ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2590/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu la data de 20.03.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Mioveni, Penitenciarul Jilava și Penitenciarul Tg Jiu, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata daunelor morale în sumă de 30.000 euro pentru prejudiciul cauzat în perioada 20.01.2003 până la zi.

Prin sentința civilă nr. 6919 din 03.10.2017 pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. x/2017 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Administrația Naționala a Penitenciarelor, Penitenciarul Mioveni, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Tg. Jiu, și Penitenciarul Craiova și a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român privind prejudiciul invocat ca urmare a supraaglomerării din penitenciare.

A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care 1-a obligat la plata sumei de 3.000 RON, către reclamant, cu titlu de daune morale, ca urmare a supraaglomerării din penitenciare, suma ce va fi reactualizată ia data plății efective.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției privind prejudiciul invocat ca urmare a condițiilor din penitenciare, altele decât supraaglomerarea și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată împotriva acestor pârâți, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Mioveni, Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Craiova și Penitenciarul Tg. Jiu privind prejudiciul invocat ca urmare a condițiilor din penitenciare, altele decât supraaglomerarea.

A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Penitenciarul Jilava și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant împotriva acestui pârât, ca fiind prescrisă.

A fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâții Penitenciarul Craiova și Penitenciarul Mioveni și a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea față de pârâții Administrația Naționala a Penitenciarelor, Penitenciarul Mioveni, Penitenciarul Craiova și Penitenciarul Tg. Jiu privind prejudiciul invocat ca urmare a condițiilor din penitenciare, altele decât supraaglomerarea.

Prin decizia civilă nr. 295 din 28 februarie 2018, Tribunalul Gorj, secția I civilă, a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamantul A., deținut în Penitenciarul Tg-Jiu, împotriva sentinței civile nr. 6919 din 03.10.2017 pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. x/2017 și în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor,

Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Mioveni, Penitenciarul Jilava, și Penitenciarul Târguim.

Reclamantul A. și pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, în numele și pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au declarat recurs împotriva deciziei tribunalului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 07 mai 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluția din data de 21 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 20 iunie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată ca este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4, orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 8 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă. de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îi urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând ia examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod"), în aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Gorj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Craiova instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apel Craiova competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamanta A. și pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj în numele și pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 295 din 28 februarie 2018 a Tribunalului Gorj, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20.06.2018.