ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2575/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, la data de 18.02.2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună: obligarea Statului Român la plata sumei de 210.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea daunelor materiale (în cuantum de 9.066 RON) și morale (în cuantum de 200.934 RON) cauzate ca urmare a duratei excesive a procesului, din data de 14.06.2010 până la data achitării definitive din data de 06.06.2019; obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului, a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în cuantumul și specificația pe care le va menționa ulterior, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 149 din 22.02.2021 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr. x/2021 s-au respins excepțiile de netimbrare, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor și a inadmisibilității acțiunii.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu aceste pârâte, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 15.000 RON reprezentând daune morale.

S-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 435A din 23 noiembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A., precum și apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 149 din 22.02.2021 a Tribunalului Maramureș, pronunțate în dosar nr. x/2021, pe are a menținut-o.

Împotriva deciziei nr. 435A din 23 noiembrie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs recurentul-reclamant A. și recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Recurentul-reclamant A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a încălcat normele drept material, aplicându-le și interpretându-le în mod greșit.

A arătat pentru început că atât instanța de fond cât și cea de apel au făcut o analiză incompletă și netemeinică a argumentelor pe care le-a adus în susținerea și dovedirea pretențiilor sale ignorând multe dintre motivele invocate.

A precizat că în privința prejudiciilor de agrement nevalorificate de către instanța de apel prin decizia civilă nr. 495/A/2022 - vătămări aduse vieții familiale, stării de sănătate fizică/psihică și reputației în societate, instanța de apel respinge argumentele reclamantului sub pretextul nedovedirii raportului de cauzalitate între durata lungă a procesului și vătămările suferite de acesta, cu toate că a expus în mod explicit faptul că răspunderea Statului Român este una obiectivă și criteriile Curții Europene a Drepturilor Omului sunt clare în sensul că despăgubirile trebuie să fie proporționale cu vătămările suferite și cuantumul acestora se stabilește conform regulilor echității.

De asemenea, prevalându-se de prerogativa subiectivă nelimitată, instanța de apel refuză să judece în echitate și să pronunțe o hotărâre judecătorească prin analizarea corectă a stării de fapt care a fost în mod corect dovedită. De fiecare dată, instanța de apel invocă lipsa raportului de cauzalitate și insuficienta dovedire a prejudiciilor invocate - cu toate că este aproape imposibil ca un subiect de drept să probeze cu exactitate vătămările produse de un proces penal care s-a întins pe 9 ani de zile și care s-a finalizat cu o soluție de achitare definitivă.

Reclamantul a dovedit cu martori și înscrisuri faptul că valori precum viața de familie, sănătatea psihică/fizică, reputația, relațiile de prietenie și imaginea în societate i-au fost vătămate, precum și faptul că și-a pierdut locul de muncă pentru o perioadă lungă de timp, aspect care i-a scăzut nivelul de trai și i-a creat o stare de neliniște și stres care i-a afectat inclusiv starea de sănătate (fiind diagnosticat cu tromboză venoasă).

Instanța de apel reține succint și plastic, la pagina nr. 49 din decizia civilă nr. 495/A/2022 faptul că nu s-a probat în condițiile art. 249 C. proc. civ. legătura de cauzalitate dintre deterioarea stării de sănătate a apelantului-reclamant și durata nerezonabilă a procesului penal și nici că durata excesivă a procesului penal i-a afectat viața de familie, viața socială, buna-reputație.

Instanța de apel minimalizează total efectele pe care procesul penal le-a avut asupra vieții de familie, refuzând să facă o analiză echilibrată, în echitate și în concordanță cu realitatea faptică. Reclamantului i-a fost afectată grav viața de familie și relația cu fiul său ce s-a dezvoltat și a crescut cu imaginea distorsionată conform căreia tatăl său este un "infractor".

Instanța de apel a impus în sarcina reclamantului, în mod artificial, un standard al probelor mai exigent, cu toate că starea de fapt este dovedită și este de netăgăduit că un proces penal finalizat cu achitare după 9 ani de zile produce în sine vătămări profunde.

Este de notorietate faptul că este extrem de greu de dovedit legătura de cauzalitate între durata excesivă a procesului penal și suferințele psihice/emoționale, respectiv stresul generate de un asemenea proces - motiv pentru care jurisprudenta constantă a Curții Europene a reglementat noțiunea de "prejudicii de agrement". O asemenea vătămare poate să se concretizeze nu numai într-un prejudiciu patrimonial (ex: cheltuielile medicale). Acest prejudiciu poate fi atenuat prin acordarea unor despăgubiri, în completarea celor stabilite pentru acoperirea pierderilor patrimoniale suferite, despăgubiri care să asigure o ambianță corespunzătoare în familie sau în afara ei.

Despăgubirea oferită ar avea mai degrabă scopul de a alina condițiile de viață ale victimei. Așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea în principiu nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar și atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind aflată în afara realităților materiale.

Întinderea daunelor morale nu poate fi determinată decât prin aprecieri, nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.

Mai mult, acest șir lung de procese penale și civile încă nu s-a încheiat având în vedere că reclamantul trebuie să se prezinte în continuare la termenele de judecată pentru a-și asigura repararea prejudiciului lăsat de acest proces penal care a schimbat parcursul vieții sale și a membrilor familiei.

Chiar dacă în realitate, procesul penal este din punct de vedere juridic finalizat (fiind pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă de achitare), acesta produce în continuare efecte negative, prejudiciile reclamantului nefiind acoperite.

Din considerentele reținute în decizia recurată se poate trage concluzia că procesul penal aproape că nu ar fi avut niciun impact sau că a avut un impact minor asupra stării reclamantului de sănătate. Instanța de apel a ignorat a reține în favoarea reclamantului o apreciere echilibrată asupra vătămărilor aduse relațiilor de familie, stării de sănătate fizice/psihice, reputației în comunitate și imaginii.

La polul opus, prin decizia civilă nr. 44/A/2022 a Curții de Apel Cluj, aceeași instanță face, spre deosebire de hotărârea atacată cu recurs de către reclamant, o analiză echilibrată.

Referitor la imaginea și reputația reclamantului, arată că a anexat cererii de apel câteva dintre multele articole de presă - atât din timpul procesului penal cât și ulterior achitării definitive - din care rezultă în mod clar că i-a fost afectată, încălcată prezumția de nevinovăție în cursul procesului penal.

Instanța de apel nu a dat valoare acestor motive, considerând că aceste prejudicii sunt normale și inerente unui proces penal - cu toate că acest proces penal nu trebuia să existe în realitate.

Cu privire la greșita analiză a instanței de apel privind neacordarea despăgubirilor pentru suspendarea contractului de muncă pentru o perioadă de 5 ani de zile, arată că dacă procesul penal nu ar fi existat nu și-ar fi pierdut locul de muncă timp de 5 ani de zile.

Așa cum rezultă din acțiunea formulată, suspendarea contractului de muncă de către angajator a fost dispusă datorită iluziei vinovăției sub aspectul infracțiunilor reproșate. Există în mod clar un raport de cauzalitate între suspendarea contractului de muncă timp de 5 ani și acuzațiile false ce i-au fost aduse în cadrul dosarului penal ce a fost finalizat cu achitarea sa definitivă.

Susține că există o culpă a Statului român în cauzarea prejudiciilor reclamantului sub aspect profesional și sub aspectul bunăstării sale financiare.

Acest fapt atrage culpa Statului român pentru suspendarea contractului meu de muncă și lipsa unui loc de muncă stabil timp de 5 ani de zile. De asemenea, acest aspect este susținut și de Decizia nr. CJ17/a/1532 din data de 02.07.2019 depusă la dosarul cauzei prin care reclamantul a fost reintegrat în muncă.

Cu privire la neacordarea despăgubirilor reprezentate de cheltuielile de judecată avansate de recurent în dosarul penal cu durată excesivă în care a fost achitat definitiv, instanța de apel reține în mod greșit și netemeinic că între durata nerezonabilă a procesului penal și cuantumul cheltuielilor de judecată pretinse de reclamant nu există o legătură de cauzalitate, iar răspunderea civilă obiectivă a statului exclude culpa statului român.

Instanța de apel omite textul de lege al art. 276 alin. (6) C. proc. pen. aplicabil ca excepție de la regula generală, incident în cauză, întrucât Statul român a pornit acțiunea penală din oficiu prin organele judiciare - în speță procurorii Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj.

Același raționament a fost reținut în mod corect în altă speță a Curții de Apel Cluj, antemenționată și similară cu prezenta cauză, respectiv în decizia nr. 44/2022.

Arată că a depus în original la dosarul cauzei atât contractul de asistență juridică, cât și dovada în original a achitării onorariului de avocat în cuantum de 8000 RON, iar diferența de onorariu avocațial până la suma de 10.000 euro, nu a avut posibilitatea să o dovedească având în vedere perioada foarte lungă de timp scursă și decesul fostului său reprezentant legal care l-a reprezentat în toate ciclurile procesuale ale dosarului penal.

Chiar și așa, recurentul consideră că instanța de apel avea obligația de a judeca prezenta cauză ținând cont de criteriile de echitate și proporționalitate - luând în calcul și prejudiciile materiale pe care recurentul le-a suferit ca urmare a procesului penal și pe care le-a dovedit efectiv.

Susține că nu avea la data formulării acțiunii civile, un cadrul procesual și norme legale valabile în temeiul cărora să formuleze o astfel de acțiune având în vedere declararea ca neconstitutionale a prevederilor art. 539 C. proc. pen.

Mai mult, prejudiciul suferit ca urmare a arestării nelegale timp de 43 de zile este justificat prin prisma soluției de achitare conform deciziei Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021 și nu în temeiul perioadei excesive a procesului penal.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 03.03.2021, instanța de contencios constituțional reține în mod explicit faptul că un subiect de drept poate solicita repararea daunelor morale produse ca urmare a arestării nelegale în temeiul răspunderii de drept comun a răspunderii civile delictuale, aspect pe care reclamantul l-a reproșat prin acțiunea formulată.

Prin decizia recurată se reține faptul că reclamantul era obligat să uzeze de procedura prevăzută de art. 539 C. proc. pen., deși această reglementare era neconstituțională și inaplicabilă la data formulării acțiunii.

Singura cale legală pe care reclamantul a avut-o la data formulării acțiunii erau prevederile subsidiare, de drept comun, din materia răspunderii civile delictuale.

Un al motiv de nelegalitate a deciziei civile nr. 495/A/2022 a Curții de Apel Cluj este legat de faptul că instanța de judecată reține în favoarea intimatului Statul Român, o cauza exoneratoare de răspundere raportat la instabilitatea legislativă.

Mai mult, instanța de apel lasă să se înțeleagă faptul că reclamantul a fost achitat pentru lipsă de probe, motiv pentru care cuantumul despăgubirilor ar trebui să fie mai degrabă unul redus.

În realitate Decizia CCR nr. 136/03.03.2021 nu face distincție între motivele de clasare sau achitare, fiind evidentă culpa Statului Român care a creat un cadrul legal declarat ulterior neconstituțional.

Instabilitatea legislativă reprezintă culpa exclusivă a Statului român - modalitatea în care a înțeles să implementeze și să reglementeze noile măsuri legislative (în speță noul C. proc. pen.).

Nicăieri în considerentele deciziei penale nr. 680/A/2018 a Curții de Apel Cluj nu se reține faptul că Statul român trebuie exonerat pentru instabilitatea legislativă.

În speța de față, vinovăția reclamantului nu a putut fi probată în primul rând datorită expertizei tehnice judiciare care a scos în evidență, în mod indubitabil, faptul că nu a existat niciodată o lipsă de carburant în gestiunea CFR Călători. Nici chiar proba cu interceptările - ulterior înlăturată din cadrul procesului penal - nu a fost aptă să demonstreze faptul că vreunul dintre inculpați ar fi comis vreo infracțiune.

Chiar dacă aceste probe nu ar fi fost înlăturate, probatoriul precar și abuziv administrat în fața organelor de cercetare penală nu ar fi fost apt să demonstreze vinovăția inculpaților din dosarul penal. Instanța de fond folosește în mod nelegal și netemeinic acest argument ca pretext pentru a justifica durata excesivă a procesului - atât instabilitatea legislativă, cât si modalitatea în care organele judiciare și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu în cazul de față reprezintă culpa exclusivă a Statului român ca entitate responsabilă ce este chemată să răspundă pentru prejudiciile create.

Prin acest raționament, instanța de apel încalcă prezumția de nevinovăție a reclamantului și dreptul la un proces echitabil în condițiile în care acestea sunt reținute în defavoarea sa.

Solicită admiterea recursului și desființarea deciziei cu consecința pronunțării unei hotărâri judecătorești prin care să fie admisă acțiunea și să fie obligat intimatul la plata sumei totale de 210.000 RON cu titlu de despăgubiri, formate din despăgubiri materiale în cuantum de 9.066 RON și despăgubiri morale în cuantum de 200.934 RON.

Cu privire la cheltuielile de judecată, solicită instanței de recurs acordarea integrală a cheltuielilor de judecată neacordate în fond (onorariu avocațial în cuantum de 2000 RON și taxă de timbru în cuantum de 660 RON) la care se adaugă cheltuieli de judecată integrale în apel și în recurs (onorariu avocațial și taxă de timbru).

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În mod greșit instanța de apel a reținut că în speță, Statul Român prin Ministerul Finanțelor justifică legitimarea procesual pasivă în acțiunea ce are ca obiect despăgubiri pentru durata nerezonabilă a unei proceduri judiciare penale, întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Răspunderea statului pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice din subordinea acestuia, atunci când acestea au personalitate juridică, are un caracter subsidiar în sensul că este ținut de repararea prejudiciului cel care efectiv îl cauzează prin acțiunile sale vinovate.

Răspunderea subsidiară nu este o răspundere pentru acțiunile altei persoane, nu este răspundere fără vinovație sau răspundere fără fapta ilicită proprie. În calitate de temei juridic al acestei răspunderi figurează răspunderea pentru fapta proprie a persoanei ce poartă răspunderea subsidiară condiționată fie de formarea defectuoasă a voinței persoanei juridice, fie în lipsa sau din insuficiența supravegherii pe care este obligată să le efectueze. Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în obligația civilă nu servește în calitate de unic temei pentru angajarea răspunderii subsidiare, ea constituie doar un element al faptului complex ce stă la baza survenirii acestei răspunderi.

Or, în speță, se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a Statului pentru pretinsa faptă prejudiciabilă a debitorului de bază, respectiv pentru neîndeplinirea de către autoritățile judiciare a obligației de finalizare a procedurilor judiciare într-un termen rezonabil.

Mai mult decât atât, în prezenta speța, în materia răspunderii civile delictuale se impun a fi avute în vedere și prevederile din C. civ., respectiv art. 219-224 ce impun ca răspunderea directă a statului să poate fi antrenată numai în cazul erorilor judiciare, nu și în alte cazuri decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor.

Voința reclamantului de a chema în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu este de natură să confere și legitimare procesuală pasivă acestuia, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict și delimitat în funcție de raportul juridic dedus judecății în cauza respectivă.

Statul nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a autorității sale chiar dacă din Constituția României rezultă că Statul român garantează, printre alte valori fundamentale, și drepturile și libertățile cetățenilor.

Atâta vreme cât prin legea fundamentală se prevede că "statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor-legislativă, executivă și judecatorească în cadrul democrației constituționale" înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă.

În ceea ce privește daunele morale pentru termenul nerezonabil privind desfășurarea procesului penal, de asemenea instanța de apel a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

O apreciere în concret a caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, în temeiul art. 6 din CEDO trebuie făcută în fiecare caz, în funcție de circumstanțele cauzei, care pot impune o evaluare globală.

Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază cu ajutorul criteriilor consacrate de jurisprudența Curții: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, cel al autorităților competente și miza litigiului pentru partea interesată (Comingersall S.A.. împotriva Portugaliei (MC); Frydlender împotriva Franței (MC) pct. 43).

Raportat la speța de față, trebuie observat ca însăși Curtea de Apel Cluj a reținut în considerentele sale faptul că dosarul penal a fost unul deosebit de complex, doar decizia Curții de Apel Cluj nr. 680/2019 numărând peste 350 de pagini. De asemenea, complexitatea cauzei a fost dată de numărul mare de inculpați, de infracțiuni săvârșite în formă continuată, de numărul mare de interceptări și filaje, de audierea martorilor și de administrarea probelor de specialitate tehnică.

Astfel, la aprecierea duratei procedurii, trebuie să se determine elementele care în mod concret au provocat întârzieri nejustificate în soluționarea cauzei și dacă aceste întârzieri pot fi direct imputabile celorlalți participanți în procesul penal, inclusiv reclamantului.

Instanța de apel în mod greșit apreciază că soluționarea cu întârziere a cauzei se datorează exclusiv Statului Român.

Acordarea daunelor morale pentru întreg intervalul de timp în care cauza s-a aflat pe rolul organelor de urmărire penală și instanțelor de judecată nu este justificată întrucât cauza a fost una complexă soluționarea acesteia reclamând un interval de timp mai mare. Deși s-a considerat competentă în a aprecia prejudiciul pretins de reclamant, instanța de apel nu face niciun fel de referire sau apreciere cu privire la termenul rezonabil în care, în opinia sa, se putea soluționa cauza fără a afecta în vreun fel drepturile nepatrimoniale ale intimatului-reclamant; în cauza dedusă judecății se poate observa că instanța nu a identificat în mod legal criteriile de apreciere a duratei procesului penal, neanalizând modul de desfășurare a acestuia, prin prisma lor.

Referitor la cele reținute de instanța de apel cu privire la faptul că reclamantul nu a uzat de calea contestației privind tergiversarea procesului, motivat de faptul că procesul penal a început anterior intrării în vigoare a noului C. proc. pen. și prin urmare nu intra sub incidența procedurii cârmuitoare în materia contestației privind durata rezonabilă a procesului penal, consideră că acesta putea uza de contestație după introducerea acestei instituții, ocazie cu care judecătorul competent în materie penală ar fi constatat dacă au existat perioade de inactivitate nejustificate, care au determinat tergiversarea soluționării procesului.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, respectiv cuantumul daunelor morale acordate, consideră că acesta este excesiv.

Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie de speță a hotărât că: "pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite" (Decizia nr. 320 din 1 februarie 2018).

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudența este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptățite (Decizia nr. 422 din 14 februarie 2018).

Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală.

Curtea a reținut că procedura în care reclamantul a fost implicat în calitate de inculpat a avut o durată totală de 9 ani și 6 luni, ceea ce a dus la constatarea încălcării dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

De asemenea și în Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 17.01.2019, în cauza Mihălcescu împotriva României Curtea a luat act de obligația asumată de Guvernul român de a plăti reclamantei echivalentul în RON al sumei de 2.4000 euro cu titlu de daune morale, daune materiale și cheltuieli de judecată, ca urmare a încălcării prevederilor art. 6 din Convenție, sub aspectul duratei de procedură, întrucât procesul în care reclamanta a fost parte a durat 9 ani și 4 luni.

Astfel, la cuantificarea daunelor morale instanța ar fi trebuit să aibă în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care în mod constant a statuat faptul că în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor.

Tot astfel, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile nr. 435/23.11.2022 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul Statului Român și obligarea acestuia la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată din fond, apel și în recurs.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 435/A/23.11.2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor este nefondat, iar cel promovat de recurentul-reclamant A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor:

În privința motivului de recurs invocat de pârât, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că primul ansamblu de critici, cel orientat către justificarea lipsei calității sale procesuale pasive în prezentul litigiu este întemeiat de recurentul pârât pe dreptul național conform căruia răspunderea Statului pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice din subordinea sa, atunci când acestea au personalitate juridică, este subsidiară, astfel încât în temeiul art. 219 - art. 224 C. civ., răspunderea juridică ar reveni respectivelor persoane juridice de drept public, concluzie accentuată de faptul că fiecare putere în Stat are răspunderea ei distinctă, conform art. 1 alin. (4) din Constituția României:

"Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale".

Acest grup de critici prezentat este incorect, deoarece, întemeindu-se exclusiv pe dreptul național, în cadrul său se face abstracție de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență dezvoltată pe marginea art. 13 - Dreptul la un remediu efectiv din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru autoritățile statale, deci inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și art. 20 din Constituția României, dar și al articolului 46 din Convenție, Înalta Curte consideră că eventuala neaplicare a acestei jurisprudențe în cauza dedusă judecății, ar determina premisa încălcării articolelor convenționale respective.

Astfel, Înalta Curte notează că în cauza Brudan împotriva României (cererea nr. x/14), hotărâre din 10 aprilie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat:

"86. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că acțiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 1349 din noul C. civ. (art. 998-999 din vechiul C. civ.), astfel cum a fost interpretată în mod constant de instanțele naționale (a se vedea supra, pct. 30-51), constituie o cale de atac eficientă pentru a denunța durata excesivă a procedurilor desfășurate în fața instanțelor penale sau civile".

Or, cauzele civile naționale la care instanța de contencios european a făcut trimitere în acest paragraf citat, în caracterizarea acțiunii în răspundere civilă delictuală pe care o analiza, sunt îndreptate împotriva pârâtului Statului Român, astfel cum rezultă de exemplu, din paragraful nr. 82 al aceleiași decizii europene:

"Curtea subliniază că, pentru a aprecia caracterul rezonabil al duratei procedurilor, instanțele naționale au reținut criterii diferite. Astfel, acestea au relevat următoarele:

- statul are obligația pozitivă, în temeiul art. 6 și art. 13 din Convenție, de a institui o cale de atac specifică, pentru a le permite persoanelor în cauză să se plângă cu privire la durata excesivă a procedurii; în absența unei astfel de căi de atac, instanțele naționale, în temeiul art. 13 din Convenție, au obligația de a analiza astfel de capete de cerere din perspectiva răspunderii obiective a statului (supra, pct. 31, 36, 43, 48 și 49);

- răspunderea civilă obiectivă este menită să garanteze respectarea cerințelor de la art. 6 § 1 din Convenție (supra, pct. 35 și 36); (...)

- în speță, persoana în cauză ar fi trebuit să invoce mai degrabă răspunderea civilă delictuală a statului decât dispozițiile referitoare la eroarea judiciară (supra, pct. 40);

- utilizarea de către o persoană a mai multor mijloace procedurale care să îi permită să își apere drepturile nu exclude răspunderea statului pentru durata excesivă a unei proceduri (supra, pct. 46)".

De altfel, însuși Guvernul României a arătat cu același prilej:

"60. Guvernul precizează că, în urma pronunțării de către Curte a hotărârii Vlad și alții (citată anterior), practica instanțelor naționale a evoluat considerabil, oferind părților interesate, inclusiv reclamantei, posibilitatea de a sesiza instanțele cu o acțiune civilă în despăgubiri împotriva statului, din perspectiva răspunderii civile delictuale (în acest caz, ar fi vorba despre o răspundere obiectivă a statului, independent de stabilirea unei culpe). Potrivit Guvernului, instanțele interne sesizate cu acest tip de litigiu aplică din ce în ce mai des normele privind răspunderea obiectivă a statului și, de asemenea, aplică direct Convenția.

Grefat pe toate aceste elemente conjugate expuse, rezultă concluzia că instanța de contencios european a stabilit că acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru durata excesivă a unei proceduri, îndreptată împotriva recurentului pârât prezent Statul Român reprezintă un mijloc eficace pentru sancționarea duratei excesive a procedurilor judiciare.

Concluzia legitimității procesuale pasive astfel recunoscută este firească, în condițiile în care dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 CEDO reprezintă unul dintre fundamentele unei societăți democratice, durata excesivă a procedurilor judiciare reprezentând una dintre principalele cauze ale încălcării acestui drept, în condițiile în care dreptul părților la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil este consacrat inclusiv pe plan intern prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și prin alte dispoziții naționale (precum ar fi art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară corelativ art. 12 din Legea nr. 304/2022 prezentă privind organizarea judiciară).

Buna administrare a justiției impune un răspuns adecvat al statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce privește termenul în care se soluționează un litigiu. Astfel, obligația statului, decurgând din art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, este de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluționeze o cauză într-un termen echitabil. În plus față de această obligație, art. 6 din Convenție este coroborat cu art. 13 în baza căruia statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un remediu care să permită persoanei să valorifice drepturile și libertățile consacrate de Convenție.

Așadar, trebuie reținută legitimarea procesuală a Statului, reprezentat conform dreptului comun, prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece din perspectiva obligației ce îi revine Statului Român pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale garantate de Convenție, acesta participă nemijlocit la raportul juridic dedus judecății, indiferent dacă vătămarea acuzată de reclamantul intimat ar putea fi determinată de fapta ilicită și culpabilă a altor subiecte de drept.

Drept urmare, instanța de apel a apreciat corect asupra legitimității procesuale pasive a recurentului pârât, Statul trebuind să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, nu însă pentru o faptă săvârșită de o altă persoană, ci indiferent de orice culpă, pe temei obiectiv, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție. Aceasta întrucât deși o răspundere decurgând din săvârșirea unui delict civil este, în principiu, o răspundere subiectivă, Statul răspunde în acest caz în mod obiectiv pentru prejudiciile cauzate justițiabililor ca urmare a defectuoasei organizări și derulări a procedurilor judiciare, aceasta reprezentând o răspundere întemeiată pe obligația pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor.

Din perspectiva acestor considerente, Înalta Curte apreciază că argumentul recurentului pârât privind antrenarea răspunderii directe a Statului doar în cazul erorilor judiciare, este unul nefondat.

În continuare, recurentul pârât Statul Român critică greșita statuare a curții de apel asupra termenului nerezonabil de desfășurare a procesului penal, arătând în acest sens că instanța de apel nu ar fi identificat în mod legal criteriile de apreciere a duratei procesului penal, criterii pe care recurentul le-a și dezbătut concret în continuarea cererii sale de recurs și că ar fi trebuit ca instanța să indice termenul rezonabil în aprecierea sa în care trebuia judecată respectiva cauză penală.

Înalta Curte constată că potrivnic aserțiunii recurentului pârât, instanța de apel a expus chiar în mod expres în cadrul deciziei recurate, criteriile decelate din jurisprudența CEDO referitoare la evaluarea termenului rezonabil al unei proceduri judiciare (a se vedea fila x a deciziei recurate), criterii identice de altfel, cu cele ilustrate de recurentul pârât prin cererea de recurs și pe care curtea de apel le-a aplicat în continuare, în mod concret, în analiza pe care a realizat-o pentru stabilirea caracterului excesiv al duratei procedurii, de exemplu:

"Acestea fiind datele concrete ale desfășurării procesului penal, analizând durata excesivă a procesului penal, Curtea reține următoarele:

Astfel, având în vedere obiectul dosarului în care a fost pus sub acuzare reclamantul pentru infracțiunile de dare de mită și delapidare în formă continuată, se constată că procesul penal a durat peste 9 ani de zile, cuprins în intervalul de referință 14.06.2010-06.06.2019 și acesta a fost generat de complexitatea cauzei dată de numărul mare de inculpați, de infracțiuni săvârșite în formă continuată, de numărul mare de interceptări și de filaje, de audierea martorilor și de administrarea probelor de specialitate tehnică, astfel încât, aplicând criteriile convenționale evocate anterior la stabilirea duratei excesive a procesului penal, Curtea constată faptul că dosarul penal a fost unul deosebit de complex, doar decizia Curții de Apel Cluj nr. 680/2019 numărând un număr de peste 350 de pagini, că nu există o culpă a inculpatului pentru soluționarea într-un termen atât de îndelungat, iar modificările legislative invocate de apelantul-reclamant au determinat, pe de o parte, temporizarea procesului penal, mai ales în a doua sa parte, dar, pe de altă parte, în acord cu tribunalul, Curtea reține că modificările legislative aduse inclusiv prin decizia Curții Constituționale nr. 302/2017 care a fost favorabilă reclamantului, au generat înlăturarea interceptărilor și a filajelor, determinând soluția de achitare a Curții de Apel Cluj, după cum reiese din considerentele acesteia" (paginile 46 - 47 din decizia recurată) sau:

"Față de aceste statuări intrate în puterea de lucru judecat, în mod legal a reținut Tribunalul Maramureș culpa autorităților în determinarea duratei procesului penal de 9 ani de zile, astfel încât intervalul de referință cuprins între data sesizării Tribunalului Sălaj prin rechizitoriu, 16 mai 2011 și data pronunțării/motivării sentinței în primul ciclu procesual respectiv 30.12.2013/04.07.2014, apare ca fiind excesivă, nejustificată" (pagina 48 din decizia recurată).

Nu există nici o prevedere normativă care să impună în analiza caracterului rezonabil sau excesiv al duratei unei proceduri judiciare, determinarea și a perioadei concrete în care ar fi trebuit judecată respectiva pricină. Dimpotrivă, astfel cum s-a reamintit în cadrul paragrafului 94 din cauza Brudan împotriva României menționată, "Curtea reamintește că aprecierea caracterului "rezonabil" al duratei unei proceduri trebuie să se realizeze în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana în cauză".

De altfel, se observă că în cauză instanța de apel a și enunțat în cadrul deciziei sale, în mod concret, sub acest aspect punctual criticat, următoarele:

"Curtea stabilește că se reține cu temei fapta ilicită reclamată în sarcina pârâtului-apelant de depășire de către Stat prin organele judiciare a duratei rezonabile a procesului penal pentru intervalul de referință 16 mai 2011 - 04 iulie 2014, dată fiind culpa Tribunalului Sălaj de a fi pronunțat o sentință penală nemotivată atât sub aspectul descrierii stării de fapt, a încadrării în drept, cât și sub aspectul soluționării laturii civile, aspect care a generat rejudecarea cauzei".

Așadar, raportat la toate aceste argumente conjugate, rezultă că ansamblul de critici al recurentului pârât formulat în această direcție este de asemenea, nefondat, concluzie care se impune inclusiv prin raportare la motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în referire la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. relativ omisiunii de motivare.

În privința criticii dezvoltate a recurentului pârât referitoare la posibilitatea intimatului reclamant de a fi recurs la instrumentul juridic al contestației privind tergiversarea procesului, instrument configurat în respectul art. 8 din noul C. proc. pen., Înalta Curte constată că aprecierea în sens contrar a instanței de apel este corectă atât timp cât însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit - cu caracter obligatoriu dat fiind art. 46 din Convenția europeană anterior menționat - în cauza Vlad și alții împotriva României (cererile nr. 40756/06, 41508/07 și 50806/07), hotărâre din 26 noiembrie 2013:

"122. Curtea observă că reclamanții nu au avut la dispoziție o astfel de plângere, întrucât noile proceduri sunt aplicabile doar în cazul procedurilor deschise după intrarea efectivă în vigoare a noului Cod (a se vedea supra, pct. 73). Același lucru este valabil și pentru procesele penale, presupunând că o astfel de plângere ar fi disponibilă în temeiul noului C. proc. pen., astfel cum susține Guvernul (a se vedea supra, pct. 75)".

Or, în condițiile în care procesul penal a început potrivit statuărilor de fapt ale instanței de apel, la data de 14.06.2010, anterior deci intrării în vigoare a celor două noi coduri naționale de procedură civilă, respectiv penală, atunci statuarea expusă a instanței de contencios european nu poate fi decât aplicabilă și algoritmului juridic al speței prezente.

În privința criticilor din cererea de recurs a recurentului pârât prin care reevaluează criteriile convenționale stabilite pentru caracterizarea duratei procedurii judiciare penale, Înalta Curte constată că acest ansamblu de critici nu poate fi primit, din perspectiva faptului că el determină potrivit considerentelor care vor fi expuse infra, un control de temeinicie al deciziei recurate și nu unul de legalitate.

Astfel, Înalta Curte notează preliminar că o instanță de recurs exercită un control exclusiv de legalitate asupra unei hotărâri judecătorești, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ("Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile") și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)"). Aceasta înseamnă că instanța de recurs nu poate să reevalueze situația de fapt a cauzei, configurată de instanța de apel în mod definitiv pe baza probelor administrate, întrucât într-o astfel de situație ar realiza un control al temeiniciei deciziei recurate și nu al legalității acesteia. Din această perspectivă expusă, controlul de legalitate al instanței de recurs trebuie să se grefeze pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanța de apel, instanță devolutivă a fondului cauzei.

Or, în cadrul acestui grup de critici formulat de recurentul pârât din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., această parte procesuală solicită practic, instanței de recurs să procedeze la reevaluarea situației de fapt a cauzei, în temeiul probelor administrate, pentru a ajunge - cel puțin sub acest aspect - la concluzia unei alte situații de fapt decât cea creionată de curtea de apel. Astfel, invocând neidentificarea corectă de către curtea de apel a criteriilor de apreciere a duratei procesului penal și procedând la propria sa analiză, recurentul pârât solicită de fapt, instanței de recurs ca pe baza dovezilor administrate cauzei pe care le invocă prin cererea de recurs (de exemplu, decizia penală nr. 680/2019 a Curții de Apel Cluj), această instanță de recurs să constate practic, că nu ar exista o durată nerezonabilă a procesului penal. Or, această reevaluare solicitată Înaltei Curți este una de temeinicie, de reconfigurare a situației de fapt a cauzei, fapt care excede însă, coordonatelor controlului jurisdicțional al instanței de recurs, delimitate potrivit celor expuse anterior. Așadar, acest grup de critici nu poate fi primit.

Aceleași contraargumente determinate de generarea unui control al temeiniciei deciziei recurate și nu al legalității acesteia, se opun și ansamblului de critici formulat de recurentul pârât relativ invocatei întinderi excesive a daunelor morale atribuite intimatului reclamant.

Astfel, cenzurarea în recurs a cuantumului stabilit de instanța de apel pentru prejudiciul moral solicitat se face prin prisma exclusiv a verificării aplicării de către curtea de apel a criteriilor legale în cauză, iar nu în scopul reaprecierii unei situații de fapt ce ține de valoarea concretă a daunelor morale. Cât timp au fost respectate aceste cerințe, nu se poate vorbi de o greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie.

Or, Înalta Curte reține că principiul în materie este acela că, fiind vorba de un prejudiciu moral, acesta nu poate fi reparat strict prin echivalentul lui în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă și proporțională presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii fără justă cauză, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care trebuie să se producă în primul rând, pe plan afectiv și moral.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța devolutivă a fondului cauzei are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească, dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

La stabilirea cuantumului daunelor morale ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere așadar, consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către persoana respectivă.

Or, atât timp cât din cuprinsul deciziei recurate, rezultă că instanța de apel, confirmând raționamentul juridic al instanței de fond sub acest aspect, a avut în vedere în evaluarea cuantumului daunelor morale aceste jaloane consacrate inclusiv la nivel european convențional de apreciere, nu se poate imputa așadar, curții de apel vreo deficiență din perspectiva aplicării principiilor proporționalității și echității incidente în materie.

Înalta Curte constată de altfel, că suma acordată cu titlu de daune morale de instanțele devolutive ale fondului cauzei se înscrie în registrul valoric indicat de recurentul pârât din cadrul jurisprudenței CEDO în domeniu, fiind apropiată de valorile respective.

Recursul reclamantului A. se impune a fi admis în considerarea următoarelor elemente:

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că astfel cum în mod judicios a constatat și instanța de apel, cererea de chemare în judecată vizează exclusiv obligarea pârâtului intimat Statul Român la acordarea de daune morale și materiale cauzate ca urmare a duratei excesive a procesului penal, aceasta fiind cauza juridică a cererii de chemare în judecată formulată, aleasă de reclamant în virtutea principiului disponibilității care guvernează materia procesului civil reglementat de art. 9 C. proc. civ.

Reclamantul a menținut în mod expres acest fundament concret al cererii sale de chemare în judecată inclusiv prin "clarificarea" din 06.10.2021:

"Acțiunea formulată este una în depășirea duratei rezonabile a procesului".

Așadar, prejudiciile enunțate de reclamant prin actul de învestire a instanței de judecată, precum și prin cererea prezentă de recurs nu pot fi analizate decât exclusiv din perspectiva acestei cauze ilustrate: durata excesivă a procesului penal și deci, nu distinct, independent de aceasta. Un procedeu contrar ar determina încălcarea art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., întrucât s-ar modifica în calea de atac cauza cererii de chemare în judecată.

Grefat pe această statuare preliminară, Înalta Curte observă în privința ansamblului de critici din acest recurs relativ nevalorificării de către instanța de apel a invocatelor prejudicii de agrement referitoare la vătămări aduse vieții familiale, stării de sănătate fizică/psihică și reputației în societate, în primul rând faptul că potrivnic aserțiunilor recurentului reclamant, instanța de apel a valorificat în cadrul deciziei sale, parte din acestea:

"În fine, reclamantul-apelant a probat faptul că durata excesivă a procesului penal i-a afectat viața de familie, viața socială, buna-reputație" (pagina 49 a deciziei recurate).

În al doilea rând, se constată că în privința deteriorării stării de sănătate, curtea de apel a reținut nedovedirea în temeiul art. 249 C. proc. civ. a legăturii de cauzalitate a acestui element cu durata nerezonabilă a procesului penal. Întrucât reprezintă relația dintre elementul material (acțiune - inacțiune) ca și cauză și rezultatul sau urmarea imediată (prejudiciul, vătămarea invocată) ca și efect, legătura de cauzalitate constituie în mod indubitabil, un element factual, decelabil pe bază de probe administrate într-o cauză.

Or, astfel cum s-a expus supra, situația de fapt stabilită în mod definitiv de către curtea de apel, ca instanță devolutivă a fondului cauzei, scapă controlului exclusiv de legalitate al instanței de recurs, motiv pentru care întreg acest ansamblu de critici amplu dezvoltat în această direcție - pe mai multe pagini, cu indicarea detaliată inclusiv de practică judiciară a instanțelor naționale - de recurentul reclamant ce apreciază în esență, că situația de fapt a cauzei nu ar fi fost stabilită corect din acest punct de vedere și că ar trebui reevaluată de instanța de recurs, nu poate fi primit de Înalta Curte.

Înalta Curte mai constată în aceeași direcție că este adevărat că răspunderea intimatului Statul Român în astfel de cauze este una obiectivă și că criteriile enunțate de CEDO în materie impun ca despăgubirile să fie acordate proporțional cu vătămările suferite, iar cuantumul acestora să fie stabilit conform regulii echității, astfel cum s-a expus anterior, însă fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală, rezultă de asemenea, și că această operațiune de evaluare a cuantumului daunelor cuvenite este una subsecventă celei a dovedirii întrunirii cerințelor răspunderii civile delictuale, cerințe în rândul cărora se înscrie legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

În egală măsură, reprezentând un element factual, este posibil din punct de vedere juridic, dar și logic ca legătura de cauzalitate să fie dovedită în temeiul art. 249 C. proc. civ., pe baza probelor admisibile în cadrul unui proces civil, nici o normă legală nedispensând de această îndatorire procesuală de dovedire ca urmare a vreunui invocat caracter dificil al realizării probei. Din acest punct de vedere, nu se poate imputa curții de apel că ar fi impus recurentului reclamant, un standard probator mai exige