ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1712/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secția civilă, în data de 11 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A., încarcerat în Penitenciarul Oradea, obligarea acestuia sa plătească suma 6.502.556 RON, reprezentând prejudiciu de recuperat împreună cu accesoriile aferente debitului nerecuperat, calculate în continuare până la data plății efective a întregului debit, conform art. 173, art. 174 și art. 176 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cu care majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv, sume ce reprezintă totalul prejudiciul provenit din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 173, art. 174 și art. 176 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 1349 și art. 1381 din C. civ.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Sălaj Prin sentința civilă nr. 660 din 28 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă, a fost admisă cererea formulată pe reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, în contradictoriu cu pârâtul A., având ca obiect acțiune în răspundere delictuală și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.502.556 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului consolidat al statului, la care se adaugă accesoriile calculate potrivit legislației fiscale aplicabile, până la achitarea efectivă a debitului.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia civilă nr. 384/A/2022 din 13 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 660 din 28 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Sălaj, pe care a menținut-o.

Calea de atac a recursului Împotriva acestei decizii și a încheierii din 14 martie 2022, pronunțată de prima instanță, a declarat recurs pârâtul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 19 decembrie 2022. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului și trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Sălaj; în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj, iar, în terțiar, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, în principal, să se dispună anularea sentinței civile nr. 660/2022 a Tribunalului Sălaj, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Sălaj, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și schimbarea în tot a încheierii din 14 martie 2022, prin care s-a dispus respingerea cererii de suspendare a cauzei, și, rejudecând cauza, a solicitat admiterea cererii de suspendare, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței civile nr. 660/2022, pronunțată de Tribunalul Sălaj, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., precum și schimbarea în tot a încheierii din 14 martie 2022. Recurentul a prezentat situația de fapt a litigiului, arătând că în dosarul penal nr. x/2021, disjuns din dosarul nr. x/2015, a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției, admis prin sentința nr. 31/19.05.2021, pronunțată de Tribunalul Sălaj, fiind lăsată nesoluționată acțiunea civilă. Autorul și ceilalți complici din dosarul penal au fost trimiși în judecată, dosarul fiind pe rolul Tribunalului Bihor, înregistrat sub nr. x/2022. În ceea ce privește solicitarea de casare a deciziei atacate, cu consecința admiterii cererii de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Sălaj, recurentul a susținut că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au intrat în judecata fondului, ci s-au limitat la a reține autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 31/19.05.2021, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2021, fără a analiza îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și a cerceta asupra stabilirii și întinderii prejudiciului, care nu a fost probat în cauză, ci cuantumul prejudiciului a fost preluat din sentința penală. Recurentul a opinat că autoritatea de lucru judecat în fața instanței civile nu privește și prejudiciul și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, în acest sens dispozițiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. fiind lămuritoare, iar raportat la art. 479 și art. 486 alin. (2) C. proc. pen., acordul de recunoaștere a vinovăției nu include și prejudiciul. Astfel, instanțele de fond trebuiau să analizeze existența și întinderea prejudiciului, inclusiv dacă a fost corect stabilit și calculat, ceea ce se putea determina printr-un raport de expertiză, care însă nu a fost încuviințat. Chiar dacă a recunoscut încadrarea juridică a faptei, respectiv că a săvârșit o infracțiune de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu un prejudiciu peste 100.000 euro, recurentul a arătat că această împrejurare nu echivalează cu recunoașterea prejudiciului în cuantumul propus de organele de cercetare penală sau de către partea civilă, între suma de 100.000 euro și cât solicită reclamantul (aproximativ 6 milioane de RON) fiind o mare diferență. Condiția pentru calificarea faptei într-o infracțiune de evaziune fiscală în formă agravată este de a se produce un prejudiciu ce depășește suma de 100.000 euro, însă, în plan civil, această condiție nu produce efecte juridice asupra întinderii prejudiciului și stabilirii caracterului cert al acestuia. Raportat la aceste aspecte, faptul că procurorul a stabilit încadrarea juridică a faptei de evaziune fiscală reținută în sarcina pârâtului în forma agravată (art. 9 alin. (3) Legea 241/2005) nu plasează cuantumul prejudiciului sub autoritatea de lucru judecat. Astfel, recurentul a învederat că nu îi poate fi imputabil întreg prejudiciul de 6.502.556 RON, ci cuantumul se va stabili în măsura în care se va hotărî cu titlu definitiv asupra răspunderii autorilor și a celorlalți participanți, care răspund în solidar. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia atacată este nemotivată, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel privind caracterul neîntemeiat al respingerii excepției prematurității acțiunii civile formulate de reclamant și excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului. De asemenea, instanța nu a analizat aspectele privind legalitatea raportului de constatare tehnico-științifică în dosarul penal, probă de specialitate reținută în procesul pendinte, ca sursă a stabilirii prejudiciului. Cu privire la motivele de apel privitoare la soluționarea excepțiilor prematurității și lipsei calității procesuale pasive, prin decizia recurată, instanța de apel s-a limitat la a reține că prin hotărârea penală s-a constatat săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, consecința fiind aceea a existenței certe a prejudiciului, chestiune care nu mai poate fi contestată de către pârât în cadrul procesului civil, conchizând că acțiunea civilă nu este prematură și nu se poate reține lipsa calității procesuale pasive a pârâtului. Or, aceste aspecte nu echivalează cu o veritabilă motivare a soluției de respingere a celor două excepții. În susținerea excepției prematurității, s-a arătat că cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă a fost formulată înainte de soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2015, sens în care dreptul la acțiune al reclamantei privind solicitarea prejudiciului nu era născut la data introducerii acțiunii, dosarul penal fiind în faza de cameră preliminară, astfel că față de autorii infracțiunii de evaziune fiscală și față de ceilalți complici nu s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă răspunderea penală. În acest sens, nu este stabilit dacă fapta autorilor este infracțiune, dacă au săvârșit fapta cu vinovăție și dacă există prejudiciul, motiv pentru care nu se poate realiza o evaluare a existenței ori întinderii prejudiciului pe care pârâtul l-a cauzat, înainte de finalizarea dosarului penal. Mai mult, intimata este parte civilă în dosarul penal pentru întregul prejudiciu, care include și suma de 6.502.556 RON pe care o solicită de la pârât. Conchizând această critică, recurentul a arătat că acțiunea civilă este prematur introdusă, pentru că instanța nu poate analiza întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale și în special condiția existenței prejudiciului, până la soluționarea definitivă a dosarului penal, iar respingerea excepției prematurității este nemotivată de către instanța de apel. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, recurentul a arătat că subiect pasiv al raportului de drept substanțial, fiscal, generat de fapta ilicită sunt autorii faptei ilicite de evaziune fiscală, respectiv B., C., D. și E., precum și complicii F., G., H., I. și recurentul. Astfel, în raport cu art. 1369 alin. (1) din C. civ. (care instituie răspunderea solidară a complicelui cu autorul faptei ilicite), art. 1370, art. 1382 și art. 1383 din C. civ., toți participanții la săvârșirea faptei ilicite răspund în solidar, proporțional cu contribuția și vinovăția fiecăruia, sau în mod egal. Intimata-reclamantă nu îi poate solicita recurentului-pârât întreaga sumă de 6.502.556 RON, ci doar corespondentul contribuției acestuia la săvârșirea faptei. Pe cale de consecință, recurentul a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în raport cu solicitările reclamantei vizând întreaga sumă de 6.502.556 RON, iar instanța de apel nu s-a pronunțat, limitându-se la a face trimitere la argumentele pentru care a respins apelul privitor la excepția inadmisibilității, chestiuni care nu au legătură cu cele invocate în cadrul excepției privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului. Recurentul a susținut că în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției finalizată prin pronunțarea sentinței penale nr. 31/19.05.2021, pronunțată de Tribunalul Sălaj, în limitele art. 479 C. proc. pen., a recunoscut fapta și încadrarea juridică a faptei, nu și prejudiciul, acțiunea civilă fiind lăsată nesoluționată. Concluzionând acest motiv de casare, recurentul a susținut că decizia recurată nu este motivată cu privire la soluția de respingere a excepțiilor prematurității și lipsei calității procesuale pasive, instanța de apel nerealizând o analiză a fondului cauzei. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la încheierea din 14 martie 2022, pronunțată de prima instanță, prin care a fost respinsă cererea de suspendare, recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. raportat la art. 471 și art. 486 alin. (2) C. proc. pen. și art. 1349 - 1357 C. civ. În cursul judecății în fața primei instanțe, pârâtul a solicitat suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., motivat de faptul că dosarul penal nr. x/2015 în care sunt urmăriți penal autorii și ceilalți complici ai faptelor la care s-a stabilit complicitatea pârâtului, este încă pe rol, nefiind soluționat definitiv. Instanța a respins cererea de suspendare a cauzei apreciind că nu se poate vorbi despre recunoașterea unei infracțiuni de evaziune fiscală, care este o infracțiune de rezultat, în lipsa unui prejudiciu, având în vedere faptul că pârâtul a fost trimis în judecată și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă agravată, sub forma complicității, prejudiciul a fost stabilit și reținut prin acord determinând încadrarea în drept a faptei. Instanța de apel a respins apelul, cu greșita aplicare a dispozițiilor anterior arătate, reținând, în esență, că prin sentința penală a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției, iar pârâtului i se impută doar o parte din prejudiciu, cel produs prin societățile pe care le controla, iar nu și restul prejudiciului, care va fi în sarcina celorlalte persoane. A mai apreciat instanța de apel că, dacă în dosarul penal va fi stabilită răspunderea civilă solidară, va privi doar respectivele persoane pentru un alt prejudiciu decât cel din prezenta cauză sau dacă privește aceleași persoane, pârâtul are dreptul la o acțiune în regres. Raportat la aceste aspecte, recurentul a susținut că, practic, instanța de apel a apreciat că soluționarea dosarului penal nu are cum să influențeze cauza pendinte, cu toate că erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Împrejurările concrete ale cauzei care se impuneau a fi analizate de către instanță în vederea pronunțării unei hotărâri asupra suspendării judecății cauzei, erau reprezentate de influența pe care o poate avea soluția pronunțată de către instanța penală asupra existenței faptei penale în sarcina autorilor infracțiunii de evaziune fiscală. Având în vedere că în dosarul penal nr. x/2015 s-a dispus trimiterea în judecată, nefiind dată o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se stabilească că faptele autorilor sunt infracțiuni și că au produs un anume prejudiciu, recurentul a susținut că se impune suspendarea cauzei. În continuare, recurentul a prezentat situația de fapt a litigiului, după care a arătat că pârâta s-a constituit parte civilă în dosarul penal cu suma de 56.687.052 RON, care include și suma de 6.502.556 RON, solicitată în cauza dedusă judecății. Recurentul a arătat că potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Astfel, dacă instanța penală va dispune condamnarea autorilor și a complicilor la infracțiunea de evaziune fiscală, răspunderea civilă va fi solidară, se va stabili în sarcina fiecărui participant la fapta ilicită, o cotă din totalul prejudiciului corespondentă participației sale la săvârșirea faptei. În măsura în care cauza pendinte va fi soluționată înainte de finalizarea dosarului penal, există riscul pronunțării de hotărâri potrivnice. Raportat la susținerea instanței în sensul că obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat este infracțiunea de evaziune fiscală în forma agravată ceea ce presupune prejudiciu de peste 100.000 euro (art. 9 alin. (3) din Legea 241/2005), aspect ce ar presupune automat și recunoașterea prejudiciului, recurentul a arătat că aceasta este contrară art. 479 C. proc. pen. De asemenea, făcând referire la conținutul art. 486 alin. (2) C. proc. pen., recurentul a susținut că rațiunea în raport cu care prima instanță a dispus respingerea cererii de suspendare a cauzei, este infirmată chiar de dispozițiile art. 479 și art. 486 alin. (2) teza finală C. proc. pen., fiind întrunite condițiile pentru a se dispune suspendarea facultativă a cauzei. Referitor la solicitarea din cererea de apel privind anularea sentinței civile nr. 60/28.04.2022 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosarul nr. x/2021, cu consecința trimiterii spre rejudecare, recurentul a arătat că argumentele pentru care consideră că instanța de apel și prima instanță nu au intrat în analiza fondului sunt identice și în privința solicitării de anulare a sentinței. În privința necesității anulării sentinței, recurentul a opinat că, în măsura în care s-ar admite recursul, iar judecata ar fi reluată în fața instanței de apel și aceasta ar dispune suspendarea cauzei, recurentul ar fi lipsit de două grade de jurisdicție, chestiune ce contravine art. 6 din C.E.D.O. Referitor la excepția inadmsibilității acțiunii, instanța de apel a apreciat, raportat la Decizia nr. 17/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, că prin această decizie s-a dezlegat că instanțele acordă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanței fiscale principale, și nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat, motiv pentru care instanța a apreciat că nu se poate reține că prin această decizie s-a stabilit o inadmisibilitate a unei acțiuni civile, precum acțiunea din cauza pendinte. Astfel, instanța de apel a reținut eronat că instanța supremă a stabilit că acțiunea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală este admisibilă în condițiile în care prin acțiunea penală s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, soluționând excepția cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1349-1357 C. civ., art. 1 alin. (1) și (2), art. 2 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 25, art. 92 alin. (1) și (2), art. 95 alin. (4) și art. 102 alin. (2) Codul de procedură fiscală, art. 1 alin. (3) Codul fiscal. În interpretarea corectă a normelor indicate, acțiunea este inadmisibilă, deoarece răspunderea civilă delictuală reprezintă un izvor distinct al obligației civile, ce alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, în timp ce răspunderea fiscală este o răspundere cu caracter special, derogator. Aceasta din urmă devine incidentă exclusiv în situația în care fapta ilicită este săvârșită în legătură cu obligațiile fiscale prevăzute de legislația fiscală. Consecința este că există răspundere civilă delictuală doar atunci când nu este incidentă răspunderea fiscală. Având în vedere că în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, prima instanță a arătat că aceasta presupune exclusiv faptul că acțiunea civilă se va judeca într-un dosar separat, iar procedura specială din Codul de procedură fiscală nu se aplică în speță unde este vorba despre un prejudiciu izvorât din infracțiunea de evaziune fiscală, deciziile de impunere aplicându-se doar pentru operațiuni contabile pentru care ANAF stabilește debite fiscale. Argumentele instanței sunt nefondate, pornind de la raportul între normele de drept fiscal și răspunderea civilă delictuală cu privire la fapte ilicite ce derivă din infracțiuni de evaziune fiscală, Înalta Curte de Casație și Justiție realizând o analiză aprofundată prin Decizia nr. 17/2015 pronunțată în recurs în interesul legii. După redarea unor considerente din Decizia nr. 17/2015, recurentul a arătat că, fiind vorba despre un raport juridic de drept fiscal, determinarea cuantumului obligației fiscale se realizează conform Codului de procedură fiscală, contrar celor susținute de prima instanță. Când este vorba despre o infracțiune de evaziune fiscală, natura juridică a raportului de drept penal are la bază un raport de drept substanțial fiscal, iar creanțele fiscale și cuantumul lor se determină după regulile din fiscal. De aceea, fiind vorba despre un prejudiciu ce echivalează cu o creanță fiscală, acesta nu se poate solicita în fața instanței civile în mod direct, ci doar în conformitate cu dispozițiile fiscale, potrivit art. 93 alin. (1) și (2) și art. 95 alin. (4) din Codul de procedură fiscală și practicii judicare, recurentul făcând referire la două hotărâri pronunțate de Tribunalul Cluj și Tribunalul Brașov. Prin urmare, dat fiind că prejudiciul solicitat de reclamantă derivă dintr-un raport de drept fiscal, a cărui întindere nu a fost încă stabilită de către instanța penală, nu se poate ca instanța civilă, pe baza dispozițiilor privitoare la răspunderea civilă delictuală, să stabilească existența ori întinderea acestuia cu eludarea dispozițiilor de drept fiscal. Principiul eleata una via, la care face trimitere instanța de apel, se referă exclusiv la acele situații în care reclamantul are dreptul de a opta între mai multe remedii ambele valabile. Or, de vreme ce intimata-reclamantă nu avea un drept de opțiune între exercitarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală și constatarea/executarea obligațiilor fiscale conform Codului de procedură fiscală, rezultă că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală. În concluzie, recurentul a solicitat să se constate că instanța de apel a realizat o aplicare eronată a dispozițiilor de drept material atunci când a statuat asupra respingerii motivelor de apel formulate cu privire la excepția indmisibilității acțiunii intimatei reclamante.

Apărările formulate în cauză În data de 14 februarie 2023, intimatul-chemat în garanție D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale, solicitând respingerea recursului, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La aceeași dată, intimata-reclamantă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj Napoca a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca nemotivat și în subsidiar, ca nefondat. În data de 02 martie 2023, intimatul-chemat în garanție G. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, precum și excepția lipsei calității sale procesuale. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul declarat de recurentul-pârât împotriva încheierii din 14 martie 2022, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă, din perspectiva excepției inadmisibilității, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele: Prin recursul declarat împotriva încheierii din 14 martie 2022 pronunțate de prima instanță, recurentul a criticat soluția de respingere a cererii de suspendare facultativă a judecății cauzei pendinte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (în realitate, recurentul referindu-se la pct. 2 al aceluiași articol, al cărui conținut l-a redat in extenso în cuprinsul cererii de recurs), până la soluționarea dosarului penal în care sunt cercetați ceilalți participanți la infracțiunea de evaziune fiscală, dosar aflat, la momentul formulării cererii de suspendare, în procedura de camera preliminară, iar în prezent pe rolul Tribunalului Bihor, în primă instanță. În analiza cererii de recurs formulate împotriva încheierii pronunțate de prima instanță este necesar a se indica că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului. Legalitatea căilor de atac, prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. Revine, așadar, persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă și de a formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condițiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanțelor judecătorești și de soluționare a cererilor deduse judecății, implicit și a căilor de atac. Așa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia. Pentru a da eficiență acestor reglementări legale, instanța este obligată să examineze calea de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală civilă, în acord cu prevederile art. 7 C. proc. civ. Legiuitorul a prevăzut în mod expres categoriile hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs (art. 483 C. proc. civ.), precum și motivele de nelegalitate, iar hotărârile pronunțate în primă instanță constituie, de regulă, obiect al apelului, potrivit art. 466 C. proc. civ. Din actele și lucrările dosarului reiese că Tribunalul Sălaj a pronunțat încheierea din 14 martie 2022, prin care a respins cererea de suspendare a judecății, împotriva căreia pârâtul a promovat apel, iar prin decizia pronunțată în apel s-a confirmat soluția primei instanțe, reținându-se, în esență, că modul de soluționare a dosarului penal nr. x/2015 nu va influența soluția din prezenta cauză, deoarece faptele și prejudiciul din acel dosar penal nu se impută pârâtului, ci persoanelor urmărite în respectivul dosar. Din cuprinsul memoriului de recurs și a susținerilor formulate oral în fața instanței de recurs, reiese că pârâtul a indicat în mod expres că promovează calea de atac a recursului împotriva încheierii din 14 martie 2022 pronunțate de Tribunalul Sălaj, sens în care a solicitat casarea acestei hotărâri, iar în motivare a menționat parcurgerea fazei procesuale a apelului. Cum hotărârea atacată cu recurs, respectiv încheierea din 14 martie 2022, a fost pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă, iar partea a promovat împotriva acestei hotărâri calea de atac specifică, prevăzută de lege (apelul fiind respins, ca nefondat, prin decizia nr. 384/A/2022 din 13 octombrie 2022 de către Curtea de Apel Cluj, secția I civilă), reiese că pârâtul nu are deschisă calea recursului împotriva încheierii pronunțate de prima instanță. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva încheierii din 14 martie 2022, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă. Procedând în continuare la analiza criticii formulate de recurent cu privire la soluția dată motivelor de apel ce vizau hotărârea primei instanțe de respingere a cererii de suspendare a judecății, se observă că recurentul a criticat aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. raportat la art. 471 și art. 486 alin. (2) din C. proc. pen. și la art. 1349-1357 din C. proc. civ. (o eroare materială a recurentului, în realitate fiind vorba despre dispozițiile din C. civ.). Recurentul a circumscris această critică dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă critica se subsumează motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al aceluiași articol, întrucât vizează modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat norme de procedură, respectiv art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Aceste dispoziții legale pretins încălcate de către instanța de apel reglementează un caz de suspendare facultativă, fiind la aprecierea instanței de judecată a stabili dacă judecarea cauzei în care este formulată cererea de suspendare se impune a fi suspendată pentru că s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea. Contrar argumentelor recurentului, instanța de apel a apreciat judicios, raportat la situația de fapt și natura infracțiunii săvârșite de pârât, că modul de soluționare a dosarului nr. x/2015, în care sunt trimiși în judecată ceilalți participanți la infracțiune, nu va influența soluția din prezenta cauză, deoarece faptele și prejudiciul din acel dosar nu i se impută pârâtului, ci persoanelor urmărite penal în acel dosar, și, în sens invers, faptele și prejudiciul din prezenta cauză, rezultat din acordul de vinovăție ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2021 al Tribunalului Sălaj, i se impută doar pârâtului A.. Astfel, în cadrul dosarului penal nr. x/2015, care se află în prezent pe rolul Tribunalului Bihor, astfel cum însuși recurentul a afirmat prin cererea de recurs, au fost trimise în judecată alte persoane, cărora li se impută alte acte materiale ale infracțiunii de evaziune fiscală, distincte de cele reținute în sarcina recurentului, și un alt prejudiciu care nu vizează prejudiciul solicitat de la recurent. Prin urmare, critica recurentului cu privire la menținerea de către instanța de apel a soluției de respingere a cererii de suspendare a cauzei este nefondată, instanța prezentând pe larg argumente pertinte care conduc la aprecierea că nu se impune suspendarea în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Luând în examinare critica ce vizează necercetarea fondului de către instanțele de fond, care, în opinia recurentului, s-au limitat la a reține autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 31/19.05.2021 a Tribunalului Sălaj, fără a analiza condițiile răspunderii civile delictuale și cu ignorarea dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., se observă că este, de asemenea, nefondată. Aceasta întrucât, prioritar analizării îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, instanțele de fond au avut de stabilit dacă sentința penală, prin care recurentul a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției, fiind condamnat penal pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, se impune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. Este necontestat în cauză că prin sentința penală nr. 31/19.05.2021, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția penală, rămasă definitivă prin neapelare, a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat la data de 30.03.2021, în dosarul de urmărire penală nr. 499/D/P/2021, disjuns din dosarul nr. x/2015, iar în temeiul art. 26 C. pen. de la 1968 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen., având în vedere și prevederile art. 27 C. pen. 1968 și ale art. 480 alin. (4) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală. În temeiul art. 486 alin. (2) teza I C. proc. pen., instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă, ceea ce a determinat declanșarea litigiului civil de față, având ca obiect solicitarea reclamantului Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, de obligare a pârâtului la repararea prejudiciului rezultat din producerea infracțiunii. În considerentele hotărârii penale menționate, s-a reținut că inculpatul a săvârșit infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prin care a contribuit la producerea unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în valoare totală de 6.502.556 RON. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției și, astfel cum se reține în cuprinsul hotărârii, inculpatul a declarat expres, în prezența avocatului ales, că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa și că acceptă încadrarea lor juridică. Totodată, în cuprinsul acordului de recunoaștere a vinovăției s-a reținut că prejudiciul produs bugetului consolidat al statului, pe circuitele de facturare în care au fost interpuse societățile al căror asociat și administrator de fapt era pârâtul, este de 6.502.556 RON, din care 5.277.638 RON reprezentând diferența de acciză și 1.224.918 RON reprezentând TVA aferent diferenței de acciză. Prin critica formulată, pârâtul a afirmat, în esență, că sentința instanței penale, prin care a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de acesta, nu are autoritate de lucru judecat în privința existenței și a întinderii prejudiciului. Această afirmație este însă contrazisă de dispozițiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cu care hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, precum și de dispozițiile art. 486 alin. (2) din același cod, invocate și de recurent, potrivit cărora "în cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile". Or, dacă legea menționează în mod expres că hotărârea nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului, este evident că, per a contrario, are autoritate în ceea ce privește celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, inclusiv asupra existenței prejudiciului, așa cum rezultă din dispoziția evocată anterior, dar și din specificul acordului de recunoaștere a vinovăției. După cum reiese din dispozițiile art. 479 C. proc. pen., acordul de recunoaștere a vinovăției este actul juridic prin care inculpatul recunoaște atât săvârșirea infracțiunii pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, cât și pedeapsa aplicată. Susținând că hotărârea de admitere a acordului nu are autoritate de lucru judecat, recurentul-pârât nu neagă comiterea infracțiunii pentru care a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției și pentru care a fost condamnat de către instanța penală, ci nu este de acord cu valoarea prejudiciului, care așa cum s-a arătat anterior, a fost menționată în acordul de recunoaștere a vinovăției, pe care acesta nu l-a contestat, ci l-a semnat fără obiecțiuni în prezența unui avocat. În ceea ce privește existența prejudiciului, Înalta Curte reține că pârâtul a fost condamnat pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, care trebuie să aibă un rezultat material, în lipsa căruia nu poate fi reținută infracțiunea. Așadar, existența pagubei, adică a prejudiciului, fiind una din condițiile de existență a infracțiunii de evaziune fiscală (mai exact a laturii obiective), pârâtul nu ar fi putut suporta o condamnare penală în lipsa acestuia. Având în vedere faptul că infracțiunea de evaziune fiscală este o infracțiune de natură patrimonială, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale prin care s-a reținut în sarcina recurentului săvârșirea acestei infracțiuni în calitate de complice, conduce la concluzia producerii unui prejudiciu patrimonial. În ceea ce privește întinderea prejudiciului, recurentul a mai susținut că deși încadrarea infracțiunii s-a făcut pe pragul de 100.000 euro, este o mare diferență de la acest prag și până la prejudiciul solicitat de reclamant, însă aceste susțineri ale recurentului țin de aprecierea probatoriului în baza căruia a fost stabilit prejudiciul, care nu poate fi reapreciat în recurs. Contrar susținerilor recurentului, instanțele de fond nu au preluat tale quale întinderea prejudiciului din dosarul penal, ci au efectuat o proprie evaluare a înscrisurilor de natură fiscală depuse la dosar de reclamant, analizând coroborat probatoriul și preluând mențiuni din hotărârea penală, iar în urma administrării probatoriului au apreciat că nu se poate stabili un prejudiciu egal sau sub valoarea de 100.000 euro, întrucât ar încălca autoritatea de lucru judecat a sentinței penale care a pronunțat hotătârea în raport cu un prejudiciu mai mare decât această valoare, prejudiciul determinând încadrarea juridică a faptei săvârșite de recurent într-o formă agravantă. Astfel cum s-a precizat anterior, dosarul aflat pe rolul Tribunalului Bihor, în cadrul căruia au fost trimiși în judecată ceilalți participanți la infracțiune, vizează un alt prejudiciu, iar în ipoteza în care totuși s-ar suprapune cu prejudiciul din prezentul dosar, fiind vorba despre o răspundere solidară, așa cum au apreciat și instanțele de fond, recurentul va avea la îndemână exercitarea unei acțiuni în regres. Raportat la aceste considerente, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanțele de fond au analizat exclusiv întinderea prejudiciului invocat de reclamant, reținând în privința celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, inclusiv în ceea ce privește existența prejudiciului, autoritatea de lucru judecat a sentinței penale de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției, încheiat de către pârât. Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod, recurentul a susținut că instanța de apel nu a motivat respingerea excepțiilor prematurității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât. Analizând decizia recurată, se constată că în examinarea criticii privind soluția de suspendare a judecății, curtea de apel a răspuns implicit și criticilor privind prematuritatea cererii și lipsa calității procesuale pasive. Cu privire la critica recurentului privind prematuritatea cererii, din perspectiva nefinalizării procesului penal în care au fost trimiși în judecată ceilalți participanți, instanța de apel a observat că în sentința penală au fost mai multe persoane fizice și juridice a căror activitate infracțională a fost investigată, că prejudiciul produs bugetului general consolidat al statului este în sumă de 56.687.052 RON produs prin circuitul de facturare cu societățile enumerate, iar prejudiciul produs prin circuitul de facturare solicitat în prezenta cauză este în sumă de 6.502.556 RON. Cu privire la lipsa calității procesuale pasive, instanța a reținut că pârâtului din prezenta cauză i se impută doar o parte din prejudiciu, cel produs prin societățile indicate, controlate de pârât, iar nu și restul prejudiciului, și corelativ, restul prejudiciului nu i se impută pârâtului, ci doar celorlalte persoane care au controlat societățile prin care s-a format circuitul de facturare. Prin prisma considerentelor expuse, instanța de apel a apreciat asupra existenței certe a prejudiciului, motiv pentru care a conchis că acțiunea formulată nu este prematură și că nu poate reține lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, iar răspunderea civilă solidară de a repara prejudiciul, chiar dacă va fi stabilită în celălalt dosar penal, va privi doar acele persoane pentru un alt prejudiciu decât cel din prezenta cauză, sau dacă privește aceleași persoane, debitorul are dreptul la o acțiune în regres îndreptată împotriva codebitorilor, în vederea recuperării din despăgubiri, potrivit aportului fiecăruia la producerea pagubei. Așadar, contrar argumentelor recurentului, nu se poate reține că instanța de apel nu a motivat hotătârea cu privire la menținerea soluției primei instanțe de respingere a excepțiilor prematurității și lipsei calității procesuale pasive, neputându-se consta o încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. sau a art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu înseamnă însă că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de parte (Cauza Boldea contra României). Obligația de motivare a hotărârii judecătorești servește la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac, astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că există prejudiciul solicitat de reclamant, ceea ce nu determină prematuritatea cererii, iar pârâtul se identifică cu persoana condamnată în dosarul penal, având legitimare procesuală pasivă, fiind atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia, nu se poate constata absența unei motivări care să mențină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează dispozițiile legale incidente în speță într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, cum este cazul în speță. Luând în examinare, în cele ce succed, critica circumscrisă motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se observă că recurentul a criticat soluția de respingere a excepției inadmisibilității, raportat la considerentele Deciziei nr. 17/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, susținând, în esență, că instanța de apel a soluționat excepția cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1349-1357 C. civ., art. 1 alin. (1) și (2), art. 2 alin. (1) și (2), art. 21, art. 25, art. 92 alin. (1) și (2), art. 95 alin. (4) art. 102 alin. (2) Codul de procedură fiscală și art. 1 alin. (3) Codul fiscal. În dezvoltarea criticii, recurentul a susținut că, fiind vorba despre un raport juridic de drept fiscal, determinarea cuantumului obligației fiscale se realizează conform Codului de procedură fiscală, reclamanta neputând uza de dispozițiile răspunderii civile delictuale. Plecând de la premisa eronată că raportul juridic dedus judecății nu este un raport material de drept civil, reglementat prin dispozițiile art. 1357 și urm. din C. civ., ci un raport de drept fiscal, material și procedural, în considerarea faptului că obligațiile a căror nerespectare a fost incriminată ca infracțiune sunt prevăzute de dispozițiile privind Codul fiscal, recurentul a susținut eronat incidența excepției inadmisibilității acțiunii în despăgubire deduse judecății de partea reclamantă. În fundamentarea soluției de respingere a excepției inadmisibilității, prima instanță a reținut, raportat la considerentele Deciziei nr. 17/2015, că procedura specială din Codul de procedură fiscală, mentionată de pârât, nu se aplică în situația de față, unde este vorba de un prejudiciu rezultat din comiterea unei infracțiuni de evaziune fiscală, prejudiciu pentru care organele financiare abilitate nu ar mai putea emite o decizie de impunere, procedura invocată referindu-se la datoria fiscală rezultată urmare a neachitării unor taxe și impozite aplicate unor tranzacții licite, asupra cărora fiscul poate dispune. Or, în condițiile în care s-a dispus condamnarea penală a pârâtului pentru comiterea infractiunii de evaziune fiscală, sub forma complicității, chiar dacă instanța a lăsat nesoluționată latura civilă, corect a apreciat prima instanță că nu se impune parcurgerea procedurii prevazute de procedura fiscală, reclamantul putându-se adresa în mod direct instanței în condițiile în care persoana vinovată, fapta penală și vinovăția persoanei au fost stabilite cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre penală. Menținând sentința tribunalului, instanța de apel a apreciat, la rându-i, că prin cele dezlegate prin Decizia nr. 17/2015 pronunțată în recurs în interesul legii nu s-a stabilit o inadmisibilitate a unei acțiuni civile, cum este cea dedusă judecății, ci s-a stabilit că instanțele pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesorii ale creanței fiscale principale, și nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat. Înalta Curte constată că norma de drept prevăzută de dispozițiile art. 19 C. proc. pen., în interpretarea cărora a fost pronunțată Decizia nr. 17/2015, impune concluzia potrivit căreia partea reclamantă este îndreptățită să ceară angajarea răspunderii civile delictuale a părții inculpate în procesul penal în temeiul dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ., în cadrul procedurii judiciare de drept comun, guvernate de normele C. proc. civ. Potrivit considerentelor hotărârii, soluția s-a impus în considerarea faptului că infracțiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispozițiile unei legi penale speciale, Legea nr. 241/2005, care se integrează organic sistemului legislației în materie fiscală, scop în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, anume cu Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, acte normative care guvernează o formă particulară de definire, stabilire și administrare a creanțelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanța penală este îndrituită să aplice regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi (21.7 -21.9). Rezultă că instanța penală, în soluționarea acțiunii civile alăturate acțiunii penale, și pentru identitate de rațiune, și instanța civilă, în soluționarea acțiunii civile lăsată nesoluționată de instanța penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părții inculpate pentru săvârșirea unor fapte ilicite incriminate ca infracțiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligații prevăzute de normele Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, pot aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant, dat fiind că respectivele obligații intră în conținutul unui raport juridic de drept fiscal. Decizia în interesul legii nu sprijină, astfel cum eronat pretinde recurentul, concluzia potrivit căreia partea civilă are a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obținerii reparației prejudiciului și nici excepția inadmisibilității acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. Împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acțiunii penale a constat în constituirea inculpatului pârât din prezenta cauză într-un grup infracțional, care a desfășurat activități infracționale constând în înregistrarea în evidențele contabile ale societăților pe care le administra în fapt de operațiuni fictive constând în achiziția de combustibili, nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă în sarcina părții inculpate în procesul penal, care este răspunderea civilă delictuală. Dispozițiile speciale de drept material fiscal pot fi de interes pentru instanța civilă ca, de altminteri, și pentru instanța penală care judecă acțiunea civilă, în măsura în care, constatând întemeiată acțiunea, instanța are a evalua și a statua cu privire la întinderea prejudiciului. În ceea ce privește referirea recurentului la hotărârile pronunțate de instanțe de judecată inferioare instanței supreme, invocate cu titlu de practică judiciară, în privința cărora nu s-a demonstrat că vizează o situație juridică identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acestora nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. Pentru aceste considerente, ignorând restul criticilor de netemeinicie invocate de recurent care excedează controlului de legalitate în recurs și reținând că motivele de casare invocate de recurent sunt nefondate în ansamblul lor, decizia recurată fiind legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.