ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 525/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției, solicitând instanței obligarea acestora la daune morale și materiale, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin rezoluția din data de 02 septembrie 2019, instanța a solicitat reclamantului, printre altele, să indice în mod expres temeiul de drept în baza căruia solicită obligarea pârâților și tipul răspunderii civile delictuale, să arate în ce constă prejudiciul moral și material solicitat a fi reparat și perioada pentru care solicită acordarea daunelor materiale, precum și valoarea obiectului cererii, respectiv cuantumul sumei solicitate cu titlu de daune morale și cuantumul sumei solicitate cu titlu de daune materiale, în privința daunelor morale să precizeze și modalitatea de calcul. Prin precizarea depusă la data de 13 septembrie 2019, reclamantul a precizat că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și materiale. Prin încheierea din data de 23 septembrie 2019, instanța a dispus anularea cererii, în temeiul art. 200 C. proc. civ., însă, în dosarul nr. x/2019 a fost admisă cerere de reexaminare formulată de reclamant, apreciindu-se că reclamantul a răspuns tuturor solicitărilor instanței. Prin întâmpinarea depusă la data de 09 martie 2020, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, având în vedere faptul că reclamantul a precizat că valoarea cererii este de 100.000 euro. Prin sentința civilă nr. 2744/04 iunie 2020, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 187 din data de 10 februarie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocat de pârâți și a respins ca fiind tardiv depusă acțiunea formulată de reclamantul A.. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1680 A din data de 25 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 187 din data de 10 februarie 2021, pronunțate de Tribunalul București – secția a III-a Civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1680 A din data de 25 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul B.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la data de 08 noiembrie 2022, sub nr. x/2019. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea atacată este nelegală. De asemenea, a susținut că solicită despăgubiri pentru faptul că în procesul civil, care a durat trei ani, nicio instanță nu a soluționat litigiul, deși, potrivit art. 13 CEDO corob. cu art. 3 CEDO și art. 1349, art. 1357, art. 1381 C. civ., lucrurile sunt destul de clare, fiind cunoscute dramele ce se petrec în spatele gratiilor.

Apărările formulate în cauză 5.1 Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ministerul Justiției Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Ministerul Justiției a invocat excepția nulității recursului și a solicitat admiterea acestei excepții și anularea recursului ca nemotivat, având în vedere că recurentul-reclamant nu a indicat niciun motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, aspectele invocate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Totodată, intimatul-pârât a susținut că instanța de apel a respins în mod corect apelul ca nefondat, reținând existența prescripției, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 2500 și urm. C. civ.. Recurentul-reclamant a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani pentru viol, executând pedeapsa pe perioada 08 decembrie 2011 - 28 iulie 2016, iar de la începerea pretinsului prejudiciu au trecut mai mult de trei ani. S-a mai susținut că recurentul-reclamant nu a fost împiedicat să formuleze acțiunea din locul de detenție, dacă aprecia că este prejudiciat prin faptele pârâților. Or, acesta nu s-a plâns la momentul la care a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea și nici nu a arătat în acțiune că ar fi intervenit vreun caz de întrerupere a termenului sau de suspendare. Prin urmare, instanța a admis în mod corect excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca tardiv depusă acțiunea. Intimatul-pârât Ministerul Justiției a apreciat că nu are calitate procesuală în cauză. În drept au fost invocate dispozițiile art. 486 și art. 490 și urm. C. proc. civ. În probațiune a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei. 5.2 Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat, în principal, anularea cererii de recurs, motivat de faptul că aceasta nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) rap. la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală. Intimata-pârâtă a învederat că în cuprinsul cererii de recurs recurentul-reclamant nu aduce critici hotărârii atacate, raportat la prevederile art. 488 C. proc. civ., nearătând în ce ar consta nelegalitatea acesteia. În ceea ce privește fondul recursului, intimata-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut că, în mod legal și temeinic, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioadele 2012 - 2013 și 2015 - iulie 2016, pe motiv că data la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă este data la care reclamantul a știut de aceste tratamente, ultima dată fiind eventual cea la care a avut loc eliberarea lui din detenție, respectiv 28 iulie 2016, iar până la această dată apelantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea. Prin urmare, reclamantul a cunoscut persoana răspunzătoare în același timp cu paguba, prin simplul fapt al executării pedepsei în condițiile oferite de penitenciar. De asemenea, s-a învederat că, pe fondul cauzei, reiterează susținerile menționate în întâmpinarea formulată la dosarul de fond, precum și în apel. Totodată, a susținut că recurentul-reclamant nu a dovedit prin înscrisuri un minimum de argumente ori indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile sale i-au fost afectate și nici nu a dovedit existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate. Or, sarcina probei, respectiv dacă sunt îndeplinite în cauza de față condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului, deci reclamantului. S-a mai susținut că daunele morale solicitate sunt nesusținute și conduc la concluzia că, de fapt, nu se urmărește repararea unor pretinse pagube, ci îmbogățirea fără justă cauză. În plus, suma solicitată cu titlu de despăgubiri este excesivă, iar răspunderea civilă delictuală este menită să acopere o pagubă, nu să asigure un câștig. Presupusul prejudiciu moral, adică reparația pentru neliniștea, disconfortul și incertitudinea cauzate de măsura condamnării reclamantului nu țin de condițiile de detenție ci de măsura de îngrădire a libertății care nu intră în competența sistemului penitenciar. În acest context susținerea reclamantului este lipsită de suport legal și rațional. În drept au fost invocate dispozițiile art. 205-208 C. proc. civ.

Răspunsul la întâmpinare Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de Ministerul Justiției prin care a învederat că achiesează la această întâmpinare. Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinările depuse în dosar de intimații-pârâți. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate nul recursul, pentru următoarele considerente: Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În speță, se constată că recurentul-reclamant a susținut că hotărârea atacată este nelegală și că solicită despăgubiri pentru faptul că în procesul civil, care a durat trei ani, nicio instanță nu a soluționat litigiul, deși, potrivit art. 13 CEDO corob. cu art. 3 CEDO și art. 1349, art. 1357, art. 1381 C. civ., lucrurile sunt destul de clare, fiind cunoscute dramele ce se petrec în spatele gratiilor. Însă, pentru a fi incident vreunul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul-reclamant să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată, ci trebuie să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, să indice greșelile anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Simplele nemulțumiri ale recurentului-reclamant față de modul în care a decurs judecata în fazele procesuale anterioare nu constituie o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. Numai așa instanța de recurs poate să facă o verificare de ansamblu a hotărârii atacate, chiar dacă numai în ce privește nelegalitatea, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 C. proc. civ. Așadar, criticile trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu îndeplinesc condiția prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, constatând nul recursul.