ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 213/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani la data de 30 iunie 2021, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor București, Ministerul Afacerilor Interne București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând obligarea acestora la plata de despăgubiri morale în cuantum de 500.000 RON, echivalentul a 100.000 mii de euro, pentru relele tratamente la care a fost supusă prin condițiile necorespunzătoare de reținere și arest preventiv din perioada 28.06.2011- 25.08.2011 în Centru de reținere și arestare preventivă din Inspectoratul Județean de Poliție Botoșani, din perioada 25.08.2011 - 02.12.2011 din Penitenciar Bacău și Penitenciar Botoșani și din perioada de executare a Mandatului de executare nr. x din 3 februarie 2014 din Penitenciar Bacău respectiv 04 februarie 2012 - 10 noiembrie 2014 unde a fost încarcerată în executarea pedepsei de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de luare de mită.

În drept, s-a invocat Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, Legea nr. 254/2013, Ordinul Ministrului Justiției nr. 2772/C din 17 octombrie 2017.

În data de 10 septembrie 2021, reclamanta a depus completări la acțiune prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Ministerului Justiției București, I.P.J. Botoșani - Centrul de Reținere și Arestare Preventivă Botoșani, Penitenciarul Bacău și a Penitenciarului Botoșani.

Prin sentința nr. 1420 din 5 noiembrie 2021, Tribunalul Botoșani a respins excepția necompetenței material teritoriale a Tribunalului Botoșani; a respins excepția netimbrării acțiunii; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul de Justiție și a respins acțiunea formulată față de acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte excepția lipsei calității pasive a pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor, Ministerul Afacerilor Interne și a Inspectoratului de Poliție Județean Botoșani.

A respins excepția inadmisibilității acțiunii formulată de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Administrația Națională a Penitenciarelor.

A admis excepția prescripției dreptului la acțiune formulată de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Afacerilor Interne, Administrația Națională a Penitenciarelor, Inspectoratul de Poliție Județean Botoșani și Ministerul de Justiție.

A respins, ca fiind prescrisă, acțiunea civilă având ca obiect acordare despăgubiri pentru condiții necorespunzătoare de detenție, pentru perioadele 20.06.2011 - 25.08.2011, 25.08.2011 - 02.12.2011, 04.02.2012 - 10.11.2014, formulată de reclamanta A..

Prin decizia nr. 1379 din 06 decembrie 2022, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins excepția netimbrării cererilor de apel. A admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1420 din data de 5. XI.2021, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția I civilă.

A admis apelul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne București, împotriva aceleiași sentințe; a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 1420 din 5. XI.2021, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția I civilă, în sensul că:

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și, în consecință, a respins acțiunea formulată și în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind prescrisă.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne pentru cererea vizând perioada în care reclamanta a fost încarcerată în Centrul de Reținere și Arestare preventivă din cadrul IPJ Botoșani și, în consecință, a respins cererea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 112 din data de 28.01.2022, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția I civilă în dosar nr. x/2021.

A respins, ca nefondată, cererea apelantei A., de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul Ministerul Justiției, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Recursul declarat de reclamanta A.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și pe art. 6 și art. 13 din CEDO, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material incidente în speță, respectiv a prevederilor art. 2518 C. civ., care reglementează termenul de prescripție în cazul acțiunilor formulate pentru obținerea de despăgubiri pentru rele tratamente, constând în condiții necorespunzătoare de detenție.

De asemenea, a invocat interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 275/2006, cele ale Legii nr. 254/2013, a art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1849/2004 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în ceea ce privește soluția pronunțată pe excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Administrației și Internelor și a Administrației Naționale a Penitenciarelor.

Cu referire la atragerea răspunderii civile delictuale, recurenta-reclamantă a reclamat o interpretare și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 998, art. 999, art. 1000, art. 1890 C. civ.

Dezvoltând prima critică de nelegalitate, recurenta a criticat soluția instanței de apel dată excepției prescrierii dreptului material la acțiune, susținând că a fost pronunțată cu încălcarea art. 3 din CEDO și art. 2518 C. civ. de la 1864.

În acest sens, a învederat că, pentru perioada anterioară datei de 01 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului C. civ., pentru despăgubirile morale solicitate în această cauză pentru tratamente inumane ori degradante, instanța de apel a stabilit că sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1957, deși, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1890 din vechiul C. civ., potrivit cărora toate acțiunile atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile, se vor prescrie în 30 de ani.

Totodată, a arătat că pentru perioada ulterioară datei de 01 octombrie 2011, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 2517 C. civ., reținând un termen de prescripție de 3 ani, deși aplicabile sunt dispozițiile art. 2518 C. civ., conform cărora termenul de prescripție este de 10 ani pentru repararea prejudiciului material și moral cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie.

Mai mult, a susținut recurenta că, prin cererea introductivă, instanța nu a fost chemată să se pronunțe asupra unei pagube, a unui prejudiciu patrimonial, deoarece obiectul dosarului nu este acțiune în pretenții, ci acțiune în despăgubiri pentru daune morale, nepatrimoniale, formulată în temeiul art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, a arătat că prejudiciul nepatrimonial în cazul drepturilor personalității este un prejudiciu neeconomic și presupune ca victima să fi resimțit efectiv o suferință morală sau fizică. Repararea acestui prejudiciu nu constituie o compensare economică a unei valori patrimoniale, ci repararea satisfăcătoare a lezării unui drept fundamental al personalității.

De asemenea, arătat că dosarul pendinte nu are ca obiect daune morale pentru acte de tortură, prin acțiunea formulată solicitând daune morale pentru acte de barbarie, realizate prin supunerea acesteia la tratamente inumane și degradante în perioada de reținere, arest preventiv și detenție, astfel că termenul de prescripție este de 10 ani.

În continuare, recurenta a învederat că instanța de apel se află în confuzie, reținând identitatea între tortură, tratament inuman și tratament degradant, noțiuni total distincte.

O altă critică formulată împotriva deciziei atacate se referă soluția, apreciată de recurentă ca nelegală, de respingere a cererii, ca prescrisă, în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Bacău și Penitenciarul Botoșani, pârâți care nu au invocat, prin întâmpinare, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin următoarea critică formulată, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod greșit, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației și Internelor.

În ceea ce privește calitatea procesuală a Ministerului Administrației și Internelor, a învederat că, prin interpretarea dispozițiilor art. 82 alin. (5) și art. 81 alin. (1) din Legea nr. 275/2006, Ministerul Afacerilor Interne are calitate procesual pasivă, întrucât acesta are ca atribuție principală asigurarea condițiilor pentru respectarea drepturilor persoanelor față de care s-au dispus pedepse sau măsuri privative de libertate.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor, recurenta a susținut că potrivit dispozițiilor Legii nr. 275/2006, a H.G. nr. 1849/2004 și a Legii nr. 254/2013, această instituție organizează și coordonează activitățile referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, a măsurii arestului preventiv.

În ultima parte a memoriului de recurs, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la prevederile art. 998, art. 999, art. 1000 din C. civ. de la 1864 și la art. 1349 și art. 1373 din noul C. civ.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul declarat de pârâtul Ministerului Justiției

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1420 din 05.11.2021 pronunțată de Tribunalul Botoșani, cu menținerea ca legală și temeinică a soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și de respingere a acțiunii, astfel cum a fost întemeiată, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin prima critică formulată, încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a încălcat interdicția prevăzută la art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit căreia, în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Astfel, a învederat că introducerea în proces a Ministerului Justiției a fost solicitată în fața primei instanțe prin completarea cererii de chemare în judecată, cu motivarea că această instituție este subiectul de drept "sub coordonarea căruia se află Administrația Națională a Penitenciarelor".

Față de această motivare, prima instanță a admis în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, reținând că nu îi conferă calitate procesuală faptul că Administrația Națională a Penitenciarelor funcționează în subordinea Ministerului Justiție, având în vedere și dispozițiile art. 222 din C. civ.

Prin cererea de apel, reclamanta a invocat, în schimb, dispozițiile art. 6 pct. IV.2 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, iar instanța de apel a primit aceste critici, argumentând că nu raportul de subordonare în care se află Administrația Națională a Penitenciarelor față de acest pârât îi conferă calitate procesuală pasivă, ci dispoziția legală expresă invocată care instituie ca atribuție principală a ministerului pe aceea de a asigura condițiile pentru respectarea drepturilor, persoanelor față de care s-au dispus pedepse sau măsuri privative de libertate.

Or, atât timp cât prin cererea de introducere în proces Ministerului Justiției nu a fost invocat acest temei juridic, iar în apel este interzisă schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, a apreciat că instanța de apel a încălcat nu doar limitele efectului devolutiv al apelului, ci și dreptul la apărare al Ministerului Justiției, motiv pentru care se impune casarea, în parte, a hotărârii criticate.

Prin cea de-a doua critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a reclamat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 6 pct. IV.2 din H.G. nr. 652/2009.

În acest sens, recurentul a susținut că nu se poate reține în sarcina Ministerului Justiției săvârșirea vreunei fapte ilicite care să-i fi produs reclamantei prejudiciul pe care îl invocă, prin anumite fapte concrete, dat fiind faptul că acesta nu avea în perioada de referință, astfel cum nu are nici la acest moment, atribuții de a asigura funcționarea și administrarea centrelor de arest preventiv și de detenție.

În justificarea interesului în declararea căii de atac, a susținut că acesta subzistă chiar și în condițiile respingerii, ca prescrisă, a cererii în contradictoriu cu Ministerul Justiției, având în vedere că se urmărește pronunțarea unei hotărâri în baza unei excepții care face inutilă analizarea în raport cu acest pârât a oricăror alte aspecte, pe cale de excepție sau pe fond, pentru a preîntâmpina posibilitatea reanalizării, inclusiv într-o cale extraordinară de atac, a soluției de respingere ca prescrisă a acțiunii, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor în temeiul cărora a fost admisă excepția prescripției extinctive.

Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, făcând și mențiuni cu privire la o reiterare a motivelor de apel de către recurentă, precum și cu privire la o lipsă a criticilor de nelegalitate.

Totodată, a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției, prin care a lăsat la aprecierea instanței analiza argumentelor prezentate prin cererea de recurs.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Intimatul-pârât I.P.J Botoșani a formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză, prin care a lăsat la aprecierea instanței analiza temeiniciei motivelor de recurs, formulate de recurentul-pârât Ministerul Justiției. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă, a invocat excepția nulității căii de atac, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât Penitenciarul Bacău a formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză, prin care a lăsat la aprecierea instanței analiza temeiniciei motivelor de recurs, formulate de recurentul-pârât Ministerul Justiției. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat răspuns la întâmpinările depuse de I.P.J Botoșani și de Ministerul Afacerilor Interne.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, pentru considerentele ce succed.

Asupra recursului declarat de reclamanta A.

Prin criticile formulate, recurenta a invocat greșita calificare dată de instanța de apel a cererii introductive, în sensul că acțiunea dedusă judecății are un caracter patrimonial, fiind supusă prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

Dezvoltând această critică, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de judecată nu a fost chemată să se pronunțe asupra unei pagube, respectiv asupra unui prejudiciu patrimonial, obiectul dosarului fiind acțiune în despăgubire pentru daune morale nepatrimoniale formulată în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că, în mod greșit, cauza a fost calificată ca fiind supusă prescripției și respinsă ca atare.

Totodată, a învederat că, prin cererea introductivă, nu a solicitat despăgubiri pentru acte de tortură, daunele morale fiind solicitate pentru condiții necorespunzătoare de detenție, fiind supusă unor tratamente inumane ori degradante în perioada de reținere, arest preventiv și detenție.

Pentru examinarea motivelor de casare pe care reclamanta s-a întemeiat - reținerea greșită a instanței de apel a obiectului acțiunii deduse judecății și, în consecință, soluționarea, în mod greșit, a excepției prescrierii dreptului material la acțiune subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei reținute de instanțele de fond.

Astfel, se reține că, prin demersul său judiciar, recurenta-reclamantă a solicitat instanței obligarea, în solidar, a pârâților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, urmare supunerii acesteia la rele tratamente, prin condiții necorespunzătoare de detenție, în perioada de reținere, arest preventiv din 28.06.2011- 25.08.2011 în Centru de reținere și arestare preventivă din Inspectoratul Județean de Poliție Botoșani, din perioada 25.08.2011 - 02.12.2011 din Penitenciar Bacău și Penitenciar Botoșani și din perioada de executare a mandatului de executare nr. x din 3 februarie 2014 din Penitenciar Bacău respectiv 04 februarie 2012 - 10 noiembrie 2014, unde a fost încarcerată în executarea pedepsei de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de luare de mită.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 3 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prima instanță a respins acțiunea ca prescrisă, reținând că cererea dedusă judecății este o cerere cu caracter patrimonial, fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, pentru perioada anterioară datei de 01.10.2011 (data intrării în vigoare a C. civ.). Pentru perioada ulterioară acestei date, s-a reținut că termenul în care reclamanta ar fi trebuit să își exercite dreptul la despăgubiri este tot de 3 ani, conform art. 2517 C. civ.

Prin apelul declarat, reclamanta a criticat sentința din perspectiva reținerii caracterului prescriptibil al acțiunii, susținând că cererea formulată este imprescriptibilă, întrucât se solicită repararea unor drepturi nepatrimoniale.

Totodată, a susținut că, în măsura în care acțiunea în despăgubiri formulată ar avea caracter patrimonial, aceasta ar fi supusă termenului de prescripție de 10 ani, reglementat de art. 2518 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., relele tratamentele la care a fost supusă în perioada reținerii și detenției putând fi asimilate cu tortura ori cu acte de barbarie.

Prin decizia recurată, instanța de apel a confirmat soluția pronunțată de prima instanță în ceea ce privește prescriptibilitatea acțiunii și termenul de prescripție aplicabil, reținând că reclamanta nu poate fi identificată cu victima unei torturi, cum nu pot fi identificate în prezentul litigiu nici elemente care să contureze existența unor acte de barbarie, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 2518 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a reclamat o reținere greșită a obiectului litigiului, o reținere greșită a caracterului patrimonial al acțiunii, precum și o aplicare greșită a normelor de drept care reglementează prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune.

Criticile sunt nefondate.

Deși subsumate de către recurentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod, fiind invocată și încălcarea normelor de procedură, respectiv încălcarea principiului disponibilității.

Trebuie menționat că potrivit principiului disponibilității, specific procesului civil, reclamantul este cel care dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, instanțele de judecată având obligația de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Prin principiul disponibilității se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept. Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând depăși limitele acesteia.

În cazul concret dedus judecății, prin cererea inițială, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri reprezentând daune morale pentru relele tratamente la care a fost supusă în perioada reținerii și detenției. Atât prin motivarea cererii inițiale, cât și în motivarea apelului formulat împotriva sentinței, reclamanta a asimilat condițiile de detenție și relele tratamente la care a dost supusă cu tortura și cu actele de barbarism, făcând trimitere expresă la aplicarea dispozițiilor art. 2518 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, reclamantul este cel care stabilește limitele învestirii instanței, aceasta din urmă fiind ținută de solicitările formulate, fără posibilitatea de a le depăși.

Din dispozițiile art. 477-478 C. proc. civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, și respectiv la ceea ce s-a supus judecății în primă instanță. Prin urmare, apelul este guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

În acest context este în sarcina instanței de apel, ca în îndeplinirea obligației stabilite prin art. 22 alin. (2) și (6) și art. 479 din C. proc. civ., să manifeste rol activ în determinarea limitelor devoluțiunii și să cenzureze legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de tribunal în corelare cu toate aspectele supuse devoluțiunii prin apelul declarat.

Drept urmare, în mod corect instanța de apel a analizat cauza și din perspectiva art. 2518 C. proc. civ., ipoteza referitoare la tortură, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea reclamantei în sensul că instanța de apel a încălcat normele de drept material referitoare la prescripția dreptului la acțiune, din perspectiva caracterului nepatrimonial, deci imprescriptibil, al dreptului dedus judecății, Înalta Curte constată că și această critică este lipsită de fundament.

Potrivit dispozițiilor art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ., dispoziții legale a căror încălcare este invocată, este imprescriptibil dreptul persoanei la acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care prin lege se dispune altfel.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată necesar a fi făcută distincția între dreptul încălcat, care poate fi un drept nepatrimonial și reparația pentru acest prejudiciu.

În speță, acțiunea dedusă judecății este o acțiune în răspundere civilă delictuală, prin care reclamanta urmărește repararea prejuduciului cauzat de condițiile necorespunzătoare de detenție, prin plata de despăgubiri bănești cu titlu de daune morale.

Prin urmare, dreptul subiectiv civil pe care urmărește să-l valorifice în cauză este un drept de creanță, evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială. Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu nepatrimonial nu schimbă natura dreptului ce se cere a fi valorificat prin acțiunea dedusă judecății. Chiar dacă suferința psihică sau fizică este nepatrimonială, reparația, odată tradusă într-o sumă de bani, capătă un caracter patrimonial. Dreptul la despăgubiri bănești este un drept cu conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.

Or, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță solicitat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinctive, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Cu referire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care reclamanta a imputat instanței de apel o aplicare eronată a dispozițiilor legale privitoare la prescripția extinctivă, arătând că, în măsura în care s-a apreciat că acțiunea este una supusă prescripției, nu era incident termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, pentru perioada anterioară datei de 01.10.2011, și nici cel prevăzut de art. 2517 C. civ., pentru perioada ulterioară acestei date, ci termenul de 10 ani reglementat de art. 2518 C. civ., față de natura dreptului subiectiv pretins, corespunzător unui prejudiciu generat de condițiile necorespunzătoare de detenție, ce pot fi asimilate, în opinia reclamantei, unor acte de barbarie.

Critica este lipsită de fundament față de datele concrete ale speței, astfel cum au fost ele determinate, ținându-se seama pe de o parte, de obiectul învestirii instanței, pe de altă parte, de regulile care guvernează materia prescripției extinctive, în funcție de natura dreptului subiectiv de valorificat, de momentul începerii curgerii prescripției și durata termenului.

Cu titlu prealabil, se impune a preciza că recurenta-reclamantă a dezvoltat critici doar în ceea ce privește caracterul imprescriptibil al acțiunii și în legătură cu termenul de prescripție de 10 ani, prevăzut de art. 2518 Cod, nereținut de curtea de apel, astfel încât dispozițiile privind momentul de început al termenului de prescripție sunt definitive și beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Raportat la obiectul pretenției deduse judecății, concluzia instanței de apel este corectă, criticile reclamantei potrivit cărora, prin aplicarea dispozițiilor art. 2518 alin. (1) pct. 2 C. civ., care instituie un termen de prescripție de 10 ani, acțiunea trebuia considerată formulată în termen, neputând fi primite.

Astfel, pentru a atrage incidența textului de lege menționat, recurenta trebuia să demonstreze că se află în ipoteza normei, care dă dreptul la repararea, în termenul de prescripție de 10 ani, a "prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie".

Însă, o astfel de cauză a prejudiciului nu a rezultat din probele administrate și din elementele de fapt ale pricinii, instanța de apel reținând că reclamanta nu se poate identifica cu victima unei torturi și nici nu pot fi identificate, în prezentul litigiu, elemente care să contureze existența unor acte de barbarie, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 2518 alin. (1) pct. 2 C. civ.

Or, instanța de recurs nu poate reexamina faptele stabilite de instanțele de fond sau să reevalueze probele deja administrate, deoarece rolul său este de a verifica dacă s-au respectat normele de procedură și dacă hotărârea atacată este conformă cu legea. Astfel, se urmărește corectarea erorilor de drept și nu reanalizarea probatoriului sau a circumstanțelor de fapt stabilite de instanțele anterioare.

Drept urmare, în condițiile în care instanța de apel a stabilit că nu au fost probate elementele necesare pentru reținerea actelor de barbarism, în speță, în acord cu cele reținute de curtea de apel, nu sunt incidente dispozițiile art. 2518 alin. (1) pct. 2 C. civ., astfel că termenul de prescripție al acțiunii nu este de 10 ani, cum în mod eronat susține recurenta-reclamantă, nefind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Lipsită de fundament este și critica prin care recurenta impută reținerea greșită a prescripției dreptului material la acțiune, în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Bacău și Penitenciarul Botoșani, care nu au invocat excepția prescripției prin întâmpinare.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1382 C. civ., care reglementează răspunderea solidară și art. 2514 C. civ., potrivit cărora codebitorii unei obligații solidare sau indivizibile și fideiusorii pot invoca prescripția, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunțat la ea.

Acest principiu juridic este susținut de natura solidarității, de protecția oferită debitorilor solidari și de normele legale aplicabile în materia prescripției și răspunderii solidare.

Răspunderea solidară este o formă de răspundere juridică ce apare în cazul în care mai multe persoane sunt obligate împreună pentru aceeași datorie față de un creditor sau față de un grup de creditori, în cazul concret dedus judecății reclamanta solicitând atragerea răspunderii civile delictuale, în solidar, a I.P.J. Botoșani - Centrul de Reținere și Arestare Preventivă, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Penitenciarul Bacău, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Botoșani și Ministerul Afacerilor Interne.

Deși sunt mai mulți debitori, obligația în sine este una unică. Aceasta înseamnă că fiecare debitor este obligat pentru întreaga datorie (respectiv pentru repararea întregului prejudiciu), nu doar pentru o parte din aceasta.

În aceste condiții, invocarea și admiterea excepției prescripției de către unul dintre debitori stinge obligația în ansamblu, profitând tuturor debitorilor solidari, chiar și celor care nu au invocat excepția, prin întâmpinare, cum este cazul în speță.

Nefondat este și motivul de recurs, prin care recurenta critică soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, susținând că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 82 alin. (5) din Legea nr. 275/2006, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând această critică, din perspectiva ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare atât a normelor de procedură, cu referire la art. 36 C. proc. civ. - care statuează asupra calității proceasuale a părților litigante, cât și a normelor de drept material incidente, respectiv art. 222 din C. civ. și art. 12 alin. (2) din Legea nr. 218/2002.

Conform dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Contrar alegațiilor recurentei, nu există identitate între Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție al jud. Botoșani - Centru de reținere și arestare preventivă, unitate în cadrul căria recuranta-reclamantă a fost reținută în perioada 29.06. - 30.06.2011, respectiv perioada 01.07.2011-25.08.2011, întrucât Ministerul Afacerilor Interne nu are legătură directă cu prejudiciul reclamat de recurentă.

Mai mult, trebuie observate dispozițiile art. 222 din C. civ., persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Conform art. 1 din Legea nr. 218/2002, Poliția Română, care funcționează în subordinea MAI, este responsabilă pentru menținerea ordinii publice și siguranței cetățenilor. Acest lucru implică misiuni legate de prevenirea și combaterea infracționalității, aplicarea legii și protecția drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Astfel, activitatea Ministerului Afacerilor Interne și a Poliției Române se concentrează pe prevenirea și investigarea infracțiunilor și menținerea ordinii publice.

Astfel, formularea unor cereri având ca obiect pretenții referitoare la condițiile din centrele de reținere și arest preventiv nu poate să atragă, de plano, obligarea Ministerului Afacerilor Interne, numai prin prisma subordonării inspectoratelor de poliție județene acestui minister. Pentru a exista calitate procesuală pasivă, autoritatea publică trebuie să aibă o legătură directă cu prejudiciul produs.

Or, centru de reținere și arestare preventivă în care a fost reținută recurenta-reclamantă este o structură din cadrul Inspectoratului de Poliție al jud. Botoșani, care conform art. 12 alin. (2) din Legea 218/2002, privind organizarea și funcționarea Poliției Române are personalitate juridică, ceea ce îi conferă independență patrimonială.

Potrivit prevederilor art. 2 lit. a) din acest Regulament, administrația centrului este reprezentată de Inspectoratul General al Poliției Românedin 09.02.2018 privind organizarea și funcționarea centrelor de reținere și arestare preventivă, precum și măsurile necesare pentru siguranța acestora, aprobat prin Ordinul MAI nr. 14/2018, care stabilește modul de organizare și funcționare a centrelor de reținere și arestare preventivă din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, inspectoratele de poliție județene, ca entități cu personalitate juridică, în cadrul cărora este organizat, subordonat nemijlocit sau direct, și funcționează centrul.

Totodată, trebuie menționat că dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 218/2002, privind organizarea și funcționarea Poliției Române, stabilesc că în județe se organizează și funcționează, ca unități cu personalitate juridică, inspectorate de poliție.

Drept urmare, contrar alegațiilor recurentei, nu există identitate între Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție al jud. Botoșani - Centru de reținere și arestare preventivă, unitate în cadrul căria recuranta-reclamantă a fost reținută, unitate care are personalitate juridică, independență patrimoniă, putând fi chemată în judecată în nume propriu, pentru a răspunde pentru fapta ilicită.

În ceea ce privește ultima parte a memoriului de recurs, Înalta Curte constată că nu conține critici împotriva deciziei atacate, recurenta expunând considerații teoretice asupra calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională a Penitenciarelor, precum și asupra răspunderii civile delictuale, astfel că nu vor fi analizate.

Față de toate aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate nu sunt fondate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de către reclamanta A..

Asupra recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiție

Prin criticile formulate, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., pârâtul a reclamat pe de o parte, încălcarea art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., care statuează în sensul că, în calea se atac a apeluluim nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 6 pct. IV.2 din H.G. nr. 652/2009 prin reținerea calității procesuale pasive a acestui pârât.

Astfel, prin primul motiv de recurs, pârâtul a susținut că instanța de apel, contrar primei instanțe, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, deși textele legale invocate în susținerea excepției au fost altele decât cele invocate în fața primei instanțe, fiind astfel încălcate normele de procedură care statuează în sensul că în apel nu poate fi schimbată cauza cererii de chemare în judecată.

Critica astfel formulată este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., a căror încălcare este invocată de recurent "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".

Textul citat consacră regula potrivit căreia "tantum devolutum quantum judicatum" care privește principiul inadmisibilității modificării în apel a elementelor esențiale ale acțiunii civile și judecății în primă instanță, cum sunt calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin principiul disponibilității se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

În cazul concret dedus judecății, prin cererea inițială, reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral suferit pentru condiții necorespunzătoare de detenție, chemând în judecată pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor București, Ministerul Afacerilor Interne București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București.

Prin cererea completatoare a cererii inițiale, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a Ministerului Justiției București, I.P.J. Botoșani - Centrul de Reținere și Arestare Preventivă Botoșani, Penitenciarul Bacău și a Penitenciarului Botoșani, pentru motivele arătate, pe larg, în cererea de chemare în judecată.

Prima instanță, analizând cauza, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, reținând că împrejurarea că prin dispozițiile H.G. nr. 756 din 12 octombrie 2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției s-a stabilit că Administrația Națională a Penitenciarelor se află în subordinea Ministerului Justiției, nu conferă pârâtului Ministerul de Justiție calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât nu există nici o dispoziție legală care să instituie răspunderea acestui minister pentru condițiile de detenție

Totodată, a reținut și incidența dispozițiilor art. 222 din C. civ., potrivit cărora persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Înalta Curte reține că prin apelul declarat, reclamanta a criticat hotărârea instanței de fond, respectiv a soluției pronunțate în ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, făcând trimitere la dispozițiile H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiție.

Instanța de apel, astfel învestită, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe și sub aspectul calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, a admis calea de atac și a respins excepția lipsei calității procesuale, reținând în considerente alte dispoziții legale, neavute în vedere de prima instanță, dispoziții incidente în speță, care conferă calitate procesuală acestui minister.

O atare soluție este legală, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel, ca primă instanță de control judiciar, procedeză la o nouă judecată în limitele efectului devolutiv al căii de atac, fiind readuse în fața acesteia toate problemele de fapt și de drept, ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanță.

Astfel, instanța de apel verifică soluția atacată, atât din punct de vedere al temeiniciei, statuând dacă situația de fapt reținută prin hotărâre este concordantă cu probele administrate în cauză și a fost corespunzător stabilită, după cum hotărârea apelată este verificată și sub aspectul legalității, respectiv dacă prima instanță a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente situației de fapt deduse judecății.

Împrejurarea că instanța de apel constată neaplicarea/aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente în cauză și, prin aplicarea corectă a legii, pronunță o soluție diferită de cea pronunțată de prima instanță, nu se traduce ca fiind o schimbare a cauzei juridice a cererii deduse judecății, cum în mod eronat argumentează recurentul-pârât. În realitate, aceasta reflectă doar aplicarea corectă a normelor juridice relevante, în raport cu faptele deduse judecății, fără a afecta cadrul procesual sau fundamentul juridic al pretenției.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constatând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept procedural, nefiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Lipsită de fundament este și cea de-a doua critică formulată, care vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul-pârât invocând încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 6 pct. IV din H.G. nr. 652/2009.

Deși subsumate de către recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod, însă sunt nefondate, având în vedere cele ce succed.

Înalta Curte reține că, în drept, potrivit art. 36 din C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății (...)"

În cazul concret dedus judecății, trebuie reținut că legitimitatea procesuală pasivă a statutului și a autorităților acestuia pentru pretențiile deduse judecății derivă din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție.

În acest sens, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției [cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), parag. 94, și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, parag. 46].

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecății se regăsește în hotărârea pilot Rezmiveș și alții contra României, din 25 aprilie 2017, în care Curtea Europeană a apreciat că situația particulară a reclamanților nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncționalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (parag. 110).

Totodată, potrivit normelor naționale, respectiv H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, acest minister coordonează executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri privative ori neprivative de libertate și asigură condițiile pentru respectarea drepturilor persoanelor față de care s-au dispus astfel de pedepse sau măsuri.

Drept urmare, o atribuție principală pe care acest pârât o are în domeniul supravegherii executării pedepselor, atribuție expres reglementată de prevederile art. 6 pct. IV.2 din H.G. nr. 652/2009, este cea de asigurare a condițiilor pentru respectarea drepturilor persoanelor față de care s-au dispus pedepse sau măsuri privative de libertate.

Astfel, raportându-ne la statuările Curții Europene cu privire la condițiile de detenție, dar și la dispozițiile art. 5 și 6 din H.G. nr. 652 din 27 mai 2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, reținute de instanța de apel, nu se poate aprecia, în circumstanțele particulare ale speței deduse judecății, că Ministerul Justiției nu ar avea legitimare procesuală pasivă, astfel cum pretinde recurentul.

În consecință, în mod corect, recurentului Ministerul Justiției i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, în raport de natura faptei ilicite reținute, fiind considerat, prin omisiunea de a acționa pentru eradicarea deficiențelor structurale constatate privind condițiile de detenție și în considerarea atribuțiilor specifice ce îi revin, răspunzător de producerea prejudiciului, ceea ce determină respingerea, ca nefondat, a acestui motiv de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului privind nelegalitatea hotărârii recurate, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate, cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. nefiind incidente.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Ministerul Justiției împotriva deciziei nr. 1379 din 06 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.