ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1005/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în data de 19.07.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul București Rahova, plata unei despăgubiri în cuantum de 2.500.000 RON, reprezentând daune morale pentru suferințele create cât și pericolul de moarte la care a fost supus având în vedere intenția pârâtului de a ascunde situația sa medicală, neacordarea unui consult și administrarea unui tratament adecvat, ceea ce i-a provocat infarct. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 1349 C. civ., art. 3 din CEDO.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 147/13.02.2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamantul A. fiind încarcerat la Penitenciarul Giurgiu, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Rahova București, având ca obiect acțiune în răspundere delictuală; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON, cu titlu de daune morale și a luat act de faptul că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată în speță.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 434 A din data de 16 aprilie 2024 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Penitenciarul București Rahova împotriva sentinței civile nr. 147 din data de 13.02.2023, pronunțată de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2022. A admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința civilă apelată, cu privire la cuantumul daunelor morale, care va fi de 10.000 RON. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A respins cererea apelantului-pârât privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 434 A din data de 16 aprilie 2024 au declarat recurs, atât reclamantul A., cât și pârâtul Penitenciarul București Rahova. 4.1. Recurentul-reclamant A. a declarat recurs, neîntemeiat în drept. 4.2. Recurentul-pârât Penitenciarul București Rahova a invocat motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. în contextul in care hotărârea cuprinde motive contradictorii și aplicarea în mod greșit a prevederilor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale prin aceea că s-a stabilit în sarcina pârâtului plata unor daune fără a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de C. civ. Susține recurentul că instanțele de fond au reținut că sunt incidente dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală fără a ține cont că starea de sănătate a reclamantului este reprezentată de împrejurări independente de posibilitățile recurentului de decizie și control, respectiv, anterioare stării de detenție a reclamantului, așa cum rezultă din apărările formulate de pârât în cauză, precum și de faptul că instituția a depus toate eforturile pentru a asigura asistența medicală în condiții de detenție. Lipsa motivării se traduce în principal prin nemotivarea respingerii apărărilor formulate de recurent precum și reținerea, fără a exista vreo contestare din partea apelantului în acest sens, a unor aspecte de natură a pune la îndoială modul de înregistrare a consultațiilor și a aspectelor de natură medicală și de tratament, fără să solicite probe prin care să dovedească încălcarea legalității întocmirii sau păstrării registrelor medicale. Consideră că instanța de apel a înlăturat apărările recurentului în mod neîntemeiat, astfel că acestea nu au fost avute în vedere la momentul pronunțării. Or, așa cum a dovedit, recurentul nu a fost implicat în producerea vreunui prejudiciu, dimpotrivă așa cum a reținut în considerente și instanța de fond "este dincolo de orice dubiu faptul că pârâtul a asigurat reclamantului, la data de 31.05.2021, accesul la un tratament corespunzător (...)". În plus față de cele reținute de instanța de fond, Curtea de apel are în vedere că "reclamantului i s-a administrat corespunzător tratamentul pentru diabet, paratul depunând fotocopii de pe registrul medical care atestă că în perioada 28.08.2020 -28.07.2021 apelantul reclamant a primit cu regularitate tratamentul necesar pentru diabet, precum și testele de glicemie", însă cu toate acestea admite cererea de apel formulată de reclamant fără a prezenta o motivare întemeiată și majorează valoarea pretențiilor acestuia de la 4.000 RON la 10.000 RON. Însă, în loc să fie aplicat principiul bunei-credințe, instanța are în vedere principiul culpei, rezultat din considerentele acesteia, cum că "faptul că viața pacientului a fost salvată poate fi și efectul hazardului, iar nu neapărat al atitudinii diligente a responsabililor pârâtului (...)". Prin urmare, instanța de control judiciar a reținut că recurentul a acordat reclamantului acces la tratament corespunzător și a reținut, neîntemeiat, că pârâtul a produs o faptă generatoare de prejudicii. Consideră că nu poate fi admisă o acțiune în răspundere civilă delictuală atâta vreme cât reclamantul nu a adus nicio probă pentru a dovedi fapta ilicită, culpa pârâtului și nici legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită și prejudiciu, neexistând certitudine nici ăcar cu privire la existența vreunei legaturi de cauzalitate între vreo neglijență a recurentului și starea de sănătate a reclamantului. Soluția contrară ar însemna inversarea sarcinii probei, stabilită de art. 249 din noul C. proc. civ. ca aparținând celui ce formulează cererea de chemare în judecată, deși nu există nicio prevedere derogatorie în acest sens, iar toate elementele răspunderii delictuale puteau fi dovedite de reclamant. Pentru angajarea răspunderii recurentului este necesar ca reclamantul să dovedească toate împrejurările care s-ar circumscrie unui comportament instituțional neadecvat în care s-a produs intervenția chirurgicală, cu probe care să fie opozabile pârâtului și care să poată fi administrate de instanță. Nu în ultimul rând instanța trebuie să aibă în vedere că starea de sănătate a reclamantului este de natură a crea incidente de risc crescut la apariția neprevăzută a unor situații medicale speciale, precum infarctul miocardic. În plus, acesta trebuia să semnaleze sau să solicite consult medical în cazul în care avea nevoie de acesta. Totodată, curtea de apel a ignorat prevederile art. 153, art. 154, art. 159 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013. Arată că se impunea a fi respinsă cererea de chemare în judecată, nefăcându-se dovada culpei recurentului în legătură cu pretinsul prejudiciu invocat de reclamant și nu în ultimul rând instanța de fond a neglijat aspectul legăturii de cauzalitate care în speță nu există, atât ca urmare a lipsei cererilor deținutului în vederea examinării medicale, cât și ca urmare a faptului că acestuia i-au fost întreprinse o serie de investigații așa cum, de altfel, a reținut instanța. Arată că reclamantul trebuia să dovedească îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de prevederile art. 1357 C. civ., or prejudiciul invocat de reclamant este unul ipotetic -reprezentanții locului de deținere respectând prevederile Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013-, după cum nu se poate reține săvârșirea vreunei fapte ilicite -întrucât recurentul a întreprins întreaga suită de demersuri apte a conduce la asigurarea cadrului medical necesar- sau a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu ori a vinovăției- având în vedere efortul depus de recurent pentru rezolvarea problemelor medicale ale reclamantului. Din aspectele anterior expuse rezultă cu puterea evidenței faptul că nu se poate angaja răspunderea recurentului față de reclamant întrucât nu se poate stabili în sarcina pârâtului nici ăcar cea mai ușoară culpă în producerea prejudiciului. În concluzie, în speță nu poate fi antrenată răspunderea civilă a autorității publice pentru lipsa, în ceea ce o privește, a faptei ilicite, față de împrejurările pe care le menționează reclamantul că ar fi determinat producerea prejudiciului. Astfel, arată că instanța de apel în mod eronat a considerat că recurentul a încălcat dreptul la asistență medicală al reclamantului, fără a ține cont că pârâtul a desfășurat toate activitățile lăsate de legiuitor la dispoziția sa pentru a asigura, în spiritul legii, posibilitatea de a rezolva problema medicală a persoanei private de libertate. Din aspectele anterior expuse rezultă cu puterea evidenței faptul că nu se poate angaja răspunderea recurentului față de reclamant întrucât nu se poate stabili în sarcina sa nici ăcar cea mai ușoară culpă în producerea prejudiciului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat, arătând că recurentul-pârât nu a depus minime diligențe în vederea efectuării unor investigații medicale și pentru a anunța familia reclamantului cu privire la intervenția chirurgicală suferită de acesta și la starea sa de sănătate. Susține că suma de 10.000 RON nu este de natură a repara prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, sens în care pretinde că suma de 500.000 RON reprezintă prejudiciul produs de pârât. Recurentul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului întrucât aspectele evidențiate în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii recurate, care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nule pentru considerentele ce urmează să fie expuse. i. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul A. Analizând recursul, sub aspect formal, din perspectiva excepției nulității, a cărei analiză este prioritară, în raport cu prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată urătoarele: În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) din același cod stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Interpretarea acestor prevederi legale impune și concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în acelea prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea recurată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient. Ca atare, instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunțate în apel prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că prin demersul judiciar inițiat, recurentul-reclamant nu a invocat incidența vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. și nici nu a expus critici de nelegalitate. Astfel, mențiunea declarării căii de atac nu se circumscrie noțiunii de critici de nelegalitate a actului procedural atacat care să permită exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs în lipsa expunerii unor argumente care să se grefeze pe raționamentul curții de apel ce a condus la admiterea apelului reclamantului și schimbarea în parte a sentinței apelate, cu privire la cuantumul daunelor morale (10.000 RON), precum și la respingerea apelului pârâtului. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea unei hotărâri. Cum declarația de recurs depusă de reclamant nu conține critici propriu-zise, calea extraordinară de atac este lovită de nulitate, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. ii. Examinând recursul pârâtului Penitenciarul București Rahova sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că niciuna dintre susținerile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuție veritabile aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate. În cauză, recurentul-pârât a fundamentat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., însă din maniera de redactare a memoriului de recurs reiese că partea a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. A susținut recurentul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, respectiv este nemotivată, fiind criticabilă pentru motivul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În detalierea criticii, însă, nu se regăsește niciun considerent care să exemplifice, să indice ori să argumenteze motivele contradictorii care s-ar regăsi în decizia atacată. Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt sau de drept distincte și antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe cale de consecință, exercitarea de către instanța de recurs a controlului în ceea ce privește aplicarea legii. Recurentul pretinde că "instanța de control judiciar, cu toate că a reținut în legătură cu reclamantul, că subscrisa a acordat acestuia accesul la tratament corespunzător, în mod neîntemeiat consideră că subscrisa am produs o faptă generatoare de prejudicii". Însă, cu referire la faptele ilicite, instanța de apel a reținut că pârâtului "îi este imputabilă modalitatea în care a asigurat accesul reclamantului la servicii medicale, cu ocazia incidentului din data de 31.05.2021" -respectiv "internarea într-o unitate spitalicească a fost întârziată cel puțin 12 ore, timp în care starea reclamantului nu s-a ameliorat, acesta confruntându-se cu sentimente de frică, angoasă și neputință"- precum și "omisiunea penitenciarului de a informa familia reclamantului că acesta a suferit un infarct miocardic și că a fost internat de urgență în cadrul Spitalului Universitar de Urgență București". Așadar, când face referire la considerentele hotărârii atacate privind majorarea cuantumului daunelor morale de la 4.000 RON la 10.000 RON și la cele referitoare la ăsurile luate de pârât privind administarea tratamentului corespunzător pentru diabet, recurentul omite a se raporta la analiza instanței de apel și la faptele concrete reținute de aceasta (altele decât cea la care face referire recurentul-pârât). Or, tocmai lipsa indicării punctuale a modalității în care considerentele afirmate ca fiind opuse (și care au tranșat aspecte litigioase distincte) ar evidenția eventuale raționamente sau concluzii incompatibile între ele și care, astfel, s-ar exclude reciproc, impriă criticii formulate un caracter pur formal. În aceeași modalitate, inadecvată procedural, recurentul invocă lipsa motivării prin "nemotivarea respingerii apărărilor formulate de subscrisa precum și reținerea, fără a exista vreo contestare din partea apelantului în acest sens, a unor aspecte de natură a pune la îndoială modul de înregistrare a consultațiilor și a aspectelor de natură medicală și de tratament". Această critică scapă controlului de legalitate în recurs întrucât partea nu indică, punctual, argumentele omise în analiza instanței de apel, după cum pârâtul nu relevă, în concret, care anume sunt "aspectele" pretins a fi cercetate suplimentar de curtea de apel. Așadar, în realitate, recurentul nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci își expriă doar nemulțumirea în raport cu soluția pronunțată, prin formularea de argumente care ele însele sunt străine judecății din apel și, ca atare, nesusceptibile de încadrare în vreo critică de nelegalitate. Nici în ceea ce privește invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestui motiv. Examinând cererea de recurs, se constată că deși partea pârâtă a făcut trimitere la prevederile art. 153, art. 154, art. 159 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, precum și la dispozițiile art. 1357 C. civ., susținerile recurentului se referă la chestiuni de fond ale cauzei, prin care acesta contestă, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză. Astfel, deși se invocă o inversare a sarcinii probei în prezenta cauză, în realitate, critica formulată presupune reevaluarea probatoriului administrat cu privire la starea de sănătate a reclamantului și la demersurile pârâtului referitoare la asistența medicală acordată reclamantului. Așa fiind, se reține că instanța de apel, ca instanță învestită cu soluționarea unei căi de atac devolutive, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, fiind suverană în a decide asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, în timp ce, potrivit legii, instanța de recurs nu are competența de a proceda la reinterpretarea probelor administrate. Simpla evocare a cadrului legislativ ce stabilește modalitățile în care vor fi realizate examenul medical, asistența medicală de urgență și asistanța medicală primară, nu plasează partea sub incidența motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul în care nu sunt indicate punctual critici de nelegalitate din această perspectivă. Fără a se grefa pe considerentele instanței de apel, recurentul face trimitere la prevederile art. 1357 C. civ. și pretinde că prejudiciul este "unul pur ipotetic", că "unitatea a întreprins întreaga suită de demersuri apte a conduce la asigurarea cadrului medical necesar" și că "nu se poate stabili în sarcina subscrisei nici ăcar cea mai ușoară culpa în producerea prejudiciului". Or, instanța de apel a reținut că reclamantul "nu a beneficiat de o reacție corespunzătoare din partea penitenciarului, în data de 30-31.05.2021, când acesta a suferit un infarct miocardic", precum și omisiunea pârâtului de a informa familia reclamantului de starea de sănătate și de procedura medicală la care acesta a fost supus. În absența unor expuneri privitoare la raționamentul curții de apel, sub aspectul formulării de susțineri prin care să se arate maniera pretins eronată de aplicare a prevederilor art. 1357 C. civ. în raport cu împrejurările concrete stabilite în litigiul pendinte, instanța de recurs nu poate decela care anume sunt elementele de nelegalitate ale deciziei recurate. A motiva recursul înseamnă atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel. În consecință, aceste cerințe nu pot fi considerate îndeplinite din moment ce recurentul a omis să indice punctual în ce au constat eventualele greșeli de judecată imputabile instanței de apel în legătură cu aceste aspecte. Neprocedând astfel, instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susțineri, nefiind în ăsură a cerceta conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoțite, practic, de o critică propriu-zisă de nelegalitate cu corespondent în considerentele deciziei atacate. Drept urmare, Înalta Curte va aplica sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în cazul recursului pârâtului Penitenciarul București Rahova. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nulitatea recursurilor declarate de reclamantul A. și de pârâtul Penitenciarul București Rahova împotriva deciziei nr. 434 A din data de 16 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.