ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 705/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 19 martie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, Penitenciarul Rahova, obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 50 euro/zi daune morale pentru suportarea condițiilor improprii de detenție. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 și 4 CEDO și ale art. 1349 și 1373 C. civ.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 37 din 18 septembrie 2018, Tribunalul Mehedinți, secția I civilă a respins excepțiile netimbrării, prescripției, inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive. A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova, Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, Penitenciarul Arad, Penitenciarul Rahova, având ca obiect pretenții, respectiv plata sumei de 50 euro/zi petrecută în sistemul carceral. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, sumă ce va fi reactualizată la data plății. A respins acțiunea față de ceilalți pârâți.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 791 din 26 martie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins acțiunea față de acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive. A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți și Administrația Națională a Penitenciarelor și de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei au declarat recursuri reclamantul și pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți. Recurentul - reclamant A., prin prisma motivului subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., a arătat că în cauză sunt întrunite cumulativ cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv existența prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. Fapta ilicită constă, în opinia recurentului, în încălcarea de către Administrația Națională a Penitenciarelor a normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, respectiv în camerele în care a fost cazat reclamantul nu s-a asigurat spațiul util de 4 mp sau 6 mc de aer. Statul Român și-a asumat existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, prin emiterea Ordinului MJ nr. 2773/2017 pentru aprobarea situației centralizate a clădirilor care sunt necorespunzătoare din punct de vedere al condițiilor de detenție, fapta ilicită constând în încălcarea normelor privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, prin neasigurarea unui spațiu util de 4 mp și a unui volum de 6 mc aer. A susținut că responsabilitatea organizării condițiilor de detenție revine pârâților, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că statului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciarelor de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților (cauza Ananyev și alții împotriva Rusiei), aceasta fiind o obligație de rezultat și nu una de mijloace. A arătat că referitor la condițiile de detenție s-a dezvoltat o vastă jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, hotărârea relevantă fiind, în opinia recurentului - reclamant, cea pronunțată în cauza Iacov Stanciu împotriva României prin care s-a stabilit că există o încălcare a art. 3 din Convenție în ceea ce privește condițiile materiale ale detenției și tratarea necorespunzătoare a problemelor de sănătate și s-a constatat nerespectarea de către statul român a obligației prevăzute de art. 46 din Convenție privind forța obligatorie și executarea hotărârilor CEDO. Recurentul a opinat că nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanțele naționale în cazul încălcării art. 3 din Convenție nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparațiile acordate de Curte în cauze similare. Dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante fiind important în sistemul apărării drepturilor omului, recurentul a susținut că instanța trebuie să prezinte motive serioase și convingătoare pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică. În raport de aceste criterii și ținând cont de toate circumstanțele speței și luând în considerare reparațiile acordate de Curte în cauze similare, recurentul a considerat că instanța nu s-a raportat în mod echitabil la prejudiciul efectiv suferit ca urmare a condițiilor de detenție, despăgubirile acordate nefiind suficiente pentru a acoperi o reparație completă pentru drepturile sale. Astfel, deși instanțele fondului au reținut că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană și că reclamantul are dreptul la repararea prejudiciului produs, nu au făcut o apreciere rezonabilă, echitabilă, cu corelația dintre prejudiciul suferit și despăgubirile acordate. Recurentul - pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți a arătat, sub incidența motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, cu încălcarea și interpretarea greșită a normelor de drept material sub acest aspect. Întrucât fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar, obligația asigurării unui spațiu corespunzător revenea penitenciarului, entitate cu personalitate juridică subordonată Administrației Naționale a Penitenciarelor, iar nu Statului Român, care răspunde doar în cazul litigiilor având ca obiect erori judiciare. Legea nr. 254/2013 și OMJ nr. 433/2010 stabilesc obligațiile pe care unitățile de detenție trebuie să le îndeplinească cu privire la evitarea supraaglomerării și la standardele minime de igienă și suprafață, Statul Român neavând atribuții, respectiv obligații, în acest sens. A susținut că din conținutul normelor aplicabile în speță nu rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice face politici penale sau ia măsuri de eficientizare a dotărilor penitenciarelor sau că răspunde pentru neîndeplinirea acestor obligații, primele instanțe ignorând nepermis dispozițiile legale care reglementează executarea pedepselor, dispoziții care stabilesc atribuții exprese și distincte în sarcina unităților de detenție. În opinia recurentului, în cauză nu este îndeplinită astfel condiția identității dintre persoana pârâtului și cel obligat să răspundă în raportul juridic litigios, astfel cum impun prevederile art. 36 C. proc. civ. A învederat că, de altfel, potrivit art. 224 alin. (1) C. proc. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care au personalitate juridică. Față de acestea, a susținut că instanțele, în mod greșit, au reținut ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, referitor la existența faptei ilicite și dovada culpei, în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, hotărârea pronunțată fiind una nelegală. A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate în apel și, pe fond, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu respingerea acțiunii față de acest pârât. Recurenta - pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, prin recursul incident, a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu această pârâtă. A susținut astfel, prin prisma motivului subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța ignorând că nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, având în vedere că prin acțiunea dedusă judecății se reclamă încălcarea drepturilor deținutului în unitățile penitenciare în care a fost cazat. A apreciat că statului îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, însă eventualele inacțiuni în acest sens nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință ci se subscriu dificultăților întâmpinate de întregul sector bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. A înțeles a se prevala în susținere de două hotărâri pronunțate de instanțe judecătorești teritoriale prin care s-a reținut lipsa calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, întrucât penitenciarele unde au ispășit pedeapsa au aptitudinea de a sta în judecată cu atât mai mult cu cât potrivit art. 222 C. civ., persoana juridică ce are în subordonare o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă. De asemenea, în cauzele care au ca obiect despăgubiri pentru condiții de detenție, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este răspunzător patrimonial de eventualele prejudicii suferite de reclamant.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de recurentul - reclamant A. la recursul pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți, s-a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, respingerea recursului pârâtului, admiterea recursului propriu, casarea deciziei atacate și admiterea acțiunii. Prin întâmpinările formulate de intimatul - pârât Penitenciarul Drobeta Turnu Severin s-a arătat că argumentele deduse judecății prin căile extraordinare de atac exercitate de reclamant și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 Cod procedură, în subsidiar, solicitându-se respingerea acestora, iar prin întâmpinarea la recursul incident al pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor a arătat că lasă la aprecierea instanței soluționarea căii de atac. Recurenta - pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, prin întâmpinarea la recursul reclamantului A., a învederat că recursul este inadmisibil, întrucât reclamantul nu a avut calitatea de apelant în etapa procesuală a cercetării cauzei în apel, declarând doar apel incident și că recursul este nul, întrucât nu este criticată hotărârea recurată, ci sunt prezentate aspecte de ordin general privind jurisprudența Curții Europene a Omului, iar nemulțumirile recurentului vizează cuantumul despăgubirilor acordate de către instanța de apel, fără a arăta însă în ce a constat prejudiciul suferit urmare a condițiilor de detenție. A susținut, de asemenea, că recursul este nefondat, întrucât nu au fost constatate încălcări ale drepturilor fundamentale ale reclamantului pe perioada detenției. Recurenta - pârâtă a redat pe larg aspecte legate de standardele corespunzătoare privind igiena celulelor de detenție, calitatea hranei oferită reclamantului, temperatura ambientală, transportul deținutului, aglomerarea penitenciarelor, modalitatea de aplicare a mijloacelor de imobilizare, tratamentul general aplicat acestuia. A mai arătat că pe perioada detenției, reclamantul a beneficiat de un program complex de activități, care i-a permis selecționarea la muncă, derularea unor activități educaționale în afara camerei de deținere, i-a creat oportunitatea unui comportament activ în vederea integrării sociale după liberare, rezultând un climat de viață ce nu poate fi circumscris relelor tratamente sau tratamentelor inumane sau degradante și care nu justifică acordarea de despăgubiri. Intimatul - pârât Penitenciarul Craiova a formulat întâmpinare la recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea acestora, ca nefondate. Intimatul - pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare la recursurile reclamantului A. și pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Intimatul - pârât Penitenciarul București Rahova a formulat întâmpinare la recursul reclamantului A., prin care a invocat excepția de nulitate a recursului, iar prin întâmpinarea la recursul incident al pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor a arătat că achiesează la argumentele acesteia. Recurentul - reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident al pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, prin care a solicitat respingerea acestuia și menținerea în cauză a pârâtei. Recurenta - pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului - reclamant, prin care a arătat că Statul Român are calitate pasivă în cauză, a solicitat respingerea recursului acestuia și respingerea cererii de chemare în judecată, precum și răspunsuri la întâmpinările intimaților - pârâți Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, Penitenciarul Craiova și Ministerul Justiției, arătând că apărările formulate de aceste părți nu sunt în contradicție cu propriile aspectele invocate, situație față de care achiesează la acestea. Recurentul - reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinările recurentei - pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor și intimaților Penitenciarul Drobeta Turnu Severin și Penitenciarul Craiova, solicitând înlăturarea apărărilor din actele procedurale și admiterea recursului propriu. Recurenta - pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului - reclamant A., solicitând respingerea apărărilor din actul procedural și admiterea recursului incident, astfel cum a fost formulat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 ianuarie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate împotriva deciziei nr. 791 din 26 martie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la data de 11 martie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Criticile formulate de recurentul - reclamant A. au fost constatate a fi subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., întrucât vizează, nu doar modalitatea în care instanța de apel a cuantificat prejudiciul cauzat, ci și aspecte legate de elementele răspunderii civile delictuale și de modalitatea în care acestea ar fi întrunite în speță. Criticile sunt însă nefondate. Astfel, recurentul - reclamant a susținut, prin prisma art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, existența faptei ilicite constând în încălcarea normelor privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, prin neasigurarea unui spațiu util de 4 mp și a unui volum de 6 mc aer. A apreciat, totodată, că instanța nu s-a raportat în mod echitabil la prejudiciul efectiv suferit ca urmare a condițiilor de detenție, despăgubirile acordate nefiind suficiente pentru a acoperi o reparație completă pentru drepturile reclamantului. Cu referire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că în mod corect au fost apreciate de curtea de apel ca fiind îndeplinite condițiile acestui tip de răspundere a Statului Român, fapta ilicită constând în neasigurarea spațiului minim de 4 mp în camerele în care reclamantul a fost încarcerat. Se constată că instanța de apel a făcut o analiză justă a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale și din perspectiva jurisprudenței CEDO în ceea ce privește păstrarea justului echilibru între interesul general și drepturile reclamantului, conchizând că, în circumstanțele particulare ale speței, acest echilibru a fost respectat. Pentru procesele în cadrul cărora se reclamă încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum este și cazul de față, în lipsa unei căi legislative care să se constituie într-un remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de articolul mai sus menționat din Convenție, rolul de a aprecia asupra pretențiilor reclamantului și de a stabili asupra procedurilor și modalităților de soluționare a unor astfel de cereri îi revine instanței de judecată. Astfel, instanța de apel, în justificarea menținerii despăgubirilor acordate de tribunal, a avut în vedere atât durata cât reclamantul a fost încarcerat în camera în care nu i s-a asigurat spațiul minim de 4 mp, cât și criteriile de stabilire a despăgubirilor reprezentând daunele morale, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, toate aceste criterii fiind subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului. Se reține, ca atare, că instanța de apel raportându-se la criteriile sus-menționate și având în vedere jurisprudența CEDO, a urmărit să-i asigure reclamantului o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat de supraaglomerarea din celule. Prin urmare, Înalta Curte constată că la acordarea despăgubirilor s-au avut în vedere toate criteriile de evaluare, respectându-se cerința justului raport de proporționalitate între prejudiciu și reparația acordată, rezonabilă, echilibrată și îndestulătoare în raport de circumstanțele cauzei și în concordanță de evaluările în echitate pe care Curtea Europeană însăși le aplică pentru determinarea întinderii reparației ca urmare a unei încălcări a art. 3 din Convenție. Într-o consistentă jurisprudență, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluționate împotriva României, a constatat în mod repetat încălcări ale garanțiilor oferite de art. 3 din Convenție - interzicerea torturii și a tratamentelor grave, inumane ori degradante, ceea ce a condus la concluzia existenței unei probleme structurale în România în privința sistemului penitenciar și a centrelor de detenție ori de arest preventiv, împrejurări ce au condus la activarea procedurii pronunțării hotărârii-pilot în cauza Rezmiveș și alții împotriva României din 25 aprilie 2017. În sensul celor anterior arătate, sunt de subliniat paragrafele 71, 72 din Hotărârea-pilot Rezmiveș: "71. Curtea a declarat în numeroase rânduri că art. 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale societății democratice [a se vedea, în special, Mocanu și alții împotriva României (MC), nr. 10865/09 ș.a., pct. 315; CEDO 2014 (extrase); El-Masri împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 195, CEDO, 2012; Gafgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 87, CEDO 2010; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV și Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, pct. 95, CEDO 1999-V]. Într-adevăr, interzicerea torturii, a pedepselor și a tratamentelor degradante este o valoare ce ține de civilizație și este strâns legată de respectarea demnității umane. Art. 3 nu prevede restricții, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenției și nu admite nicio derogare, potrivit art. 15 par. 2, nici măcar în caz de pericol public care amenință viața națiunii. Curtea a reamintit că, deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie totuși să le depășească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea a reamintit că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deținut, a drepturilor garantate prin Convenție. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecția sporită din cauza vulnerabilității situației sale și pentru că se află în întregime în grija statului. Curtea a reamintit în acest context că art. 3 impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 și 131, 22 octombrie 2009)". În raport de cele expuse, Înalta Curte constată că în speță nu se verifică susținerile recurentului, întrucât, în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciilor morale ce i-au fost cauzate, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a criteriilor desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cuantificarea acestor despăgubiri, luând în considerare condițiile de detenție în care reclamantul și-a executat pedeapsa, observând circumstanțele particulare ale speței și luând în considerare circumstanțele personale ale reclamantului, elemente detaliate în considerentele hotărârii primei instanțe, sentința nefiind reformată în apel din acest punct de vedere. Instanța de recurs exercitând doar un control de legalitate a deciziei recurate, nu vor putea fi evaluate trimiterile pe care recurentul - reclamant le face la despăgubirile stabilite de CEDO în alte hotărâri, neputându-se reține că s-ar fi consacrat de către Curtea Europeană un criteriu de cuantificare a reparației echitabile, în sensul celor susținute. Recurentul - pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți a contestat, în temeiul motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reținerea calității sale procesuale pasive în litigiul dedus judecății în care a fost obligat la plata unor despăgubiri morale către reclamant pentru încălcarea normelor legale interne și a celor prevăzute de art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin tratamentul la care acesta a fost supus constând în supraaglomerarea din celule prin care nu i s-a asigurat spațiul minim de 4 mp. Critica este nefondată. Fără a nega faptul că Administrația Națională a Penitenciarelor prin penitenciarele din subordine are obligația de a asigura condițiile legale de detenție, instanța de apel a reținut, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că această situație este cauzată de o problemă structurală și sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român, căruia îi revine responsabilitatea organizării condițiilor de detenție și adoptării politicilor adecvate în materia sistemului penitenciar, astfel încât să fie preîntâmpinat, redus sau înlăturat fenomenul suprapopulării penitenciarelor. Astfel, în mod corect recurentului - pârât i-a fost reținută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, față de natura faptei ilicite reținute, fiind considerat, prin omisiunea de a acționa pentru eradicarea deficiențelor constatate, răspunzător de producerea prejudiciului. Se reține că în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 Rezimveș și alții contra României, Curtea Europeană a apreciat că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea a reamintit în acest sens că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului ci provin, de obicei, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu, pct. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea de despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (par. 124). Prin urmare, instanța europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană protejat de art. 3 din Convenție, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenție, generat de supraaglomerare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul ce excedează culpei propriu-zise a administrației penitenciarului, fiind o deficiență structurală și sistemică. Or, față de această situație, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv și subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz dispozițiile C. civ.. Textele de lege invocate de recurentul - pârât nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale. Dimpotrivă chiar prin dispozițiile invocate, respectiv art. 224 C. civ. este reglementată răspunderea civilă a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar, pentru obligațiile autorităților publice. Așadar, în mod corect, s-a reținut în sarcina recurentului - pârât o răspundere directă pentru deficiențele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate și de instanța europeană. Se constată, în consecință, că în mod corect i-a fost recunoscută recurentului - pârât calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, față de natura faptei ilicite reținute, respectiv supraaglomerarea penitenciarelor în care reclamantul a fost deținut, acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul născut din această faptă putând fi dispusă în sarcina Statului care stabilește politica penală. Recurenta - pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a susținut, prin prisma motivului subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța ignorând că nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, având în vedere că prin acțiunea formulată se reclamă încălcarea drepturilor deținutului în unitățile penitenciare în care a fost cazat. Critica este nefondată. Se observă că recurenta - pârâtă nu aduce argumente în combaterea considerentelor deciziei pronunțate în apel, prin care s-a constatat incidența dispozițiilor art. 1 alin. (3) lit. a) din Anexa la Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate și ale art. 2 din același act normativ, instanța de apel reținând din coroborarea respectivelor prevederi că Administrația Națională a Penitenciarelor are obligații legate de asigurarea spațiilor minime de cazare individuală de 4 mp/deținut. A fost respinsă, totodată, critica pârâtei referitoare la aplicarea art. 222 C. civ., curtea de apel constatând că răspunderea acesteia nu a fost angajată pentru faptele unităților din subordine, respectiv a penitenciarelor pârâte ci pentru fapta proprie legată de neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor prevăzute de textele de lege menționate. În ceea ce privește motivul de recurs invocat de Administrația Națională a Penitenciarelor privind reținerea în mod greșit a calității sale procesuale pasive, în condițiile în care unitățile penitenciare au personalitate juridică, iar Administrația Națională a Penitenciarelor nu ar putea dispune cu privire la modul în care execută pedeapsa persoanele private de libertate, acest motiv nu poate fi primit, Înalta Curte apreciind că respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a ANP a fost în mod legal confirmată de instanța de apel. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor (care reia dispoziții similare din Hotărârea Guvernului nr. 1849/2004), activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, republicată, Declarației Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale, etc. Pe de altă parte, art. 2 alin. (2) din aceeași hotărâre de Guvern stabilește că "Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești", astfel încât, reținându-se în cauză conduita omisivă a autorităților naționale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție, se confirmă calitatea procesuală pasivă și a ANP. Prin urmare, după cum s-a reținut în considerentele prin care s-a constatat nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin care s-a instituit răspunderea directă a acestuia pentru deficiențele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, capacitatea juridică și atribuțiile în materie ale Administrației Naționale a Penitenciarelor nu au fost negate fiind analizate și în raport de conduita acesteia în executarea obligațiilor legale ce îi incumbă în organizarea activității de detenție. Se constată astfel că Administrației Naționale a Penitenciarelor îi revine rolul care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, sens în care s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenție ce impun statului, printr-o obligație legală, de a aplica măsurile generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție și drepturile cuvenite. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile declarate, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,