ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2136/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Darabani la 13 aprilie 2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând daunele morale și materiale pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, respectiv reținerea nelegală pentru o perioadă de 24 de ore, în perioada 29 ianuarie 2020, ora 16:45 – 30 ianuarie 2020, ora 16:45, precum și pentru limitarea dreptului de a conduce autovehicule în perioada 29 ianuarie 2020 – 13 octombrie 2021 și pentru cercetarea nelegală efectuată în dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Săveni, județul Botoșani, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 9 alin. (1) și (5), art. 539, art. 540, art. 541 din C. proc. pen., art. 5 din CEDO. Prin sentința civilă nr. 410 din 8 iulie 2021, Judecătoria Darabani a declinat competența de soluționare a cererii formulate de A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului Botoșani, secția civilă.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 1287 din 15 octombrie 2021, Tribunalul Botoșani a admis excepția prescripției, invocată prin întâmpinare, și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind prescrisă.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 255 din 8 martie 2022, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1287 din 15 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Botoșani. A anulat sentința civilă nr. 1287 din 15 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția I civilă. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Botoșani, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 255 din 8 martie pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, menținerea sentinței civile. Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că au fost încălcate și aplicate greșit dispozițiile art. 541 din C. proc. pen. A mai criticat că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Din întâmpinarea depusă la cererea de apel rezultă că intimatul a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică. A mai apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a constatat că rămânerea definitivă a ordonanței de clasare din 17 septembrie 2020 nu poate constitui mo­mentul de început al termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen. Contrar celor reținute în considerentele instanței de apel, instanța de fond a analizat corect excepția prescripției acțiunii în raport cu data primirii soluției de clasare. Instanța de apel a apreciat greșit că termenul de prescripție de 6 luni nu începe să curgă de la data când ordonanța de clasare a rămas definitivă, atât timp cât din cuprinsul ordonanței rezultă că nu s-a constatat caracterul nelegal al privării de libertate, ci s-a dispus clasarea cauzei în ceea ce privește infracțiunile pentru care au fost efectuate actele de cercetare penală. Recurentul-pârât a arătat că termenul de 6 luni prevăzut de art. 541 C. proc. pen. curge de la data rămânerii definitive a ordonanței de clasare din 17 septembrie 2020, respectiv de la 23 septembrie 2020, dată la care intimatul-reclamant a primit ordonanța, și se împlinește la 23 martie 2021. Prin urmare, a menționat că cererea de chemare în judecată a fost depusă la poștă la 8 aprilie 2021, după împlinirea termenului de 6 luni, drept pentru care prima instanță a respins întemeiat acțiunea ca fiind prescrisă. A mai învederat că, deși în ordonanță este indicat dreptul de a formula plângere la Prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Săveni, potrivit art. 319 C. proc. pen., doar în caz de amnistie, prescripție, retragerea plângerii prealabile sau a existenței unui caz de nepedepsire, se poate solicita continuarea urmăririi penale. Or, în speță, clasarea nu a fost dată pentru unul din motivele prevăzute de art. 319 C. proc. pen., împrejurare din care reiese că intimatul-reclamant nu avea posibilitatea contestării măsurii, fiind în pasivitate în ce privește calculul termenului de prescripție, de la data primirii soluției de clasare. Prin prisma tuturor argumentelor expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 255 din 8 martie 2022, pronunțată de către Curtea de Apel Suceava, secția I civilă și, pe cale de consecință, menținerea sentinței civile nr. 1287 din 15 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul Botoșani, ca fiind legală și temeinică.

Apărările formulate Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare.

Procedura parcursă în fața instanței de recurs Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (13 aprilie 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 3 noiembrie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârât este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Circumstanțele cauzei relevante pentru soluționarea recursului sunt, pe scurt, următoarele: Reclamantul a fost reținut pentru o perioadă de 24 de ore, în perioada 29 ianuarie 2020, ora 16:45 – 30 ianuarie 2020, ora 16:45, prin ordonanța de reținere din 29 ianuarie 2020, organul de urmărire penală considerând că există indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal și părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzute de art. 205 alin. (1) și (3) lit. c) și art. 338 alin. (1) C. pen. Prin ordonanța emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Săveni în dosarul nr. x/2020 la 17 septembrie 2020 s-a dispus clasarea cauzei privind pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., și părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea. Ordonanța de clasare din 17 septembrie 2020 a fost comunicată recurentului-reclamant la 23 septembrie 2020, astfel cum rezultă de pe copia plicului și data poștei . Prin sentința pronunțată în cauză, cererea reclamantului de despăgubire pentru prejudiciile materiale și morale suferite ca urmare a faptelor expuse, întemeiată pe dispozițiile art. 539-541 C. proc. pen., a fost respinsă ca fiind prescrisă, cu argumentul că termenul de 6 luni prevăzut de art. 541 C. proc. pen. curge de la data rămânerii definitive a ordonanței de clasare din 17 septembrie 2020, respectiv de la 23 septembrie 2020, data la care reclamantul a primit ordonanța, termenul împlinindu-se la 23 martie 2021. Prin decizia recurată a fost admis apelul reclamantului, anulată sentința și respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, cauza fiind trimisă spre rejudecare la tribunal. Curtea de apel a motivat soluția în sensul că rămânerea definitivă a ordonanței de clasare din 17 septembrie 2020 nu poate constitui momentul de început al termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., întrucât din cuprinsul acestei ordonanțe rezultă că nu s-a constatat caracterul nelegal al privării de libertate, ci s-a dispus clasarea cauzei în ceea ce privește infracțiunile pentru care au fost efectuate actele de cercetare penală. În susținerea acestui argument, au fost evocate și dezlegările cuprinse în decizia nr. 15/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, instanța de apel reținând că nelegalitatea măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatată explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul art. 539 alin. (2) C. proc. pen. Aceste statuări ale instanței de apel sunt nelegale, realizate cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 541 C. proc. pen. Conform normei evocate ca temei de drept al acțiunii, respectiv art. 539 C. proc. pen., (1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei. Dispozițiile art. 541 alin. (2) din același cod stipulează următoarele: Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. Întrucât, în litigiul pendinte, reclamantul s-a prevalat de soluția de clasare prin care s-a soluționat procesul penal pentru a reclama repararea pagubei pentru privarea nelegală de libertate, Înalta Curte reține că sunt incidente statuările Curții Constituționale din Decizia nr. 136/2021, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională. Curtea Constituțională a reținut că recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a prevederilor art. 5 par. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare. În esență, în considerentul 54 al acestei din urmă decizii, s-a reținut de către instanța de control constituțional că, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare. Ca atare, concluzia instanței de apel în sensul că rămânerea definitivă a ordonanței de clasare din 17 septembrie 2020, întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nu poate constitui momentul de început al termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen. este contrazisă de aceste dezlegări cu caracter obligatoriu, fiind, așadar, întemeiată critica expusă de recurentul-pârât sub acest aspect. Instanța de recurs mai subliniază și împrejurarea că, față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, pentru a se constata îndeplinită condiția cuprinsă în art. 539 alin. (2) C. proc. pen. – a statuării instanței penale asupra caracterului nelegal al privării de libertate – nu este necesară inserarea în cuprinsul menționatei ordonanțe a unei expresii literale în acest sens, întrucât soluția de clasare sau achitare, întemeiată pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, dovedesc caracterul injust sau nedrept al acuzației penale. O atare interpretare este susținută și de Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că «În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală", constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..» Față de aceste considerații, Înalta Curte reține că, pentru verificarea termenului de prescripție, instanța de apel trebuia să aibă în vedere împrejurarea că soluția de clasare dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. reprezintă temei pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei de către reclamant și, în consecință, să calculeze termenul de prescripție de 6 luni de la data rămânerii definitive a ordonanței de clasare emise la 17 septembrie 2020 în dosarul nr. x/2020. Concluzia argumentării anterioare este că instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea în mod eronat a dispozițiilor art. 541 alin. (2) și, implicit, a art. 539 alin. (2) C. proc. pen., totodată cu neobservarea corectă a dezlegărilor cuprinse în decizia Curții Constituționale anterior evocată, ceea ce atrage incidența cazului de casare cuprins în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu poate fi, însă, primită critica recurentului-pârât în ceea ce privește momentul de început al termenului de prescripție de 6 luni, în sensul că ordonanța de clasare ar fi definitivă de la data comunicării sale către reclamant (23 martie 2021), întrucât art. 339 alin. (4) din C. proc. pen. reglementează dreptul de a formula plângere la procurorul ierarhic superior, stipulând că, în cazul soluțiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția. Recursul va fi admis, conform art. 497 C. proc. civ., cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei la instanța de apel pentru rejudecarea apelului formulat de reclamant, cu observarea chestiunilor anterior dezlegate, în sensul că aplicarea corectă a art. 541 C. proc. pen. relevă că termenul de prescripție de 6 luni curge de la data rămânerii definitive a ordonanței de clasare; urmează, deci, ca instanța de apel, în limitele căii de atac declarate de reclamant, să cerceteze excepția prescripției dreptului material la acțiune și celelalte aspecte relevante pentru soluționarea cauzei.