ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 630/2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la 15 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, să se constate că i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 80 din Legea nr. 254/2013 și obligarea pârâților la plata daunelor morale în valoare de 500.000 euro.

Prin sentința nr. 3665 din 3 mai 2018, Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 8 iunie 2018, sub nr. x/2018.

Prin cererea depusă la 5 iulie 2018, reclamantul a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu și cu pârâții Penitenciarul București Rahova și Penitenciarul București Jilava. Acești pârâți au fost introduși în cauză prin încheierea din 11 iunie 2019, pronunțată de Tribunalului București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Prin sentința nr. 2928 din 16 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul București Rahova, Penitenciarul București Jilava, Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

Prin decizia nr. 274 din 24 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței nr. 2928 din 16 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Penitenciarul București Rahova și Penitenciarul București Jilava.

Împotriva deciziei nr. 274 din 24 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

Cererea de recurs formulată de reclamantul A. a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 4 iunie 2021, sub nr. x/2018, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

Prin rezoluția din 24 iunie 2021, s-a dispus întocmirea raportului prevăzut de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

La 16 iulie 2021, a fost înregistrat, pe rolul aceleiași instanțe, recursul incident formulat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

Prin rezoluția din 21 iulie 2021, s-a dispus comunicarea acestei cereri de recurs recurentului-reclamant și intimaților.

7.1 În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul A. a arătat că a beneficiat de recurs compensatoriu în baza Legii nr. 254/2013 pentru unele condiții improprii de detenție.

Pentru alte condiții degradante și umilitoare, prin care i-au fost încălcate drepturile garantate de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a considerat că se impune să fie despăgubit prin atragerea răspunderii civile delictuale a intimaților, fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege în acest sens.

În ceea ce privește fapta ilicită, recurentul-reclamant a arătat că aceasta constă în faptul că în perioada de detenție nu i-au fost asigurate condiții corespunzătoare de cazare, fiind supus la tratamente inumane și degradante, prin lipsa apei potabile, a alimentației adecvate, a dezinsecțiilor repetate sau a unor umilințe suferite din partea angajaților penitenciarului.

Cât privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, a susținut că aceasta există, întrucât drepturile care i-au fost încălcate i-au produs o mare suferință.

Recurentul-reclamant a susținut vinovăția intimaților-pârâți care nu i-au asigurat condiții de detenție adecvate.

A invocat incidența dispozițiilor art. 1357 C. civ., în baza cărora a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a intimaților pentru nealocarea fondurilor de la buget și crearea unor condiții decente în penitenciar, deși dreptul la viață, la integritate fizică și psihică și dreptul la ocrotirea sănătății sunt garantate prin Constituție, prin art. 11, 12, 20, 34 și 35.

Referitor la prejudiciul moral, a susținut că acesta nu poate fi dovedit prin probe materiale. A considerat că, în analiza acestui tip de prejudiciu, pot fi avute în vedere criterii variabile, cum ar fi circumstanțele în care s-a produs fapta ilicită și cele particulare ale victimei, consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea acțiunilor vătămătoare și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

A susținut că instanțele de fond și de apel au reținut corect că pentru cazarea în penitenciar acesta a fost recompensat, nemaiputând fi despăgubit. Însă, condițiile de detenție la care a fost supus depășesc sfera celor prevăzute limitativ de art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, nepunându-se problema unei duble reparații, ci a unei reparații distincte, separate de cele descrise în legea menționată.

A solicitat să se facă o apreciere corecta a cuantumului despăgubirilor, prin raportare la suferința produsă.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7.2 În cuprinsul recursului incident, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a criticat soluția instanței de apel din perspectiva modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive în raport cu obligațiile care îi revin în domeniul aplicării regimului de executare a pedepselor.

A arătat că, în materia răspunderii civile delictuale, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei căreia i se impută săvârșirea unei fapte ilicite, existența sau inexistența condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale reprezentând o chestiune de fond, subsecventă analizei calității procesuale.

Recurenta-pârâtă a susținut, față de motivele de fapt și de drept menționate în cererea de chemare în judecată, că recurentul-reclamant a invocat existența faptei ilicite constând în atingerea demnității sale prin condițiile precare de detenție din penitenciar. Din modalitatea de expunere a situației de fapt prin cererea de chemare în judecată, recurenta-pârâtă a reținut că pretinsa faptă ilicită îi este atribuită exclusiv penitenciarului în care acesta a fost încarcerat.

Faptul că recurentul-reclamant a înțeles să se judece în contradictoriu și cu Administrația Națională a Penitenciarelor, pe motiv că penitenciarul nu i-a respectat drepturile, a fost apreciat ca nefiind de natură să îi confere recurentei-pârâte legitimare procesuală pasivă, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează în funcție de raportul juridic dedus judecății în cauză. Or, prin cererea de chemare în judecată acesta nu i-a imputat recurentei-pârâte săvârșirea unei fapte ilicite, atragerea ei în proces nefiind justificată de reclamant.

A susținut că, în realitate, chemarea în judecată a recurentei-pârâte nu a fost justificată de recurentul-reclamant în plan delictual, ci prin raportare la o răspundere generică, atribuită acestei entități pentru instituțiile aflate în subordinea sa. Însă această răspundere nu se justifică, față de dispozițiile art. 222 C. civ.

În considerarea principiului disponibilității, recurenta-pârâtă a susținut că se impune a se avea în vedere împrejurarea că recurentul-reclamant nu a solicitat angajarea răspunderii directe a acestei entități, ca subiect activ generic al raportului juridic execuțional penal, ci a invocat săvârșirea unor delicte civile de către penitenciar, care are personalitate juridică.

Recurenta-pârâtă a reiterat afirmațiile din întâmpinarea formulată la fond, cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive, dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 1849/2004, în vigoare la data depunerii reclamantului la Penitenciarul Rahova, 01.07.2014, și ale art. 11 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 (act normativ ce a abrogat Hotărârea Guvernului nr. 1849/2004).

A invocat, de asemenea, prevederile art. 10 alin. (6) din H.G. nr. 1849/2004 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, cu modificările și completările ulterioare, pe cele ale art. 11 alin. (7) din H.G. nr. 756/2016, precum și pe cele ale art. 1 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare, aprobat prin decizia directorului general nr. 507/2012 (în prezent abrogată prin OMJ nr. 2724/2018), în vigoare la data încarcerării reclamantului, 01.07.2014, prin care s-a stabilit că penitenciarele sunt instituții publice de interes național, cu personalitate juridică, ce asigură executarea pedepselor privative de libertate, a măsurii arestării preventive și a intervenției recuperative, în condiții ce garantează respectarea demnității umane, facilitând responsabilizarea și reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate și contribuind la creșterea gradului de siguranță a comunității, menținerea ordinii publice și securității naționale.

În sensul celor arătate, recurenta-pârâtă a susținut că responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate revine, în primul rând penitenciarelor, ca structuri funcționale ale Administrației Naționale a Penitenciarelor, și numai cu titlu subsidiar acesteia din urmă. În aceste condiții, a afirmat că nu se poate reține în sarcina sa obligația de a repara un prejudiciu cauzat de unitățile penitenciare subordonate, prin nerespectarea uneia dintre atribuțiile instituite prin H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor.

Referitor la supraaglomerarea din penitenciare, a susținut că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor bune de detenție, însă eventualele inacțiuni în acest sens nu reprezintă consecința unei atitudini de rea-credință, ci a dificultăților întâmpinate de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție.

Recurenta-pârâtă a solicitat analizarea pretențiilor recurentului-reclamant și prin prisma art. 3 din Convenție, conform căruia statul are obligația să organizeze sistemul penitenciar, astfel încât să asigure deținuților respectarea demnității umane a acestora. A susținut că răspunderea statului nu poate fi exclusă, iar textele de lege invocate de recurent nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.

Dimpotrivă, prin art. 221-224 C. civ. s-a reglementat răspunderea civilă delictuală a persoanelor juridice de drept public și a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar, pentru obligațiile autorităților publice.

Contrar celor reținute de prima instanță, faptul că printre atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor se numără și acelea că organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, având și atribuția de ordonator secundar de credite, nu îi conferă calitate procesuală pasivă, întrucât nu este obligată în cadrul raportului juridic dedus judecății, în condițiile în care responsabilitatea organizării activității modului de executare a pedepselor privative de libertate revine penitenciarelor, iar pentru probleme de ordin structural (supraaglomerarea), responsabilitatea revine Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor.

La 28 iulie 2021, intimatul-pârât Penitenciarul Rahova a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant, prin care a invocat "inadmisibilitatea" motivelor de recurs încadrate formal în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., susținând că acestea reprezintă argumente noi, străine de fondul cauzei, care nu au fost invocate la fond și în apel, nefiind analizate de instanțe în aceste etape procesuale.

Prin întâmpinarea la recursul declarat de recurentul-reclamant, formulată la 3 august 2021, intimatul-pârât Penitenciarul Jilava a invocat excepția nulității cererii de recurs, din perspectiva neîncadrării motivelor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

La 11 august 2021, intimatul-pârât Penitenciarul Jilava a depus întâmpinare la recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, solicitând admiterea acestuia.

Aceleași concluzii au fost formulate și de intimatul-pârât Penitenciarul Rahova prin întâmpinarea la recursul incident formulată la 11 august 2021.

La 9 august 2021, recurentul-reclamant a depus răspunsuri la întâmpinările formulate în cauză, solicitând respingerea apărărilor formulate prin intermediul acestor act procedurale.

La 11 august 2021, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Rahova, arătând că achiesează la concluziile acestuia.

La aceeași dată, intimatul-pârât Penitenciarul Jilava a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimatul-pârât Penitenciarul Rahova și de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, susținând că își însușește apărările expuse de aceste părți.

Raportul întocmit în condițiile art. 483 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civila a admis în principiu recursurile.

10.1 Examinând recursul reclamantului A., din perspectiva criticilor invocate, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin memoriul de recurs, reclamantul a susținut, în esență, că sunt îndeplinite cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru condițiile degradante și umilitoare din perioada de detenție, prin fapta ilicită a acestora fiindu-i încălcate drepturile garantate de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Totodată, a arătat că, deși a fost despăgubit prin recursul compensatoriu pentru condițiile degradante în care a executat pedeapsa privativă de libertate, daunele produse depășesc sfera celor prevăzute limitativ de art. 55

1

din Legea nr. 254/2013, nepunându-se problema unei duble reparații, ci a unei reparații distincte, separate de cea descrisă în legea menționată.

Analizând aceste critici din perspectiva circumstanțelor factuale reținute de instanțele de fond și apel pe baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că, prin sentința penală nr. 709/2015 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 430A din 10 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, recurentul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 4 ani, din care a fost dedusă perioada reținerii și a arestării preventive, de la 4 martie 2015 la 10 martie 2016.

Prin sentința penală nr. 2229 din 26 iulie 2018, Judecătoria Sectorului 5 București, fiind chemată a se pronunța asupra cererii de eliberare condiționată a recurentului, s-a raportat la procesul-verbal nr. x din 20 iulie 2018 întocmit de Comisia de individualizare a regimului de executare a pedepselor privative de libertate, prin care s-a reținut că, de la începerea executării pedepsei, 4 martie 2015, până la 20 iulie 2018, recurentul executase un număr total de 1.429 zile, dintre care 1.235 zile erau efectiv executate, 26 zile fiind câștigate prin muncă, iar 168 de zile fiind obținute prin compensare, în baza Legii nr. 169/2017.

Acest ultim aspect este relevant în ceea ce privește soluționarea prezentului recurs, prin care recurentul a reclamat încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1357 C. civ., în temeiul cărora a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor aferente condițiilor degradante în care a executat pedeapsa privativă de libertate.

Înalta Curte observă, potrivit consemnărilor din cuprinsul sentinței penale nr. 2229 din 26 iulie 2018 a Judecătoriei Sectorului 5 București, că recurentul a fost beneficiarul recursului compensatoriu instituit de legiuitor prin Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2014 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, act normativ în cuprinsul căruia, la art. 55

1

se prevede că, la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare.

Înalta Curte constată că tocmai această deficiență a fost reglată prin recursul compensatoriu, recurentul fiind beneficiarul unui număr de 168 de zile, care i-au fost scăzute din totalul pedepsei cu executare la care a fost condamnat, perioada de detenție, care s-ar fi împlinit la 4 martie 2019, fiind redusă la 4 septembrie 2018.

Astfel, prejudiciul reclamat în cauza pendinte a fost reparat integral, diminuarea pedepsei de executat pentru condițiile improprii de detenție având rolul de a-i oferi recurentului o satisfacție echitabilă pentru suferințele cauzate.

Din acest motiv, acordarea daunelor morale solicitate prin cererea de chemare în judecată ar echivala cu o dublă reparație a aceluiași prejudiciu, aspect ce ar conduce la încălcarea normelor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, care deschid dreptul la reparație al persoanei vătămate numai în cazul în care paguba nu a fost acoperită.

Prin urmare, prin raportare la limitele obiective ale învestirii instanței, recurentul nu poate beneficia de o nouă reparație a aceluiași prejudiciu pentru care a obținut, anterior, avantajul legal de reducere a perioadei de executare a pedepsei penale în baza recursului compensatoriu pentru condițiile improprii de detenție reclamate în cuprinsul cererii de chemare în judecată pendinte.

Aceasta întrucât, prin reglementarea art. 1381 alin. (1) C. civ., conform căruia "orice prejudiciu dă dreptul la reparație", legiuitorul a dat prejudiciului valențele unui element esențial al răspunderii civile delictuale.

Însă, chiar dacă legiuitorul statuează, de principiu, că orice prejudiciu este susceptibil de reparație (art. 1381 alin. (1) C. civ.), această reparație poate surveni doar în condițiile prevăzute de lege, respectiv atunci când prejudiciul este cert, adică existența sa actuală este neîndoielnică.

Această ipoteză nu este întrunită însă în cauză, de vreme ce, pentru condițiile necorespunzătoare de detenție recurentul a fost despăgubit prin reducerea pedepsei privative de libertate cu un număr de 168 de zile, prin compensare, în baza Legii nr. 169/2017.

Față de aceste constatări, Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile recurentului cu privire la încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1357 C. civ., curtea de apel stabilind în mod judicios că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru încălcarea drepturilor prevăzute de art. 80 din Legea nr. 254/2013.

Cât privește criticile referitoare la faptul că instanțele anterioare nu i-au acordat recurentului despăgubiri pentru condițiile improprii de detenție, rezultate din încălcarea drepturilor constituționale prevăzute de art. 22 și 35 din Constituția României (dreptul la viață și integritate fizică și psihică/dreptul la un mediu sănătos), expuse pe larg în memoriul de recurs, se constată că acestea au fost susținute de recurent pentru prima dată prin memoriul de recurs, nefiind deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, pentru a fi supuse analizei de către instanțele de fond și apel în etapele procesuale anterioare.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată recurentul a solicitat repararea prejudiciului rezultat din nerespectarea drepturilor prevăzute de art. 80 din Legea nr. 254/2013 (dreptul la hrană, ținută, cazarmament și condiții minime de cazare), iar nu a condițiilor degradante de detenție enumerate pe larg în memoriul de recurs.

Din acest motiv, realizarea în recurs a controlului judiciar asupra unor pretenții care nu au fost invocate în cererea de chemare în judecată și în calea de atac a apelului nu este posibilă, astfel că, din această perspectivă, criticile nu pot fi primite, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție.

Prin urmare, este inadmisibil acest motiv de recurs formulat omisso medio, critica urmând a fi respinsă ca atare.

10.2 Examinând recursul pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., căruia i se subsumează criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs invocate, pârâta a susținut, în esență, că nu are calitate procesuală în cauză, întrucât recurentul-reclamant nu a solicitat angajarea răspunderii directe a acestei entități, ca subiect activ generic al raportului juridic execuțional penal, ci a invocat săvârșirea unor delicte civile de către penitenciar, care are personalitate juridică.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a înțeles să solicite daunele morale pentru pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 80 din Legea nr. 254/2013 în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Rahova și Penitenciarul Jilava.

În rezolvarea chestiunii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a recurentei-pârâte, Înalta Curte se va raporta la dispozițiile H.G. nr. 1849/2004, respectiv la cele ale H.G. nr. 756/2016 (cu care a fost înlocuit primul act normativ menționat), prin care s-a stabilit, în atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești.

Prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016 s-a statuat că Administrația Națională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează și îndrumă activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate în unitățile din subordinea sa, pronunțate de instanțele judecătorești, în conformitate cu legislația în vigoare.

Potrivit aceluiași act normativ, Administrația Națională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor și a măsurilor privative de libertate, urmărește transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnității umane, exercitarea drepturilor de către deținuți, persoane internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și interzicerea discriminării.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că despăgubirile solicitate de recurent prin acțiunea dedusă judecății provin din imposibilitatea obiectivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislația internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condițiilor de detenție, prejudiciul reclamat survenind din condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate de posibilitățile de decizie și control ale acestei instituții.

Prin urmare, în mod legal recurentei-pârâte i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, aceasta fiind considerată responsabilă, prin omisiunea de a acționa în scopul eliminării condițiilor precare de detenție din penitenciarele din România.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 274 A din 24 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și recursul incident declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 274 A din 24 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și recursul incident declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2022.