ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3/2024

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin acțiunea înregistrată la data de 23 septembrie 2020 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul A., în temeiul art. 539 și următoarele din noul C. proc. pen., a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la repararea prejudiciului moral și material creat reclamantului prin arestarea nelegală și menținerea în arest preventiv a acestuia timp de 7 luni de zile (210 zile), din 20.02.2013 până în 18.09.2013, prin impunerea interdicției de a părăsi țara timp de 5 luni de zile și având obligația de a se prezenta săptămânal la postul de politie din 18.09.2013 până la intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., precum și judecarea timp de 7 ani a procesului penal în care a avut calitatea de inculpat, din 20.02.2013 până în 14.02.2020, fiind achitat în prima instanță, soluție menținută și de instanța de apel prin respingerea apelului formulat de Ministerul Public, instanță care a constatat, totodată, că arestarea reclamantului, menținerea în arest și trimiterea sa în judecată constituie o gravă eroare judiciară.

Prin sentința civilă nr. 587 din 3 mai 2022 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 349 din 28 decembrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 587 din 3 mai 2022 pronunțată de Tribunalul Timiș.

A schimbat sentința apelată în sensul că:

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice:

- la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale pentru privarea nelegală de libertate, sumă la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 20 februarie 2013 și până la îndeplinirea integrală a obligației de plată;

- la plata sumei de 100.000 euro pentru restrângerea dreptului de liberă circulație, sumă la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 18 septembrie 2013 și până la îndeplinirea integrală a obligației de plată;

- la plata sumei de 21.724 RON cu titlu de daune materiale, sumă la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 20 februarie 2013 și până la îndeplinirea integrală a obligației de plată, urmând a fi actualizată cu rata inflației la zi în data plății;

- la plata sumei de 1.900 de RON avansată de reclamant cu titlu de cheltuieli judiciare, sumă la care se adaugă dobânda legală începând cu data de reținerii fiecărei părți din sumă și până la îndeplinirea integrală a obligației de plată, urmând a fi actualizată cu rata inflației la zi în data plății.

A respins în rest acțiunea.

A menținut soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Împotriva deciziei nr. 349 din 28 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, reclamantul A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor au declarat recurs.

Recursul declarat de recurentul-reclamant A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acordarea daunelor morale este îndreptățită pentru lipsirea nelegală de libertate și consecințele avute asupra reclamantului și a familiei acestuia, consecințe care se întind până în prezent.

În motivarea hotărârii, instanța de apel a reținut suferințele psihice și fizice prin care a trecut și încă trece reclamantul, însă nu a luat în calcul toate aspectele, iar daunele acordate pentru privarea de libertate în mod nelegal și consecințele acesteia asupra vieții reclamantului și a familiei acestuia sunt neîndestulătoare raportat la suferințele reclamantului, dreptul la despăgubiri decurgând din lege, situația particulară a reclamantului fiind amplu argumentată și susținută.

Recurentul-reclamant solicită să se aibă în vedere faptul că privarea de libertate prin arestarea nedreaptă a avut consecințe majore asupra vieții sale, fiindu-i luată libertatea pentru încă 5 luni după eliberarea din arest, fiind obligat să se prezinte la postul de poliție și să respecte toate celelalte obligații impuse prin obligația de a nu părăsi tara, ținând cont și de faptul că a avut timp de 7 ani instituit sechestru asigurător asupra imobilului, nu a mai putut profesa în domeniul său și nu a mai avut copii.

Daunele morale întemeiate pe dispozițiile art. 539-540 C. proc. pen. nu se acordă doar pentru lipsirea de libertate stricto sensu, ci și pentru toate consecințele pe care le-a produs asupra reclamantului și a familiei acestuia, printre consecințe fiind și interdicția de a nu părăsi țara, pierderea locului de muncă, imposibilitatea de a mai lucra în domeniul său ca și reprezentant auto, pierderea firmei, a tatălui, neîmplinirea familială prin procrearea de copii, etc.

În ce privește respingerea cererii de acordare a beneficiului nerealizat, în raport cu expertiza extrajudiciară depusă la dosar, solicită să fie avut în vedere beneficiul nerealizat raportat la condițiile inițiale. Legea, doctrina și practica au stabilit că acest beneficiu nu poate fi decât estimat în baza situației contabile existente în speță la momentul arestării și a evoluției pieței.

Ținând cont de acești indicatori, reclamantul precizează că a depus în probațiune o expertiză care să dovedească cuantumul beneficiului nerealizat prin închiderea societății, închidere provocată de arest, beneficiul nerealizat pe parcursul tuturor celor 7 ani de la arest până la achitare.

Deși instanța a făcut aprecieri nesusținute referitoare la posibilele motive ale insolvenței, totuși nu poate fi ignorantă situația contabilă a societății, faptul că aceasta avea contracte în derulare, faptul că piața auto a fost și este în creștere, faptul că reclamantul era asociat unic și administrator al societății, care nu putea funcționa în lipsa lui. Mai mult, obiectul de activitate al firmei era în sfera intermedierilor de vânzări auto, iar ca urmare a arestului, reputația a fost distrusă, cu consecința pierderii colaboratorilor, a clienților și a declanșării insolvenței, a pierderii oricărei șanse de a mai lucra în domeniul vânzărilor auto.

Astfel cum a arătat în fața instanței de fond, fapt confirmat de martorul audiat, exista o legătura strânsă între reclamant și tatăl său, iar decesul tatălui în timp ce fiul său era închis, fără a-i putea oferi suport moral și îngrijiri medicale, fiind lipsit de mijloace fizice și financiare este clar.

Rușinea și șocul cauzat de descinderea la percheziții, inițial, la adresa tatălui bolnav de cancer, rușinea fața de vecini și membrii comunității, neîncrederea acestora în cinstea și onoarea reclamantului, oprobiul public la care a fost supus reclmantul, faptul că nimeni nu a mai dorit să lucreze cu el ca agent de vânzări auto, fiind și în prezent oameni care îl cred vinovat, toate acestea au adus grave suferințe reclamantului, suferințe amplificate și nu estompate de trecerea timpului.

Un aspect extrem de sensibil este și cel legat de familie, de lipsa copiilor.

Menționează că 7 ani de zile a avut sechestru pus asupra imobilului, ridicat la cerere după rămânerea definitivă a hotărârii de achitare în anul 2020, astfel că în toată această perioadă nu a putut dispune de bunul său, timp în care a fost lunar la proces, fiind privit la locul de muncă de mulți colegi ca un infractor - stresul cauzat zilnic de toate acestea a creat mari prejudicii reclamantului, dreptul său la despăgubiri fiind cert, dovedit și exigibil. Impactul asupra familiei reise și din faptul că reclamantului i-a fost frică să aibă copii, schimbarea bruscă a nivelului de trai și a statutului fiind fapte certe, dovedite.

Pe lângă toate acestea, lipsit fiind de libertate în mod nelegal, a fost deținut în centre supraaglomerate, în camere cu persoane periculoase, fără lumină, fără baie, cu hrană de proastă calitate, umilințele și tratamentul la care a fost supus fiind degradante, sub demnitatea umană, la limita torturii, având în vedere și durata excesiv de lungă a arestului, suferința psihică fiind cu atât mai mare întrucât s-a constatat nevinovăția. Aceste condiții improprii au fost constatate de Avocatul Poporului, de Comisia Europeană - prin rapoartele sale, Comisii ale CEDO pentru respectarea demnității umane și a prevenirii torturii în centrele de arest preventiv și penitenciare, statul fiind sancționat pentru aceste condiții, faptele notorii nemaitrebuind a fi dovedite.

Concluzionând, solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în integralitate, în sensul majorării daunelor, iar în subsidiar, menținerii cuantumului total al despăgubirilor stabilite de Curte, însă acordate global pentru lipsirea de libertate și consecințele avute asupra reclamantului și familiei acestuia, în baza art. 539-540 C. proc. pen.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor vizează motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În primul rând, au fost încălcate prevederile art. 539 - 540 C. proc. pen., prin acordarea de daune morale pentru perioada cât reclamantului i-a fost restrâns dreptul la liberă circulație.

În temeiul art. 539 C. proc. pen. și în lumina Deciziei nr. 136/2021 nu pot fi acordate daune morale pentru perioada care vizează o restrângere a drepturilor, cum este măsura obligării de a nu părăsi țara (art. 145 C. proc. pen. în vechea reglementare), care nu se încadrează în categoria măsurilor privative de libertate.

Pentru o perioadă de 5 luni, față de reclamant s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, care nu este nicidecum o măsură privativă de libertate și nu dă dreptul la reparație în condițiile art. 539 C. proc. pen. și cu atât mai puțin în raport de art. 5 paragraful 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care vizează doar persoanele care au fost victimele unei arestări sau detenții contrare dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4.

Curtea de Apel Timișoara a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri morale nu doar pentru perioada cât a fost arestat preventiv reclamantul, ci și pentru perioada în care față de acesta a fost luată măsura obligării de a nu părăsi țara, care nu a fost o măsură privativă de libertate.

Față de cele reținute de către instanța de apel, apreciază că nu se pot acorda despăgubiri morale și pentru măsurile neprivative de libertate, această soluție fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 539 - 540 C. proc. pen.

În al doilea rând, deși instanța de apel a reținut că potrivit jurisprudenței "suma ce va fi acordată în acest scop nu trebuie să fie excesivă, stabilită într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele speței, care să-i confere reclamantului un folos material necuvenit, fără justificare cauzală, ci aceasta trebuie să fie doar susceptibilă de a oferi satisfacții de ordin moral care să compenseze într-o oarecare măsurăprivațiunile suferite de reclamant", cu toate acestea a apreciat că suma de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru privarea nelegală de libertate (20.02.2013 până în 18.09.2013) ar constitui un remediu de natură a compensa perioada petrecută în detenție nelegală, peste care s-au suprapus evenimente familiale nefaste (deces părinte, imposibilitate procreere), consecințe pecuniare (pierdere loc de munca, intrare societate în insolvență), dar și sociale (expunerea oprobiului public, rușine, frustrare).

Recurentul-pârât arată că suma acordată cu titlu de prejudiciu moral nu se justifică, în condițiile în care acesta nu a fost dovedit.

Astfel, la cuantificarea daunelor morale acordate instanța a reținut că, pe lângă privarea efectivă de libertate/restrângerea libertății de circulație, s-au adăugat "suferințele suprapuse generate de pierderea concomitentă a unui părinte măcinat de o boală necruțătoare și care a fost separat de fiul său în monente de cumpănă."

În primul rând, chiar instanța a reținut că tatăl reclamantului suferea de o boală incurabilă. Faptul că decesul a intervenit în perioada în care acesta se afla în arest preventiv, nu poate fi avut în vedere la cuantificarea daunelor morale acordate. Reclamantul nu a făcut dovada solicitării permisiunii de a ieși din penitenciar în condițiile art. 99 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

De asemenea, instanța de apel apreciază că se impune a fi acordate daune morale și în considerarea faptului că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea aducerii pe lume a unui copil. Or, acest aspect nu se datorează măsurii arestării preventive, din declarația martorelor reieșind că reclamantul a abandonat planul de a avea un copil încetând tratamentul medical.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, recurentul-pârât face trimitre la aspectele reținute într-o decizie de speță pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, menționând că jurisprudența este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptățite.

Astfel, la cuantificarea daunelor morale, în situațiile în care instanțele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor nu trebuie să tinda la o îmbogățire fără justă cauză, ci este important de avut în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se atât principiul proporționalității, cât și principiul echității.

Or, instanța de apel a acordat reclamantului o sumă excesivă, fără a justifica de ce a considerat acest cuantum ca fiind just și echitabil.

În ceea ce privește daunele materiale acordate, acestea constau în venitul net pe care l-ar fi realizat reclamantul, reprezentând venituri din salarii în sumă de 6313 RON, la care se adaugă actualizarea cu indicele prețurilor de consum în sumă de 1096 RON și dobânda legală diminuată cu 20% în sumă de 3833,94 RON, precum și în venitul net pe care l-ar fi realizat reclamantul, reprezentând venituri din dividende în sumă de 15.411 RON, la care se adaugă actualizarea cu indicele prețurile r de consum în sumă de 2.676 RON și dobânda legală diminuată cu 20% în sumă de 9.359,58 RON.

În opinia recurentului-pârât, aceste daune materiale acordate sunt lipsite de suport în plan probatoriu, instanța raportându-se doar la expertiza judiciară administrată în fața primei instanțe. Or, expertiza s-a întocmit doar pe bază de prezumții (că societatea ar fi avut o ascensiune, că ar fi înregistrat profit, că ar fi distribuit profitul sub formă de dividende și nu l-ar fi reinvestit) - aspecte învederate atât în cuprinsul obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză, cât și în completarea la aceste obiecțiuni, respinse însă de instanța de fond.

O altă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează aspectul acordării dobânzii legale aplicate sumelor ce reprezintă daune morale și materiale de la data de 20.02.2013, în temeiul art. 1523 lit. e) C. civ.

În cazul despăgubirilor acordate de instanță, actualizarea sumelor reprezentând despăgubirile operează cel mult de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, întrucât creanța devine certă, lichidă și exigibilă numai în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Cu privire la soluția instanței de apel de obligare a pârâtului și la plata dobânzii legale de la data de 20.02.2013 (dată de la care reclamantul a fost arestat preventiv) și până la data plății efective, apreciază că această soluție este greșită, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., ce dispune că debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Or, în cauză, răspunderea statului este o formă de răspundere obiectivă, independentă de culpă, neavând relevanță existența sau nu a unui comportament culpabil al organului judiciar care a condus ancheta penală, deoarece ceea ce interesează în cazul acestei răspunderi este repararea pagubei suferite de persoana căreia i s-a cauzat o nedreptate prin faptul că acuzația penală nu a fost dovedită în condițiile legii, persoana fiind achitată.

Așadar, neexistând o faptă ilicită a statului, în cauză fiind vorba de o răspundere obiectivă, independentă de culpă, obligația de plată a dobânzii legale în temeiul săvârșirea unei fapte art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ. (când obligația se naște din ilicite extracontractuale) este nelegală.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, solicitând anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (23 septembrie 2020), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 16 ianuarie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată prin întâmpinarea depusă la dosar de recurentul-reclamant, se constată că în cuprinsul cererii de recurs pârâtul expune critici vizând încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 539 - 540 C. proc. pen.

Având în vedere că recursul poate fi examinat din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., excepția nulității urmează a fi respinsă.

Prealabil oricărei analize, rezumând aspectele legate de circumstanțele factuale ale cauzei, se reține că, prin acțiunea introductivă dedusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral și material produs ca urmare a arestării sale nelegale și a menținerii în arest preventiv timp de 7 luni de zile din 20.02.2013 până în 18.09.2013, respectiv ca urmare a impunerii interdicției de a părăsi țara timp de 5 luni de zile, având în vedere că prin decizia penală nr. 174 din 14 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2013 s-a reținut că arestarea reclamantului și menținerea sa în stare de arest s-a făcut în mod nelegal.

Constatând că reclamantul a fost supus unor măsuri preventive privative și restrictive de libertate, dar ulterior acesta a fost achitat de instanța penală care a și arătat expressis verbis că a fost nelegală arestarea și menținerea sa în starea de detenție, instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile art. 539-540 din C. proc. pen., astfel încât, admițând apelulul declarat de reclamant, pe fondul cauzei, a obligat pe pârât:

- la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru privarea nelegală de libertate, sumă la care se va adauga dobânda legală începând cu data de 20 februarie 2013 și până la îndeplinirea integrală a obligației de plată;

- la plata sumei de 100.000 euro pentru restrângerea dreptului de liberă circulație, sumă la care se va adauga dobânda legală începând cu data de 18 septembrie 2013 și până la îndeplinirea integrală a obligației de plată;

- la plata sumei de 21.724 RON cu titlu de daune materiale, sumă la care se va adauga dobânda legală începând cu data de 20 februarie 2013 și până la îndeplinirea integrală a obligației de plată, urmând a fi actualizată cu rata inflației la zi în data plății;

- la plata sumei de 1900 de RON avansată de reclamant cu titlu de cheltuieli judiciare, sumă la care se va adauga dobânda legală începând cu data de reținerii fiecărei părți din sumă și până la îndeplinirea integrală a obligației de plată, urmând a fi actualizată cu rata inflației la zi în data plății.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel, atât reclamantul, cât și pârâtul au declarat recurs.

În ceea ce privește recursul formulat de reclamantul A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se constată că principala critică dezvoltată în cuprinsul cererii de recurs vizează cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, care în cuantificarea despăgubirilor, deși a reținut suferințele psihice și fizice prin care a trecut și încă trece reclamantul, nu a luat în calcul toate aspectele. Recurentul-reclamant apreciază că daunele acordate pentru privarea de libertate în mod nelegal și consecințele avute asupra vieții sale și a familiei sunt neîndestulătoare raportat la suferințele pricinuite, situația sa particulară fiind amplu argumentată.

În analiza acestei critici, se are în vedere, ca prim aspect, faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Se poate invoca, însă, nesocotirea unor dispoziții legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri. În acest sens, recurentul-reclamant se prevalează de prevederile art. 539-540 C. proc. pen., arătând că daunele morale nu se acordă doar pentru lipsirea de libertate stricto sensu, ci și pentru toate consecințele pe care privarea de libertate le-a produs asupra reclamantului și a familiei acestuia.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 540 din C. proc. pen., ce dispune că:

"(1)La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538.

(2)Reparația constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.

(3)La alegerea felului reparației și la întinderea acesteia se va ține seama de situația celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse.

(4)Persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate.

(5)Reparația este în toate cazurile suportată de stat, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice."

Astfel cum rezultă din dispozițiile legale anterior redate, cuantificarea despăgubirilor nu este supusă unor criterii legale de determinare, acestea stabilindu-se prin apreciere.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a făcut referire la consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, subordonându-le conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului efectiv produs, reținând că aprecierea daunelor morale "trebuie evaluată dintr-o mai largă perspectivă care presupune pe lângă privarea efectivă de libertate/restrângerea libertății de circulație, care în sine sunt traumatizante, și adăugarea suferințelor suprapuse generate de pierderea concomitentă a uni părinte măcinat de o boală necruțătoare și care a fost separat de fiul său în momente de cumpănă; de cursul modificat al vieții de familie deteriorat de imposibilitatea aducerii pe lume a unui copil și de turnura neașteptată a vieții sociale și profesionale pentru o persoană cu studii superioare și cu un orizont financiar peste medie. Corespunde adevărului că anumite suferințe nu pot cuantificate, după cum nu pot fi nici probate în totalitatea detaliilor componente (cum ar fi jena din mediul penitenciar, șocul arestării, gândurile nocive ori dificultatea de a găsi resursele necesare de ordin fizic și psihic pentru a surmonta întreaga situație), astfel că aprecierea întregului context revine instanței de judecată prin luare în considerare, în mod global, a tuturor circumstanțelor relevante."

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel care le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă, cuantumul despăgubirilor fiind supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Înalta Curte constată că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanței de judecată, ținând cont de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate - și preocuparea ca, prin acordarea acestor daune, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză, instanța de apel apreciind că suma de 200.000 euro pentru privarea nelegală de libertate și de 100.000 euro pentru restrângerea dreptului de liberă circulație ce trebuie să fie achitate de pârât, cu titlu de daune morale, reprezintă o despăgubire echitabilă.

Simplele susțineri ale recurentului în sensul că daunele acordate pentru privarea de libertate în mod nelegal și consecințele acesteia asupra vieții sale și a familiei sunt neîndestulătoare, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum majorat al despăgubirilor, cât timp recurentul nu a indicat în cuprinsul cererii de recurs ce a învestit instanța supremă care ar fi criteriile, confirmate doctrinar și jurisprudențial, care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa, criterii care să nu fi fost avute în vedere de instanța de apel, în condițiile în care suma acordată cu titlu de daune morale se înscrie în limitele stabilite în spețe cu o cazuistică similară.

În consecință, în raport de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente în speță, iar hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul aplicării greșite a dispozițiilor art. 539-540 din C. proc. pen., despăgubirile acordate reclamantului cu titlu de daune morale fiind rezonabile, cuantificarea acestora fiind justă și echitabilă, fără a se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză.

În ce privește daunele materiale, criticile formulate de recurentul-reclamant fac referire la respingerea cererii de acordare a beneficiului nerealizat prin închiderea societății în care avea calitatea de administrator.

În evaluarea acestor daune, instanța de apel a avut în vedere expertiza judiciară adminstrată în fața primei instanțe, prin care a fost evaluată situația financiară a reclamantului din perspectiva calității de angajat și de administrator aferentă perioadei în care a fost arestat preventiv.

Astfel cum însuși recurentul-reclamant arată, doctrina și practica au stabilit că acest beneficiu nu poate fi decât estimat în baza situației contabile existente la momentul arestării. Caracterul estimativ este dat tocmai de imposibilitatea evaluării circumstanțelor factuale care s-ar fi putut produce dacă nu ar fi intervenit arestul.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, aceste daune nu pot fi acordate în lipsa oricărui suport în plan probatoriu, în temeiul unor prezumții, așa cum legal a reținut instanța de apel.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 539 - 540 din C. proc. pen., prin acordarea de daune morale pentru perioada în care reclamantului i-a fost restrâns dreptul la liberă circulație, având în vedere că măsura obligării de a nu părăsi țara (art. 145 C. proc. pen. în vechea reglementare) nu se încadrează în categoria măsurilor privative de libertate.

Instanța de apel a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri morale nu doar pentru perioada cât reclamantul a fost arestat preventiv, ci și pentru perioada în care față de acesta a fost luată măsura obligării de a nu părăsi țara.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 539 - 540 din C. proc. pen., reținând în mod legal că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri reprezentând daune morale pricinuite de perioada în care a fost supus interdicției de a părăsi țara (măsură preventivă care în actualul C. proc. pen. se regăsește sub denumirea de "control judiciar").

Normele evocate (art. 539 și urm.), în economia C. proc. pen., sunt plasate în Titlul IV dedicat procedurilor speciale, la Capitolul VI având denumirea "Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri."

Măsurile preventive sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, de natură a restricționa, pe o perioadă limiată de timp, libertatea persoanelor asupra cărora există suspiciunea că au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, măsuri de constrângere puse la dispoziția organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracțiuni.

Privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme (privative sau restrictive), nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate și din perspectiva conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate și de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane.

Noul C. proc. pen. prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune - măsuri preventive neprivative de libertate, a căror dispunere este însoțită de impunerea, ex lege, în sarcina inculpatului a unor obligații ce au același efect restrictiv cu privire la exercitarea de către acesta a anumitor drepturi fundamentale, obligații prevăzute la art. 215 alin. (1) din C. proc. pen.).

Așadar, măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deși atât reținerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât și controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o arestare sau detenție în sensul art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenție trebuie să îndeplinească trei condiții, și anume să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă, să fie luată de autoritatea competentă și să fie legală și în conformitate cu procedura prevăzută de lege (Hotărârea din 28 noiembrie 2017, pronunțată în Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, paragrafele 183-186).

Dreptul la repararea pagubei în cazul prevăzut la art. 539 din C. proc. pen. constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție, al cărui standard de protecție este unul minim, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenție

Limitele libertății individuale sunt menționate expres chiar prin dispozițiile art. 23 alin. (2)-(13) din Constituție.

În cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., Curtea Constituțională a reținut că "în cazul în care se dovedește, printr-o ordonanță de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzația în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertății individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autoritățile statale ar dori acest lucru. Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertății individuale (circumscris cazurilor și condițiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia" (paragraf 37).

Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției."

Indiferent de felul măsurii preventive dispuse (privativă sau restrictivă de libertate), în cazul în care a existat o acuzație penală și procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în fața legii și trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăție. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar.

Se reține, totodată, că circumstanțierea statuărilor de principiu date de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 136/2021, la măsurile preventive privative de libertate, fără a se face o examinare expresă și cu privire la măsurile restrictive de libertate, a fost impusă de limitele sesizării stabilite prin excepția de neconsituționalitate cu care instanța de contencios consituțional a fost sesizată.

Pentru considerentele anterior prezentate, se constată că au caracter nefondat susținerile recurentului-pârât, în sensul că nu se pot acorda despăgubiri morale și pentru măsurile neprivative de libertate, soluția pronunțată de instanța de apel nefiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 539 - 540 C. proc. pen.

Prin cea de-a doua critică expusă în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că suma acordată de instanța de apel cu titlu de prejudiciu moral nu se justifică, în condițiile în care acesta nu a fost dovedit, fiind totodată o sumă excesivă, acordată fără a se prezenta considerentele pentru care cuantumul a fost apreciat ca fiind just și echitabil.

Sub acest aspect, prin considerentele hotărârii recurate, curtea de apel, raportându-se la ingerințele în viața reclamantului prin arestarea sa nelegală și a impunerii obligației de a nu părăsi țara, a apreciat cuantumul daunelor morale acordate tocmai în considerarea valorilor către care se orientează în general jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel, ca instanță devolutivă, dată fiind plenitudinea sa de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, reevaluând materialul probator administrat, respectiv declarațiile martorilor audiați în fața primei instanțe și înscrisurile depuse la dosar, a reținut ca fiind relevante aspectele privitoare la existența unor stări de tulburare emoțională a reclamantului, privarea de libertate, imposibilitatea de a se vedea cu membrii familiei, deținerea într-un loc de detenție ce presupune acceptarea unor condiții si restricții, neputința de a decide asupra unor aspecte familiale, precum si îndurarea neîncrederii cunoscuților producând reclamantului frustrări și suferințe de natură morală. A reținut, de asemenea, că reclamantul a resimțit inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului avut în stare de libertate și a îngrădirilor avute pe perioada arestului inerente sistemului penitenciar, dar și ulterior din pricina imposibilității de a părăsi țara, aspecte care au impus stabilirea respectivului cuantum al despăgubirilor.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și instanțele naționale, în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar la criteriile prevăzute de legislația națională, ci și principiul echității, ce impune aprecierea circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esență, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autoritățile penale și la consecințele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viața sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În atare condiții, cum curtea de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, astfel cum rezultă acestea din practica judiciară internă și europeană, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, atunci când a stabilit că suma de 200.000 euro este de natură a reprezenta o satisfacție echitabilă și rezonabilă pentru a cuantifica, din punct de vedere pecuniar, prejudiciul moral suferit de reclamant pentru privarea nelegală de libertate în perioada 20 februarie 2013 - 18 septembrie 2013, nu se poate reține nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect.

În ceea ce privește daunele materiale, instanța de apel a arătat de ce în cuantificarea acestora s-a raportat la expertiza judiciară administrată în fața primei instanțe, fără a lua în considerare prezumții lipsite de suport în plan probatoriu, cum în mod eronat susține recurentul-pârât.

Totodată, nu este lipsit de relevanță faptul că o reapreciere a sumei stabilite pe baza probelor administrate nu este permisă în faza procesuală a recursului, reprezentând un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate a soluției, cum s-a arătat și în analiza efectuată asupra recursului declarat de reclamant.

O ultimă critică adusă hotărârii instanței de apel vizează aspectul acordării dobânzii legale aplicate sumelor ce reprezintă daune morale și materiale de la data de 20.02.2013, recurentul-pârât arătând că în cazul despăgubirilor acordate de instanță, actualizarea sumelor reprezentând despăgubirile operează cel mult de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, întrucât creanța devine certă, lichidă și exigibilă numai în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Apreciază că această soluție este greșită, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., ce dispune că debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale. Or, în cauză, răspunderea statului este o formă de răspundere obiectivă, independentă de culpă, neavând relevanță existența sau nu a unui comportament culpabil al organului judiciar care a condus ancheta penală.

Cu privire la această critică, se reține că într-adevăr răspunderea statului este obiectivă, adică acea răspunderea care, derivând din obligația de garanție pentru buna organizare a activității judiciare, a serviciului public al justiției, nu presupune existența unei culpe și nici nu impune, în mod necesar, procurorului ca, la întocmirea rechizitorului și trimiterea în judecată, să aibă certitudinea unei condamnări definitive.

De aceea, față de soluția de achitare care a finalizat procesul penal, reclamantului nu trebuia să i se pretindă demonstrarea unor acțiuni ilicite ale organelor judiciare, pentru a se putea aprecia asupra justeței pretențiilor acestuia - acesta este sensul noțiunii de "răspundere obiectivă".

Contrar susținerilor recurentului-pârât, faptul că privarea de libertate/restrângerea libertății se dovedește a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită la despăgubiri încă de la acel moment.

În materie delictuală, dreptul la reparație (daunele interese-moratorii) se naște din ziua cauzării prejudiciului, având în vedere dispozițiile art. 1381 alin. (2) C. civ., chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Această concluzie se desprinde din dispozițiile art. 1535 C. civ. (care se referă la scadență, ceea ce înseamnă data producerii prejudiciului în situația analizată), respectiv din dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. (ce prevde că debitorul este de drept în întârziere pentru obligația care se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontarctuale). Nivelul minim al daunelor moratorii este acela al dobânzii legale, astfel cum reiese din dispozițiile art. 1535 alin. (1) și alin. (3), precum și ale art. 1536 C. civ.

Textul normativ menționat nu este aplicabil doar raporturilor contractuale, iar data de la care este datorată dobânda legală este data producerii prejudiciului atât în ceea ce privește dobânda aferentă daunelor morale, cât și în ceea ce privește dobânda aferentă daunelor materiale.

Pe cale de consecință, având în vedere faptul că dobânda legală este calificată drept beneficiu nerealizat, aceste dispoziții nu susțin interpretarea potrivit căreia numai din momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive statul datorează victimei și dobânzile aferente sumei de bani stabilită ca despăgubire, iar nu și pentru perioada anterioară, nefiind relevant că, în cazul daunelor morale, se evaluează întreaga suferință îndurată până la data pronunțării.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică nici acest motiv de nelegalitate, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății de către ambii recurenți sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, invocată de reclamantul A..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 349 din 28 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2024.