Decizia nr. 2111/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Zalău la 12 aprilie 2021, sub nr. de dosar x/2021, reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, din cadrul Direcției Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, în numele Agenției Naționale de Administrare Fiscală din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții A. și B., ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 2.249.304 RON, reprezentând totalul prejudiciului provenit din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, neachitat, împreună cu majorările de întârziere aferente, calculate de la data scadenței până la achitarea efectivă a prejudiciului. În drept, reclamanta a făcut referire în cuprinsul cererii la dispozițiile art. 1349 coroborate cu dispozițiile art. 1381 C. civ. și la dispozițiile art. 173, art. 174 și art. 176 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Cererea în pretenții pe temeiul răspunderii civile delictuale a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Zalău sub nr. x/2021, iar, prin sentința civilă nr. 789 din 3 iunie 2021, s-a dispus declinarea competentei de soluționare a cererii formulate de reclamantă în favoarea Tribunalului Sălaj, competență atrasă în raport de valoarea obiectului litigiului.

Hotărârea pronunțată de tribunal Tribunalul Sălaj, secția I civilă, prin sentința nr. 873 din 11 octombrie 2021, a admis excepția nulității invocată prin întâmpinare și, în consecință, a anulat acțiunea formulată de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, din cadrul Direcției Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, în numele Agenției Naționale de Administrare Fiscală, din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, împotriva pârâților A. și B., având ca obiect pretenții. A fost obligată reclamanta să achite pârâților câte 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Hotărârea pronunțată în apel. Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia nr. 91/A din 2 martie 2022, a admis apelul declarat de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, din cadrul Direcției Regionale A Finanțelor Publice Cluj-Napoca, împotriva sentinței civile nr. 873 din 11 octombrie 2021 a Tribunalului Sălaj, pe care a anulat-o în tot și, reținând procesul spre judecare, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, în contradictoriu cu pârâții A. și B.. A obligat reclamanta să plătească pârâtei A. suma de 2.650 RON cheltuieli de judecată, iar pârâtului B. suma de 1.650 RON, cheltuieli de judecată în fața primei instanțe. A admis excepția inadmisibilității cererii apelantei de obligare a pârâtului B. la plata sumei de 42.748 RON, reprezentând impozit pe venit și C.A.S. A obligat pe reclamanta-apelantă să plătească intimatei A. suma de 2.500 RON și intimatului B. suma de 1.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel. În esență, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii în speță a condițiilor necesare angajării răspunderii civile iar, pe de altă parte, că existând dispoziții de drept special în materie fiscală, este de prezumat că orice acțiune pentru recuperarea unui prejudiciu rezultat dintr-o creanță/obligație fiscală, poate fi reparat doar în conformitate cu dispozițiile speciale în materie, respectiv, în conformitate cu Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Recursul formulat în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 91/A din 2 martie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a formulat recurs reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, din cadrul Direcției Regionale A Finanțelor Publice Cluj-Napoca. Recurenta a reclamat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material. În acest sens, în esență, a arătat că în speță, sunt întrunite condițiile cerute pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementată de art. 1357 C. civ. Aceste aspecte rezultă din faptele săvârșite de către pârâți, astfel cum au fost constatate prin Raportul tehnico-științific întocmit de expertul antifraudă. Așa cum a arătat atât prin acțiunea in răspundere civila delictuală, cât și prin motivele de apel, suma de 2.249.304 RON reprezintă impozit pe venit în sumă de 917.065 RON, TVA în suma de 1.092.335 RON, CAS în sumă de 52.540 RON, CASS în sumă de 187.364 RON, sume datorate de către pârâți către bugetul de stat, astfel cum a fost stabilită de către specialistul antifraudă, sume reținute și prin rechizitoriul din 26 aprilie 2017 emis în dosarul penal nr. x/2013 De asemenea, aceste aspecte sunt reținute și de către instanță de judecată prin sentința penală nr. 10 din 1 februarie 2021. Prin urmare, nu se poate ignora faptul ca pârâții au cauzat bugetului de stat un prejudiciu prin faptele de comerț prestate. Așa cum reține și instanța de apel, art. 28 C. proc. pen. reglementează "autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul penal", instanța civilă nu este ținută de hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existenta prejudiciului. Așa cum a arătat și cum s-a dovedit și prin raportul tehnico-științific, faptele de comerț există, pârâții cauzând bugetului de stat un prejudiciu în suma de 2.249.304 RON. Consideră că între prejudiciul creat bugetului de stat și fapta pârâților există raport de cauzalitate și, în consecință, aceștia trebuie obligați la plata întregului prejudiciu reținut și de organele de urmărire penală prin rechizitoriul din dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj. Ca atare, solicită obligarea pârâților la repararea prejudiciului cauzat bugetului general consolidat al statului, respectiv la plata sumei de 2.249.304 RON, împreună cu majorările și penalitățile de întârziere aferente, calculate în continuare de la data scadenței până la achitarea efectivă a prejudiciului, potrivit prevederilor art. 173, art. 174 și art. 176 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. Arată că în virtutea rolului său activ, instanța de judecată este chemată să stabilească adevărul obiectiv, are îndreptățirea și, totodată, îndatorirea ca, fără a știrbi dreptul părților de a-și face probele și susținerile lor, să ordone din proprie inițiativă administrarea oricăror probe, să întreprindă orice demers procesual susceptibil a duce la descoperirea adevărului. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți B. și A. au depus, în termenul legal, întâmpinare prin care au arătat că, în speță, criticile din recurs privesc aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate, susținând astfel, excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 C. proc. civ. și, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor pârâților și admiterea recursului.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 26 aprilie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 12 aprilie 2021, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate raportat la dispozițiile legale aplicabile, având în vedere situația de fapt reținută de instanțele de fond, Înalta Curte are în vedere următoarele: Examinând, cu prioritate, excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere, pe de o parte, că prin motivele de recurs reclamanta a arătat, în concret, în ce constă nelegalitatea deciziei pronunțate de către instanța de apel, susținând încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept substanțial în materia răspunderii civile delictuale incidente în cauză, ceea ce permite încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe de altă parte, Înalta Curte a invocat din oficiu și a pus în discuția contradictorie a părților prezente, în baza art. 224 C. proc. civ. cu aplicarea art. 489 alin. (3) și art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod un motiv de casare de ordine publică, legat de existența sau inexistența motivării instanței de apel, potrivit exigențelor art. 425 lit. b) C. proc. civ., cu aplicarea art. 6 C.E.D.O., sub aspectul nemotivării hotărârii instanței de apel în ceea ce privește analiza efectivă a condițiilor cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților, invocate ca temei juridic de reclamantă, fapt ce conduce la analizarea, cu prioritate, a acestui motiv de recurs. Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ. prevede situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. Din dispozitiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar. În acest sens, lit. b) din acest text normativ se referă la necesitatea arătării în considerente a obiectului cererii, a expunerii situației de fapt pe baza probelor administrate, precum și a motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii trebuie sa fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. În cauză, din examinarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, pentru a se putea verifica dacă respingerea cererii de chemare în judecată este justificată. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același act normativ. Aceasta implică, așadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanța de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, în baza dispozițiilor pe care reclamanta a înțeles să își fundamenteze acțiunea. În speță, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1381 Noul C. civ., solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 2.249.304 RON, reprezentând prejudiciu provenit din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, neachitat, cu accesoriile aferente. În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că pârâții au fost cercetați de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, însă, instanța de judecată, prin sentința penală nr. 10 din 1 februarie 2021, a dispus achitarea acestora și a lăsat nesoluționată latura civilă. Așa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, a revenit jurisdicției civile competența de a rezolva, pe cale separată, latura civilă a procesului penal, lăsată nesoluționată în conformitate cu art. 25 alin. (5) coroborat cu art. 486 alin. (2) C. proc. pen. Potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen., exercitarea acțiunii civile în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Instanța civilă, învestită cu o astfel de acțiune, procedează la soluționarea cauzei potrivit normelor de drept comun, indiferent de natura creanței a cărei valorificare se urmărește (fiscală, bugetară), realizând propria analiză și evaluare. Din considerentele deciziei instanței de apel rezultă clar că o asemenea analiză nu s-a făcut deloc. Astfel, reținând că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dreptul comun în materie, după dezvoltarea, din punct de vedere legal și doctrinar, a cerințelor privind atragerea răspunderii civile delictuale, Curtea de Apel a apreciat: "Câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii în speță a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, Curtea constată că acțiunea reclamantei apare ca fiind neîntemeiată.", fără ca instanța de apel să facă o analiză proprie a stării de fapt și de drept raportată la motivele de apel. În continuare, redând cuprinsul deciziei nr. 17/05.10.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, instanța de apel a constatat că, "existând dispoziții de drept special în materie fiscală, este de prezumat că orice acțiune pentru recuperarea unui prejudiciu rezultat dintr-o creanță/obligație fiscală, poate fi reparat doar în conformitate cu dispozițiile speciale în materie, respectiv, în conformitate cu Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală". Întrucât legiuitorul prevede cu titlu imperativ obligația motivării hotărârilor judecătorești într-un mod care să corespundă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și exigențelor art. 6 paragraf. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanța de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul. Ca atare, motivarea trebuie să fie clară și precisă, fiind de esența hotărârii, înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar. Ca instanță de prim control judiciar, curtea de apel este ținută a verifica, potrivit art. 479 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor formulate în cauză și o "ascultare" reală și efectivă a tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării. În absența unui examen efectiv al condițiilor cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților, invocate ca temei juridic de reclamantă, Înalta Curte nu poate verifica, în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, deoarece aspectele criticate în recurs, deși invocate și prin cererea depusă în apel, nu se regăsesc analizate în considerentele deciziei ce constituie obiectul recursului. În consecință, sub aspectul sus evocat, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu răspunde criticilor invocate de reclamanți prin apelul formulat, drept pentru care aspectul nemotivării hotărârii instanței de apel, invocate ca motiv de casare de ordine publică a deciziei curții de apel, se vădește a fi întemeiat. Față de soluția ce se impune ca urmare a admiterii cererii de recurs pentru considerentele arătate anterior, se observă că nu pot fi analizate celelalte motive de recurs, ce vizează tocmai incidența dispozițiilor legale referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, încadrate de recurenta-reclamantă în dispozițiile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanța de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanței de apel din perspectiva celor anterior enunțate nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar. În temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul reclamantei, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel. Raportat la considerentele ce preced, în rejudecare instanța de apel urmează a realiza o nouă judecată a cauzei în limita criticilor formulate prin cererea de apel și a apărărilor invocate prin întâmpinarea depusă în apel, cu observarea limitelor determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Reținând că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de pârâți în recurs, reprezentând onorariul de avocat, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății, deci nu s-a tranșat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, posibilitatea de acordare a acestor cheltuieli va fi analizată de curtea de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.