care reglementează răspunderea obiectivă a statului pentru eroarea judiciară în procesul penal, respectiv dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție și art. 5 par. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de unde reiese că reclamantul a chemat în judecată Statul Român, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, text constituțional care consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia statul răspunde patrimonial pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil.

În plus, din motivarea acțiunii introductive (pag. 9-13 din cerere) rezultă că, deși nu a numit-o în mod expres, reclamantul și-a fundamentat acțiunea inclusiv pe considerentele reținute de către Curtea Constituțională în Decizia nr. 136/2021 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., citând și modificând parțial neconform, pasaje din această decizie (parag. 37 - 49), care reglementează și analizează răspunderea specială a statului în caz de eroare judiciară .Totodată, se constată faptul că, inclusiv în calea de atac a apelului (pag. 9-13), precum și cea a recursului (pag. 9-14), reclamantul a invocat considerentele acestei decizii în susținerea căilor de atac formulate.

Așadar, rezultă că ceea ce s-a urmărit prin promovarea acțiunii nu a fost angajarea unei răspunderi civile delictuale de drept comun sau, cel puțin, nu în partea de pretenții ce au fost admise prin hotărârile instanțelor de fond (respectiv, pentru cheltuielile de judecată realizate de cel cercetat în cursul procesului penal și pentru durata privării sale de libertate) - pentru a se pune problema verificării îndeplinirii tuturor condițiilor generale ale răspunderii delictuale, referitoare la faptă ilicită, vinovăție, prejudiciu, în condițiile art. 1357 C. civ. ori a unei răspunderi pentru fapta altuia, în baza raportului de prepușenie, din perspectiva art. 1373 din C. civ., astfel cum în mod greșit invocă pârâtul în memoriul său de recurs.

În realitate, îndreptând acțiunea împotriva statului, reclamantul a tins la angajarea unei răspunderi civile delictuale obiective, independente de orice vinovăție, a statului, conform art. 52 alin. (3) din Constituție, în calitatea acestuia de garant al legalității căruia îi incumbă și riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiție, cu respectarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor.

Acest fundament al acțiunii justifică, neîndoielnic, poziția procesuală a pârâtului Statul român, a cărui răspundere, în acest context, nu este una specifică unui comitent pentru prepusul său, ceea ce în cauză nici nu s-a cerut și nici nu s-a reținut de către instanța de apel.

Astfel, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, instanța de apel în mod corect și-a fundamentat soluția pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 539 C. proc. pen. și art. 5 din Convenție prin raportare la Decizia CCR nr. 136/2021 privind acordarea daunelor morale rezultate din privarea de libertate a reclamantului pentru perioada 06.12.2017 - 06.02.2018 după cum urmează:" În speță, întrucât reclamantul a fost supus unei măsuri preventive privative de libertate, dar ulterior acesta a fost achitat de instanța penală, curtea apreciază că sunt îndeplinite condițiile art. 539-540 C. proc. pen., date fiind considerentele ce succed.", apoi în mod corect analizează dispozițiile art. 539 C. proc. pen., și concluzionează astfel. " Norma în discuție se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care consacră dreptul la libertate și la siguranță, care odată încălcat atrage aplicarea art. 5 paragraf 5 din Convenție, precum și cu art. 9 C. proc. pen., care redă în tocmai conținutul art. 5 din Convenție. Potrivit art. 5 paragraful 5 din Convenție, orice persoană, victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor aceluiași art. 5, are dreptul la reparații, paragraful 5 al art. 5 din Convenție fiind imediat următor celui care prevede că orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală.".

Astfel, în mod judicios, instanța de apel a aplicat în cauză și Decizia CCR nr. 136/2021, care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională.

Faptul că reclamantul a indicat, ca temei juridic în cuprinsul acțiunii introductive și dispozițiile art. 1349, respectiv art. 1357 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv cea pentru fapta proprie, nu poate avea semnificația încadrării demersului acestuia în sfera unei răspunderi civile delictuale de drept comun, bazate pe ideea de vinovăție a statului ori grefată pe raportul de prepușenie în legătură cu desfășurarea în concret a anchetei și urmăririi penale, ci doar pe aceea a indicării instituției juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretențiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale extracontractuale.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esențiale sunt motivele acțiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), care relevă fără putință de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcționări a serviciului public al justiției. Or, aceasta este o răspundere directă și obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăție, derivată, cum s-a arătat, din calitatea acestuia de semnatar al Convenției europene, care se fundamentează pe ideea de garanție, în condițiile în care statul și-a asumat monopolul administrării justiției, garantând astfel, pentru serviciul public pe care îl organizează, repararea prejudiciului care ar putea fi cauzat beneficiarilor acestuia.

De asemenea, în mod nefondat, recurentul pârât mai susține și faptul că instanța de apel trebuia să aibă în vedere și dispozițiile art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ. privind răspunderea subsidiară a statului, subordonată celei a persoanelor juridice care se pot face vinovate de producerea unui prejudiciu, așa încât, cu referire la particularitățile speței, inclusiv a art. 96 din Legea nr. 303/2004, procurorii sunt independenți și se supun legii, fiind obligați să respecte drepturile și libertățile persoanelor; iar calitatea procesuală pasivă nu poate fi justificată nici din perspectiva dispozițiilor art. 1373 C. civ., statul nefiind un comitent al procurorilor de caz și neexistând un raport de prepușenie astfel cum s-a reținut anterior.

Și aceste susțineri ale recurentului-pârât ignoră temeiul juridic al pretențiilor reclamantului, care a indicat în cuprinsul prezentei acțiuni nesocotirea, cu ocazia desfășurării procedurii judiciare penale, a unor drepturi fundamentale ocrotite de Convenția europeană - respectiv dreptul la libertate și siguranță (art. 5 par. 5), dreptul la un proces echitabil, respectiv respectarea prezumției de nevinovăție (art. 6), precum și dreptul la respectarea vieții private și de familie(art. 8)- Convenție la care Statul Român este parte.

Astfel, prin ratificarea Convenției europene (conform Legii nr. 30/1994), Statul Român și-a asumat, alături de celelalte state semnatare, obligația de a respecta drepturile și libertățile garantate de Convenție, în sarcina acestuia urmând să fie pusă răspunderea în cazul nesocotirii respectivelor drepturi/libertăți considerate fundamentale.

În acest sens, instanța de contencios european a stabilit că, de vreme ce art. 1 din Convenție se referă la respectarea drepturilor și libertăților persoanelor aflate sub jurisdicția statelor contractante, această jurisdicție trebuie înțeleasă ca însumând toate autoritățile acelui stat (legislativă, executivă și judecătorească). Ca atare, în măsura în care actul unei asemenea autorități se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenție, se angajează răspunderea statului în cauză. De aceea, referirea pe care o face recurentul la dispozițiile din C. civ. (art. 221, art. 224) privitoare la angajarea răspunderii persoanelor juridice de drept public sau la cele vizând reperele cu respectarea cărora trebuie desfășurată activitatea procurorului pe baza principiilor legalității, imparțialității și independenței) este una inadecvată și care nu poate schimba pe titularul responsabilității, atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea în mod direct a unor drepturi garantate de Convenție.

Toate aceste aspecte sunt recunoscute inclusiv recurentul-pârât în cadrul propriului memoriu de recurs, care după ce critică soluția instanței de apel, sub aspectul temeiurilor de drept invocate de reclamant în acțiune, ajunge într-un final la aceeași concluzie cu cea a instanței de apel susținând în mod corect că "în conformitate cu dreptul național, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală", ceea ce de fapt s-a și reținut în cauză.

Întrucât, în cauză nu se analizează îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a statului, în nume propriu sau în calitate de comitent, pentru a se pune problema lipsei calității sale procesuale pasive ori a inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Statul Român, drept urmare, Înalta Curte va respinge toate aceste critici ca nefondate.

Prin critica subsumată tot pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în mod nefondat, recurentul a pretins că în mod greșit instanța de apel, în temeiul art. 453 C. proc. civ. prin raportare la art. 276 C. proc. pen. a menținut obligația Statului Român la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată cu titlu de daune materiale în cuantum de 2100 RON și a dobânzii legale aferente, reprezentând contravaloare expertiză genetică judiciară, achitată în dosarul nr. x/2017.

În cauza de față, se înțelege din argumentele care au fundamentat soluția instanței de apel adoptată în privința cererii reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată realizate în procesul penal - "Faptul că Statul nu a figurat ca parte în procesul penal nu justifică o interpretare contrară câtă vreme acesta are calitatea de garant al înfăptuirii justiției. Astfel fiind, criticile pârâtului apelant sunt nefondate. Statul Român, care este titularul acțiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligația și puterea de a solicita instanțelor de judecată tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni, trebuie să își asume și responsabilitatea pierderii acțiunii penale exercitate - nu cu rea-credință, căci atunci s-ar fi aflat într-o altă ipoteză reglementată de lege - și să acopere cheltuielile de judecată efectuate de cel față de care a solicitat tragerea la răspundere penală"- că au avut în vedere faptul că obligația statului pentru despăgubirea reclamantului are la bază răspunderea obiectivă a acestuia, iar nu o răspundere fundamentă pe ideea de culpă.

În speță, pretenția analizată privește dreptul persoanei acuzate la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal soluționat definitiv prin achitare, ca formă de reparare a prejudiciului adus acesteia, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și ale art. 453 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 276 alin. (5) și (6) din C. proc. pen. și cele ale art. 451 - 455 C. proc. civ. dau cadrul general de soluționare pe cale separată, în fața instanței civile, a pretențiilor constând în cheltuielile de judecată efectuate în cursul procesului penal de către cel cercetat sub acuzație penală și achitat prin hotărâre definitivă, în timp ce fundamentul obligării Statului la suportarea acestor cheltuieli a fost identificat în obligația de garanție care revine acestuia, ca titular al acțiunii penale - al cărei obiect e reprezentat de tragerea la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni - care, finalizată fiind printr-o soluție de achitare, are semnificația pierderii procesului de către cel ce l-a inițiat (Statul român).

Soluția instanței de apel, este una corectă întrucât, pornind de la soluția de principiu consacrată prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen.- potrivit cu care, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă - nu se poate deduce că atunci când acțiunea penală este pornită din oficiu, iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal și achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale din acest proces.

De asemenea, Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acțiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este în mod direct, parte în procesul penal, Statul român, în calitate de titular al acțiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni, trebuie să își asume și responsabilitatea pierderii acțiunii penale exercitate și să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăției, sub forma intenției sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligație de garanție, respectiv obligația de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre "prepușii" săi a acționat legal, pentru că în discuție nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției procurorului, ci exclusiv respingerea acuzației în materie penală ca soluție definitivă a procesului inițiat, în cauză nereținându-se fapta ilicită a Statului Român când s-a dispus obligarea acestuia la plata daunelor materiale.

În acest context, Înalta Curte reține că, din momentul în care acțiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naște un drept de creanță împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-și asigura apărarea, în condițiile în care instanța penală nu s-a pronunțat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată chiar și în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluție ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului și garantarea libertăților persoanei, precum și principiilor procesului civil, și anume legalitatea, egalitatea în fața legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantului la recuperarea cheltuielilor de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale exprese.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menționat ar fi contrară și principiului echității - principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești - întrucât, în acest caz specific, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, pr