ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 422/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în 13 ianuarie 2023, pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (D.G.R.F.P.) Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice (AJFP) Sibiu, a solicitat constatarea nerespectării termenului rezonabil al soluționării dosarului nr. x/2007 al Tribunalului Cluj, secția penală în care a avut calitatea de inculpat, avându-se în vedere că, în cauză, durata procedurilor s-a întins pe o perioadă foarte mare de timp, respectiv de 17 ani și repararea prejudiciului cauzat de soluționarea într-un termen nerezonabil a dosarului nr. x/2007 al Tribunalului Cluj, secția penală, imputabilă autorităților judiciare, și pe care l-a apreciat la suma de 50.000 euro, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 641 din 5 iulie 2023, Tribunalul Sibiu a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, având ca obiect acțiune în răspundere delictuală, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei respective. A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să plătească reclamantului suma de 50.000 euro (echivalent în RON la data plății), cu titlu de daune morale, ca urmare a constatării nerespectării termenului rezonabil de desfășurare a unei proceduri judiciare penale în care a fost implicat reclamantul. A luat act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1661/2024 din 30 aprilie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, împotriva sentinței civile nr. 641/2023 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă în dosar nr. x/2023. A schimbat, în parte, sentința atacată numai sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului A. și rejudecând în aceste limite: A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor să plătească reclamantului A. suma de 5.000 euro (echivalent în RON la data plății), cu titlu de daune morale, ca urmare a constatării nerespectării termenului rezonabil de desfășurare a unei proceduri judiciare penale în care a fost implicat reclamantul. A menținut, în rest, dispozițiile sentinței.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1661/2024 din 30 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu. Prin cererea de recurs formulată, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, pentru motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și reținerea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul a arătat că, potrivit dreptului național, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în reglementările speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare și nu în baza normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală. Totodată, a precizat că, față de alegerea reclamantului de solicita cercetarea pe fond a acțiunii prin raportare la prevederile art. 1349 și urm. C. civ. și nu la acelea impuse prin legi speciale în materie, instanța, în mod greșit, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, lăsând fără efect dispozițiile legii speciale aplicabile acțiunii în reparație rezultate din săvârșirea unei erori judiciare. Făcând trimitere la prevederile art. 221 C. civ., recurentul a învederat că, în cauză, nu se poate antrena răspunderea civilă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acesta nu răspunde pentru faptele producătoare de prejudicii ale altor persoane fizice/juridice. A susținut că, din analiza Legii nr. 303/2022, rezultă că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu poate fi reținut în calitate de comitent al procurorilor din cadrul DIICOT sau al judecătorilor din cadrul Tribunalului Cluj și ai Curții de Apel Cluj, întrucât, pentru ca dispozițiile art. 1373 C. civ. să își găsească aplicabilitatea în cauză, este necesar ca Statul Român să aibă calitatea de comitent al procurorilor/judecătorilor, iar între stat și aceștia nu există un raport de prepușenie. Prin ultimul motiv de recurs, recurentul a susținut că hotărârea atacată nu conține motivele în baza cărora judecătorul a apreciat că este oportună admiterea cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, nefiind precizat, în mod concret, cine răspunde pentru soluționarea întârziată a cauzei penale.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că motivul de recurs care vizează respingerea presupus greșită a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român nu se încadrează în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost indicat de pârât, nefiind suficient a indica un motiv de casare, fiind necesară și arătarea felului în care au fost aplicate greșit normele de drept material în speță. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu este afectată de vicii de nelegalitate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1. Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte reține că sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. intervine în situația în care lipește motivarea căii de atac, iar cea prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol este incidentă atunci când niciuna dintre criticile formulate de parte nu poate fi încadrată în motivele de casare la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, prin cererea de recurs, recurentul-pârât a adus critici deciziei atacate prin raportare la cele reținute de instanța de apel în analiza soluției date de instanța de apel cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pretinzând nesocotirea prevederilor art. 221 C. civ., critici apte a fi circumscrise în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. De asemenea, recurentul-pârât a adus critici deciziei instanței de apel și referitor la admisibilitatea acțiunii, arătând că Statul Român răspunde pentru prejudiciile unui inculpat într-un proces penal doar în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erori judiciare, iar nu în temeiul normelor privind răspunderea civilă delictuală, motiv de recurs apt de încadrare în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Totodată, recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de apel este criticabilă și prin prisma lipsei motivelor care au dus la validarea soluției date de obligare a acestuia la plata daunelor morale, lipsind argumentația instanței asupra aprecierii depășirii termenului rezonabil de soluționare a procesului penal, împrejurare ce impune o analiză a instanței de recurs prin raportare la motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Ca atare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului declarat de pârât. II.2. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin primul motiv de recurs invocat, recurentul-pârât a criticat decizia pronunțată de instanța de apel, din perspectiva validării soluției pronunțate de tribunal cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Afirmând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că nu poate fi tras la răspundere nici pentru fapta proprie, nici în calitate de comitent pentru fapta prepusului. Această critică, subsumată deopotrivă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., este nefondată și face abstracție de obiectul și cauza cererii deduse judecății. Astfel, Înalta Curte reține că, prin demersul judiciar inițiat în cauză, ce a învestit instanța de judecată, sub aspect subiectiv și obiectiv, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a încălcării dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, sub aspectul duratei excesive a procesului penal - 17 ani -, cu consecințe grave, ce s-au materializat în suferințe considerabile și un stres continuu, sentimente de umilință și frustare, afectarea vieții personale și publice. Fundamentul juridic al acțiunii a fost dat nu doar de răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1349 C. civ., dar și de dispozițiile convenționale ale art. 6, 8 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Acestea fiind limitele judecării, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, și a admis în parte cererea, acordând despăgubiri morale în cuantum de 50.000 euro, exclusiv pentru durata excesivă a procedurilor penale la care a fost supus recurentul-reclamant, iar instanța de apel a schimbat, în parte, această soluție, obligând recurentul-pârât la plata către reclamant și a sumei de 5.000 euro, în echivalent în RON la data plății, menținând restul dispozițiilor sentinței. În acest context procesual, Înalta Curte constată că, din perspectiva aplicării normelor legale incidente speței, instanțele de fond, în mod corect, au reținut legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, care se justifică din perspectiva obligațiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale le au, de a proteja drepturile și libertățile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunțarea și sancționarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (a se vedea în acest sens cauza Kudla împotriva Poloniei, precum și cauza Abramiuc împotriva României). Astfel, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, reglementată de dispozițiile art. 538 și art. 539 C. proc. civ., ci poate fi antrenată și în ipoteza în care statul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin tratatele internaționale la care este parte, privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ce intră în domeniul de aplicare al acestor tratate, care au forță juridică obligatorie în ordinea juridică internă, și al căror garant este statul însuși. În același sens, referitor la pretinsa incidență a art. 221 C. civ. și caracterul subsidiar al răspunderii statului, recurentul susținând că între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și instituțiile care au săvârșit presupusele fapte ilicite nu există niciun fel de raport de prepușenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepușilor săi sunt străine de natura cauzei. Art. 221 C. civ. prevede, în alin. (1), că "dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat". În alin. (2) și următoarele, legiuitorul reglementează ipoteza particulară în care răspunderea persoanei juridice de drept public poate fi antrenată pentru prejudiciile cauzate de persoanele din structura sa, potrivit regulilor generale sau unor dispoziții speciale, incluzând și situațiile în care aceasta are caracter subsidiar față de răspunderea directă a autorității sau funcționarului care a produs prejudiciul. Or, în speță, nici obiectul acțiunii și nici temeiurile juridice invocate nu plasează cauza în sfera acestei răspunderi subsidiar-complementare. Nu ne aflăm în ipoteza unei acțiuni întemeiate pe răspunderea pentru fapta altuia sau pe un raport de prepușenie între stat și autoritățile/instituțiile implicate, ci în prezența unei răspunderi directe a statului - răspundere angajată în considerarea obligațiilor pozitive ce îi revin în baza art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Această răspundere derivă din statutul de garant al respectării drepturilor fundamentale, obligație ce revine statului în integralitatea sa (legislativ, executiv, judiciar) și care nu poate fi eludată prin invocarea unor mecanisme de tip subsidiar, specifice relației dintre persoana juridică de drept public și organele sale. Jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului confirmă că, atunci când încălcarea unui drept garantat de Convenție este imputabilă unei autorități a statului, răspunderea acestuia este imediată și integrală. Statul nu se poate exonera invocând inexistența unui raport juridic direct cu autorul material al faptei ori susținând că răspunderea sa ar fi doar de garanție sau subsidiară. Mai mult, în materia încălcării dreptului la un proces echitabil sub aspectul duratei rezonabile (art. 6 CEDO), obligația de a asigura o justiție eficientă și promptă nu este una delegată unor instituții izolate, ci revine statului în ansamblul său, care are îndatorirea de a organiza sistemul judiciar astfel încât asemenea încălcări să nu se producă. Prin urmare, trimiterea recurentului-pârât la art. 221 C. civ. este irelevantă în raport cu natura cauzei. Aceste dispoziții se referă la un alt regim juridic, regim care nu poate substitui răspunderea directă, de ordin convențional, a statului pentru încălcarea drepturilor fundamentale garantate de CEDO. În strânsă legătură cu acest motiv de recurs, prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrabil în ipoteza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat hotărârea instanței de apel prin raportare la excepția inadmisibilității acțiunii, considerând că această excepție trebuia admisă, întrucât răspunderea sa patrimonială pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit dispozițiilor dreptului comun. În speță, instanța de apel, constatând că în mod corect tribunalul a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a reținut că, în condițiile în care în dreptul intern nu este reglementată o procedură specială care să permită investirea instanței cu o cerere prin care să se reclame caracterul nerezonabil a procedurilor, o astfel de cerere poate fi întemeiată pe dispozițiile convenționale coroborate cu dispozițiile din dreptul intern în materie de răspundere civilă delictuală, art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dispunând în acest sens, jurisprudența națională și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materie fiind, de altfel, constantă în a recunoaște admisibilitatea unor astfel de acțiuni. În concordanță cu aceste considerente ale curții de apel și având în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, ce rezultă din situația de fapt stabilită de către instanțele devolutive și asupra căreia prezenta instanță nu poate formula aprecierii proprii, Înalta Curte constată lipsa unei norme naționale care să consacre o cale specială de valorificare de către recurentul-reclamant a pretențiilor deduse judecății. În acest punct, trebuie reamintit că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenției, garantarea drepturilor consacrate de aceasta este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern. Buna administrare a justiției impune un răspuns adecvat al statului, inclusiv în ceea ce privește termenul în care se soluționează procedura judiciară, obligația statului, decurgând din art. 6 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind aceea de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluționeze o cauză într-un termen rezonabil. În calitatea sa de garant al legalității și independenței actului de justiție, statul răspunde pentru consecințele prejudiciabile ale activității judiciare pe care o organizează, în conformitate cu prevederile constituționale, răspunderea sa neputând fi limitată exclusiv la cea reglementată de C. proc. pen. Astfel, art. 13 din Convenție statuează că: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute prin prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale." Astfel, în strânsă legătură cu dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 13 din Convenție instituie în sarcina statului obligația de a garanta dreptul la un recurs efectiv în fața instanțelor naționale, pentru a permite invocarea duratei excesive a procedurii judiciare (cauza Kudla contra Poloniei). Cât privește remediul în sine, acesta variază în funcție de natura plângerii privind încălcarea dreptului și trebuie să fie efectiv, nu în sensul că ar garanta titularului dreptului certitudinea unui rezultat favorabil, ci în sensul de a avea aptitudinea de a preveni încălcarea, de a-i pune capăt sau de a repara prejudiciul deja suferit (cu titlu exemplificativ, hotărârea Curții, pronunțată în cauza Ciocodeică împotriva României). Prin urmare, acțiunea recurentului-reclamant, întemeiată pe normele generale care reglementează răspunderea civilă delictuală și pe garanțiile unui proces echitabil reglementate de Constituție și de Convenția Europeană nu poate fi considerată inadmisibilă, iar motivul de recurs formulat de recurentul-pârât sub acest aspect este nefondat. Nefondată este și critica, încadrabilă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât a afirmat că hotărârea recurată nu este motivată în ceea ce privește soluția de obligare a pârâtului la plata daunelor morale. Contrar susținerilor recurentului-pârât, constatarea duratei excesive a procedurii penale, precum și soluția de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, a fost motivată cu respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel arătând considerentele de fapt și de drept pentru care a pronunțat această soluție. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel, raportând analiza cauzei la criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a constatat temeinicia pretențiilor reclamantului privind acordarea despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal. S-a reținut că, potrivit probatoriului administrat, procedura judiciară a fost tergiversată ca urmare a măsurilor dispuse de autoritățile judiciare, având o durată excesivă de 17 ani, dintre care aproximativ 12 ani în faza de judecată, desfășurată în două cicluri procesuale. Evaluarea acestor circumstanțe faptice au determinat instanța de apel să prezume, în mod rezonabil, că durata procesului penal a antrenat numeroase efecte negative asupra vieții reclamantului, acesta deținând timp de aproape 16 ani calitatea de inculpat. Așadar, raportându-se la circumstanțele concrete ale cauzei, la durata procesului penal, reținând că despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte o concordanță valorică între cuantumul său și gravitatea prejudiciului, instanța de apel a apreciat că despăgubirea acordată de instanța de fond, cu titlu de daune morale, în cuantum de 50.000 euro, este excesivă și a redus aceste daune, în acord cu principiile echității și proporționalității, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la suma de 5.000 euro. Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare din cauză, expuse în considerentele deciziei recurate, fundamentează soluția pronunțată relativ la cuantificarea despăgubirilor morale menite să asigure o reparație integrală, justă și echitabilă a prejudiciului produs. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus motivele pentru care a apreciat că se impune acordarea de daune morale reclamantului raportat la situația de fapt, context în care nu se poate reține nemotivarea în fapt și în drept a hotărârii recurate, prin prisma exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În ceea ce privește alegațiile recurentului-pârât, prin care acesta susține că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că nu s-a respectat durata rezonabilă a procesului, atrăgând răspunderea Statului Român, Înalta Curte constată că acestea sunt critici de netemeinicie întrucât, în realitate, recurentul tinde la o nouă judecată a acțiunii în recurs, fapt nepermis de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În acest sens, instanța supremă amintește că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și acestea se circumscriu examinării, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, având în vedere că recurentul-reclamant nu a combătut în nicio formă considerentele regăsite în hotărârea atacată și raționamentul instanței de apel care au fundamentat, în mod real, soluția adoptată, nemulțumirea acestuia cu privire la soluția instanței de apel nu poate conduce la declanșarea unui control de legalitate în privința acesteia, astfel că vor fi înlăturate din analiză. Pentru toate aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din același cod.