ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 582/2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată la 6 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Penitenciarul Rahova, Penitenciarul Găiești, Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Târgu Jiu și Arestul Central al Poliției Capitalei la plata sumei de 350.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul creat în perioada executării pedepsei, respectiv a arestului preventiv, până la data eliberării, pentru condiții degradante și inumane suportate în penitenciare și pentru suferința provocată de refuzul pârâților de a-i da posibilitatea reclamantului să participe la înmormântarea tatălui și fratelui său.

Prin Sentința civilă nr. 149 din 16 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat acest pârât la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul decurgând din cazarea în camere supraaglomerate la Penitenciarul Târgu Jiu.

A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată împotriva pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Târgu Jiu și Ministerul Justiției și au fost obligați acești pârâți la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul decurgând din cazarea în camere supraaglomerate la Penitenciarul Târgu Jiu.

A fost respinsă acțiunea civilă formulată împotriva Penitenciarului Rahova și Penitenciarului Jilava pentru perioada ulterioară datei de 6 octombrie 2014.

Au fost obligați pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Târgu Jiu, Ministerul Justiției și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Prin Decizia civilă nr. 983 din 4 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, au fost respinse apelurile formulate de Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Târgu Jiu și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 149 din 16 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj.

Au fost admise apelurile formulate de pârâtul Ministerul Justiției și reclamantul A..

A fost schimbată în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii în contradictoriu cu Ministerul Justiției, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte acțiunea în contradictoriu cu Penitenciarul Jilava și Administrația Națională a Penitenciarelor și au fost obligați acești pârâți la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON, reprezentând daune morale pentru condițiile necorespunzătoare din Penitenciarul Jilava, ulterior datei de 6 octombrie 2014.

Au fost obligați pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Târgu Jiu și Penitenciarul Jilava la plata sumei de 2.100 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și a sumei de 1.050 RON cheltuieli de judecată în apel.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva Deciziei civile nr. 983 din 4 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj și Penitenciarul Jilava.

I. Recursul formulat de reclamantul A.:

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamantul A. a adus critici hotărârii instanței de apel din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare decurgând din supraaglomerare.

A arătat, în esență, că deși a dovedit că nu au fost respectate standardele minimale privind spațiul de detenție și nu au fost respectate condițiile minime de detenție prevăzute de art. 2 - 8 din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul nr. 433/2010, suma acordată cu titlu de despăgubiri morale este mult prea mică în raport de suferința cauzată reclamantului pentru condițiile necorespunzătoare pe durata executării pedepsei.

Având în vedere probele administrate în cauză, recurentul-reclamant apreciază că au fost încălcate normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul nr. 433/2010, drepturile constituționale prevăzute de art. 23 alin. (3) și art. 34 alin. (2) din Constituția României, art. I din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene privind demnitatea umană și Legea nr. 253/2013, astfel încât ar fi îndreptățit la acordarea sumei de 350.000 RON solicitată cu titlu de daune morale.

II. Recursul formulat de pârâtul Administrația Națională a Penitenciarelor:

Recurentul-pârât Administrația Națională a Penitenciarelor a adus critici hotărârii instanței de apel din perspectiva soluționării excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

Instanța de apel a reținut că Administrația Națională a Penitenciarelor răspunde alături de penitenciare, ignorând susținerile pârâtului din cuprinsul cererii de apel, în cuprinsul căreia a arătat că răspunzător pentru asigurarea condițiilor de detenție în sistemul penitenciar este Statul Român și unitățile penitenciare unde a fost custodiat reclamantul, iar nu Administrația Națională a Penitenciarelor, care a depus eforturi constante pentru îmbunătățirea acestor condiții.

A arătat că, potrivit jurisprudenței CEDO, cauza Ananyev și alții contra Rusiei, statului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților, iar penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu și sunt ordonatori terțiari de credite cărora le revine responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate.

O a doua critică vizează anumite aspecte considerate a fi contradictorii din cuprinsul deciziei atacate. Astfel, deși instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii (pagina 32 paragraful 7) că Administrația Națională a Penitenciarelor a luat măsuri pentru asigurarea condițiilor de detenție, neputând fi asigurate toate exigențele din cauza unei finanțări corespunzătoare de la bugetul de stat, totuși, în mod contradictoriu, a reținut culpa Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru fapta proprie, fără a indica în ce constă fapta de care este răspunzătoare partea.

În cauzele care au ca obiect despăgubiri pentru condiții de detenție, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este răspunzător patrimonial de eventualele prejudicii suferite de reclamant.

Cu referire la probatoriul administrat în cauză, recurentul-pârât a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut existența unui prejudiciu suferit de reclamant, acesta nefiind supus unor tratamente inumane.

O altă critică se referă la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, recurentul-pârât apreciind că beneficiul legii se acordă exclusiv în zile considerate ca fiind executate și nu prin acordarea de despăgubiri bănești.

III. Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj este întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât aducând critici hotărârii instanței de apel din perspectiva încălcării Ordinului nr. 433/C/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate - în vigoare în perioada dedusă judecății în cauză.

A arătat că este eronată reținerea instanței, în sensul că pentru neluarea măsurilor corespunzătoare răspunderea revine Statului Român pin Ministerul Finanțelor Publice - instituție care nu are atribuții în asigurarea condițiilor corespunzătoare de detenție ale deținuților și nu are obligația de alocare de sume pentru mărirea suprafeței de cazare sau pentru construcția de noi penitenciare, iar admiterea acțiunii față de Ministerul Finanțelor Publice nu se justifică nici legal, nici sub aspectul eficienței concrete.

Recurentul-pârât menționat că prevederile Ordinului nr. 433/C/2010, conform art. 4 din acest act normativ, trebuie aduse la îndeplinire de către direcțiile de specialitate din Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, precum și de directorii unităților de penitenciare.

IV. Recursul formulat de pârâtul Penitenciarul Jilava a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a adus critici hotărârii instanței de apel din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 1357 C. civ. cu privire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, apreciind că fapta ilicită nu există întrucât reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept de către administrația Penitenciarului Jilava, astfel încât nu există nici prejudiciu, nici raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și nici vinovăția.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin Încheierea din 7 noiembrie 2019 recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj și Penitenciarul Jilava au fost admise în principiu, stabilindu-se termen cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

A fost respins, ca inadmisibil, recursul incident declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva aceleiași decizii.

Prin Rezoluția din 19 iunie 2019 s-a dispus comunicarea cererii de recurs recurenților-pârâți și intimaților-pârâți, cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la data comunicării.

În termen legal, intimații-pârâți Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Rahova și Administrația Națională a Penitenciarelor au depus întâmpinări, comunicate părților, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat.

Penitenciarul Rahova a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Administrația Națională a Penitenciarelor, menționând că achiesează la apărările acestui intimat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În analiza acestei critici, se are în vedere, ca prim aspect, faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Se poate invoca, însă, nesocotirea unor dispoziții legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri. În acest sens, recurentul se prevalează de dispozițiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare decurgând din supraaglomerare și de prevederile art. 2 - 8 din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate aprobate prin Ordinul nr. 433/2010.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reținut că suma acordată cu titlu de daune morale (câte 2.000 RON pentru fiecare pârât, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Târgu Jiu și Penitenciarul Jilava) reprezintă o despăgubire echitabilă, cu atât mai mult cu cât nu s-au dovedit în cauză împrejurări care să demonstreze că reclamantului i s-au cauzat suferințe suplimentare, altele decât cele inerente situației generale în care se afla.

Astfel cum rezultă și din considerentele deciziei, cuantificarea despăgubirilor nu este supusă unor criterii legale de determinare, acestea stabilindu-se prin apreciere, iar instanța de apel a făcut referire în acest sens la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, subordonându-le conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel care le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă, cuantumul despăgubirilor fiind supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Înalta Curte constată că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanței de judecată, ținând cont de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate - și preocuparea ca, prin acordarea acestor daune, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză, instanța de apel apreciind că suma de câte 2.000 RON ce trebuie să fie achitată de fiecare pârât, cu titlu de daune morale, reprezintă o despăgubire echitabilă.

Simplele susțineri ale recurentului în sensul că suma acordată cu titlu de despăgubiri este derizorie, în disproporție cu suferința provocată de tratamentele improprii din penitenciare, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum majorat al despăgubirilor, cât timp recurentul nu a indicat în cuprinsul cererii de recurs ce a învestit instanța supremă care ar fi criteriile, confirmate doctrinar și jurisprudențial, care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa, în condițiile în care soluția criticată nu diminuează suma acordată cu titlu de daune morale, înscriindu-se în limitele stabilite în spețe cu o cazuistică similară.

Deși reclamanul-reclamant reia din cuprinsul cererii de apel argumentele ce conduc la concluzia că nu au fost respectate criteriile minimale privind spațiul de detenție și nu au fost respectate condițiile minime de detenție prevăzute de art. 2 - 8 din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul nr. 433/2010 - aspect reținut și de instanțele de fond, totuși acesta nu formulează critici concrete de nelegalitate referitoare la greșita aplicare de către instanța de apel a acestor norme, de natură a conduce la concluzia că se impune a fi stabilit un cuantum majorat al despăgubirilor morale.

În consecință, în raport de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente în speță, iar hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul aplicării greșite a dispozițiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare decurgând din supraaglomerare sau a prevederilor art. 2 - 8 din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate aprobate prin Ordinul nr. 433/2010, despăgubirile acordate reclamantului cu titlu de daune morale fiind rezonabile, cuantificarea acestora fiind justă și echitabilă, fără a se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

O primă critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Înalta Curte apreciază că respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor a fost în mod legal confirmată de instanța de apel.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, Declarației Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale etc.

Art. 2 alin. (2) din aceeași Hotărâre de Guvern stabilește: "(2) Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești", astfel încât, reținându-se în cauză conduita omisivă a autorităților naționale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție, se confirmă calitatea procesuală pasivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru valorificarea pretențiilor deduse judecății, în solidar cu Statul Român și alături de penitenciarele pârâte.

În mod corect s-a reținut că răspunderea Administrației Naționale a Penitenciarelor nu a fost angajată pentru faptele unităților din subordine, respectiv a penitenciarelor pârâte, ci pentru fapta proprie legată de neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor prevăzute de prevederile art. 2 din Normele de aplicare a Ordinului nr. 433/2010, de art. 6 din Hotărârea nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și de art. 48 din Legea nr. 254/2013.

A doua critică inserată în cuprinsul motivelor de recurs, circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se referă la existența unei pretinse contradicții în considerentele deciziei recurate, în sensul că deși instanța de apel a reținut că Administrația Națională a Penitenciarelor a luat măsuri pentru asigurarea condițiilor de detenție, neputând fi asigurate toate exigențele din cauza unei finanțări corespunzătoare de la bugetul de stat, totuși, în mod contradictoriu, a reținut culpa acesteia pentru fapta proprie.

Se constată că recurenta-pârâtă a scos din context aspectele reținute de către instanța de apel în cuprinsul deciziei recurate, care, în paragraful următor celui menționat de recurent, a arătat că "această împrejurare (lipsa unei finanțări corespunzătoare de la bugetul de stat) nu poate avea însă relevanță asupra încălcării drepturilor unei persoane private de libertate, inexistența fondurilor bugetare pentru asigurarea condițiilor minime de cazare neputând constitui un element cu relevantă la aprecierea calității procesuale pasive a unei persoane, dar nici sub aspectul înlăturării culpei acesteia, față de atribuțiile expres, prevăzute de lege în sarcina acesteia."

În continuare, în cuprinsul memoriului de recurs, deși recurenta nu explicitează în ce sens a înțeles să invoce respectivele hotărâri și nu dezvoltă vreo critică aparte, face totuși referire la hotărârile pronunțate de alte instanțe în spețe similare, în care recurentul a avut calitatea de parte, de exemplu: Sentința civilă nr. 445/2017 a Tribunalului Cluj, Sentința civilă nr. 2714 din 28 iunie 2016 a Judecătoriei Cornetu, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 3074 din 11 septembrie 2017 a Tribunalului Ilfov etc. și în care s-a admis excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

O eventuală invocare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care dau expresie efectului pozitiv al lucrului judecat ar fi eronată, având în vedere că litigiile enumerate sunt pronunțate în contradictoriu cu alți reclamanți decât cel din cauza de față, astfel încât, acesta este terț față de respectivele hotărâri judecătorești și, drept urmare, nu îi sunt opozabile. Ca atare, nici instanța ulterioară nu este ținută a ține seama de ele, de vreme ce nu constituie dezlegări urmare a unor dezbateri contradictorii purtate între aceleași părți, într-o altă chestiune litigioasă, aflată în legătură cu cea din litigiul prezent.

În plus, invocarea respectivelor hotărâri judecătorești de către recurent ar putea avea doar valență de practică judiciară în spețe similare. Or, precedentul sau practica judiciară nu are valoare de izvor de drept.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

Înalta Curte constată că, deși această susținere este circumscrisă unei critici de nelegalitate - din perspectiva respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, argumentele invocate vizează în realitate o pretinsă lipsă a calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, în acest litigiu, în numele Statului Român.

Obiectul cererii de chemare în judecată privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâților la despăgubiri pentru daunele morale produse prin condițiile de detenție, prin angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a încălcării prevederilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român în cauza dedusă judecății, în absența unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală și efectivă prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de natura celor reclamate în cauza de față, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, Înalta Curte constată că instituția răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Satului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Potrivit art. 13 din Convenție,"Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretențiile deduse judecății derivă din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție.

În plus, într-o consistentă jurisprudență, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluționate împotriva României, a constatat în mod repetat încălcări ale garanțiilor oferite de art. 3 din Convenție - interzicerea torturii și a tratamentelor grele, inumane ori degradante -, ceea ce a condus la concluzia existenței unei probleme structurale în România în privința sistemului penitenciar și a centrelor de detenție ori de arest preventiv, împrejurări ce au condus la pronunțarea hotărârii-pilot în cauza Rezmiveș și alții împotriva României.

Astfel, Curtea a reamintit că, deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie totuși să le depășească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă.

De asemenea, Curtea a arătat că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deținut, a drepturilor garantate prin Convenție. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecția sporită din cauza vulnerabilității situației sale și pentru că se află în întregime în grija statului.

În acest context că art. 3 impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător.

În consecință, Înalta Curte apreciază că în mod corect a fost confirmată de curtea de apel calitatea procesuală pasivă a Statului Român, în nume propriu.

În ceea ce privește calitatea Ministerului Finanțelor Publice de a reprezenta Statul Român în acest litigiu, Înalta Curte constată că aceasta mandatare legală este stabilită prin dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: "în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens."

În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, cu modificările și completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel: "în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații. în fața instanțelor. precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit. în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ."

În consecință, față de cele anterior redate, urmează a se înlătura ca nefondate criticile recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Ministerul Finanțelor Publice stă în proces pentru exercitarea mandatului legal de reprezentare a Statului Român, chemat în judecată să răspundă în mod nemijlocit, în nume propriu, pentru încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decurgând din condițiile precare și inadecvate de detenție cu care recurentul-reclamant s-a confruntat pe durata detenției în Penitenciarul Rahova, Penitenciarul Jilava și Penitenciarul Târgu Jiu.

Recurentul-pârât a arătat că fapta ilicită nu există întrucât reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept de către administrația Penitenciarului Jilava, astfel încât nu există nici prejudiciu și, drept urmare, nu există nici raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și nici vinovăția.

Contrar susținerilor părții, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă și completă aplicare a dispozițiilor art. 1357 și urm. C. civ., demonstrând în mod judicios îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, anume: fapta ilicită - neasigurarea condițiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naționale și internaționale, de natură a asigura celor încarcerați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului -, prejudiciile cauzate demnității umane, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităților și prejudiciul cauzat reclamantului - care a fost supus unor "încercări care depășesc nivelul inevitabil de suferință inerent detenției", potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, fără a fi necesară reluarea argumentelor instanțelor de fond, se constată că s-a reținut, pe baza probelor cauzei, caracterul precar al condițiilor de detenție, condiții de igienă mediocre, anexe sanitare necorespunzătoare, slaba calitate a hranei și, nu în ultimul rând, supraaglomerarea carcerală severă, cu consecința asigurării în concret a unei suprafețe ce se situează sub norma de 4 mp de persoană stipulată prin dispozițiile art. 1 alin. (3) lit. a) din Anexa 1 a Ordinului MJ nr. 433 din 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate.

În plus, din acest punct de vedere, trebuie precizat că, de altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "cerința de 3 mp de suprafață la sol pentru fiecare persoană privată de libertate (inclusiv spațiul ocupat de mobilier, dar nu cel ocupat de instalațiile sanitare) într-o cameră trebuie să rămână norma minimă relevantă pentru evaluarea condițiilor de detenție din perspectiva art. 3 din Convenție. Aceasta a mai precizat că un spațiu personal mai mic de 3 mp într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumție de încălcare a acestei dispoziții. Prezumția în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condițiile de detenție, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spațiu personal; în această privință, Curtea ia în considerare factori precum durata și amploarea restricției, gradul de libertate de circulație și activitățile în afara camerei, precum și caracterul în general decent sau nu al condițiilor de detenție în locul respectiv." - paragraful 77 din Hotărârea-pilot Rezmiveș și alții împotriva României.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică motivul de nelegalitate invocat, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ., astfel încât, recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Jilava urmează a fi respins, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj și Penitenciarul Jilava împotriva Deciziei civile nr. 983 din 4 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2020.

GGC - LM