ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1224/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secția civilă la data de 21 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală Pentru Statul Român a solicitat instanței ca, pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală, să dispună obligarea pârâtului A. la plata sumei totale de 859.133 RON (687.432 RON dobânzi și 171.701 RON penalități), reprezentând dobânzile și penalitățile de întârziere aferente prejudiciului în sumă de 1.145.801 RON, stabilit în dosarul nr. x/2016, cauzat bugetului statului prin fapta culpabilă a acestuia. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Sălaj, în primul ciclu procesual: Prin sentința civilă nr. 2276 din data de 21 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalului Sălaj a admis acțiunea reclamantei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Administrația Județeană A Finanțelor Publice Sălaj, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală Pentru Statul Român, și a fost obligat pârâtul A., la plata sumei de 859.133 RON, din care 687.432 RON dobânzi și 171.701 RON penalități aferente prejudiciului în sumă de 1.145.801 RON stabilit în dosarul penal nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj, către reclamantă. I.

Încheierea pronunțată de Curtea de Apel Alba Cluj, secția I civilă: Prin încheierea civilă nr. 27 din data de 21 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis excepția de necompetență a secției I civile a Curții de Apel Cluj și, în temeiul art. 136 alin. (1) C. proc. civ., a declinat în favoarea secției a II-a civile a Curții de Apel Cluj, competența de soluționare a apelului declarat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 2276 din data de 21 septembrie 2017 a Tribunalului Sălaj. I.

Încheierea pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă: Prin încheierea civilă nr. 151 din data de 20 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale a secției a II-a civile a Curții de Apel Cluj și a declinat competența de soluționare a apelului declarat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 2276 din data de 21 septembrie 2017 a Tribunalului Sălaj în favoarea secției I civile a Curții de Apel Cluj. A constatat ivit conflictul negativ de competență și, în temeiul art. 134 C. proc. civ. a suspendat din oficiu judecarea cauzei și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea conflictului de competență: Prin decizia nr. 1737 din data de 10 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția I civilă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Cluj, secția I civilă, în primul ciclu procesual: Prin decizia civilă nr. 136 din data de 19 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 2276 din data de 21 septembrie 2017 a Tribunalului Sălaj, pronunțate în dosarul nr. x/2016, pe care a menținut-o. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual: Prin decizia nr. 1848 din data de 17 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 136/A din data de 19 septembrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Cluj. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual: Prin decizia civilă nr. 82A din data de 17 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 2276 din data de 21 septembrie 2017 a Tribunalului Sălaj, pe care a schimbat-o după cum urmează: A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj în contradictoriu cu pârâtul A.. A obligat pe pârât la plata în favoarea reclamantei a sumei de 122.572 RON reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, rămase neachitate din suma de 859.133 RON, aferente prejudiciului principal în cuantum de 1.145.801 RON, stabilit în dosarul penal nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj. A respins, în rest, acțiunea. II. Calea de atac declarată în cauză Împotriva deciziei nr. 82A din data de 17 iunie 2020, pronunțate în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs principal reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală Pentru Statul Român. Împotriva aceleiași decizii, pârâtul A. a formulat recurs incident, odată cu întâmpinarea formulată la motivele recursului principal. II.1. Motivele recursului principal Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, în esență, a susținut următoarele: - instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a ajuns la soluția anulării în parte a cererii de chemare în judecată; - fără a lua în considerare calitatea procesuală pasivă a pârâtului A., distinct de persoana juridică S.C. B. S.R.L., instanța de apel a reținut și a analizat, străin de natura prezentei cauze, răspunsul reclamantei la relațiile solicitate și a concluzionat că întreaga sumă stabilită prin Decizia de impunere nr. x din data de 10 iunie 2016 este datorată de B. S.R.L., cu titlu de accesorii fiscale în legătura cu dosarul penal - a fost achitată până la data pronunțării deciziei (500.095 RON + 236.466 RON = 736.561 RON); - este criticabilă hotărârea instanței de fond având în vedere faptul că instanța a luat în considerare, la pronunțarea hotărârii atacate, situația fiscală a S.C. B. S.R.L. și a stabilit prejudiciului prin scăderea sumei din cererea privind răspunderea civilă delictuală a pârâtului A. și plățile efectuate de S.C. B. S.R.L., deși a reținut faptul că în cauză sunt aplicabile prevederile Ordinului Președintelui ANAF nr. 2047/2016 și a concluzionat că această diferență de 122.572 RON (859.133 RON - 736.561 RON) reprezintă prejudiciul nerecuperat de reclamantă până în prezent, astfel încât se impune obligarea pârâtului la plata acestuia, în temeiul răspunderii civile delictuale; - raportat la prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005, precum și la cele ale art. 19 alin. (5) C. proc. pen., stabilirea prejudiciului trebuie raportată la definiția acestuia din dreptul civil - pagubă materială ce se compune atât din prejudiciul efectiv transpus în cuantumul obligațiilor de la plata cărora s-a sustras contribuabilul, dar și din beneficiul nerealizat de către titularul acestor venituri; în acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia penală nr. 4144 din data de 6 decembrie 2011; - pe de altă parte, prin Decizia nr. 17/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen. stabilește: În cauzele penale având ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală." - potrivit acestei decizii, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, inculpații vor fi obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale deținute de stat, dar și la plata creanțelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 21 alin. (2) lit. b) Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul la perceperea acestor creanțe, constând în dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere după caz, în condițiile legii, intră, de asemenea, în conținutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul acestora fiind stabilit de Codul de procedură fiscală; - obligațiile fiscale accesorii au aceeași natură juridică cu aceea a obligațiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de către instanța penală; în același sens, sunt și dispozițiile art. 26, art. 95 alin. (6) și art. 98 lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală; - obligațiile fiscale accesorii se vor calcula în conformitate cu legislația fiscală, de la data de când obligația a devenit scadentă și până la data executării integrale a plății; - datoria față de bugetul de stat, prin constituirea de parte civilă a A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, îi incumbă pârâtului și se transpune în prejudiciul suferit de bugetul statului, ce corespunde dreptului de creanță al ANAF; - vinovăția pârâtului rezultă din hotărârea penală; - prezenta acțiune în răspundere civilă delictuală este justificată, nu numai pentru că instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă în cadrul procesului penal, dar mai ales pentru că pârâtul, prin fapta proprie, a prejudiciat bugetul statului cu suma menționată în acțiune; - în prezenta cauză, pretențiile au fost formulate împotriva persoanei fizice A., iar instanța de apel a analizat, în drept și în fapt, aspecte de țin de persoana juridică S.C. B. S.R.L., care nu are calitate în prezenta pricină; - în acțiunea introdusă pe rolul instanței a arătat faptul că întreaga documentație care stă la baza formulării cererii de chemare în judecată privește faptele săvârșite de pârâtul A., administrator al S.C. B. S.R.L., iar faptul că, în calitate de administrator statutar, a înregistrat în evidența contabilă un număr de 63 de facturi fictive, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 1.145.801 RON, îl face vinovat direct pe acesta; - potrivit art. 28 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o; instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, pe cale de consecință, admiterea în tot a acțiunii promovate și obligarea pârâtului să plătească către ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - AJFP Sălaj prejudiciul în cuantum de 859.133 RON, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, calculate de la data scadenței până la achitarea efectivă a prejudiciului, potrivit art. 173-183 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. II.2. Motivele recursului incident După prezentarea circumstanțelor cauzei, apreciate de către parte a fi de natură a clarifica cuantumul sumelor achitate pe parcursul derulării prezentei pricini, respectiv în stadiile procesuale anterioare, susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât, în esență, a arătat următoarele: - hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. II alin. (5) din O.G. nr. 30/2017, respectiv ale art. 208 și art. 206 din Legea nr. 207/2015, astfel cum acestea au fost modificate prin art. I din O.G. nr. 30/2017 și nici a dispozițiilor art. 30 din O.G. nr. 6/2019, precum și ale art. 186 alin. (1) Codul de procedură fiscală cu privire la creanța dedusă judecății în acest litigiu și, pe cale de consecință, a emis o decizie cu încălcarea acestor dispoziții legale; - instanța a omis să constate că, deși decizia SJ-F 128 din data de 10 iunie 2016 a fost emisă doar pentru suma de 736.561 RON, deciziile nr. 21041 din data de 13 septembrie 2016, nr. 21831 din data de 17 octombrie 2017 și nr. 30247/2019 au avut în vedere atât suma de 736.561 RON, cât și suma de 122.572 RON; - instanța a omis să constate că partea de creanță așa-zis neachitată a fost, în realitate, anulată prin efectul dispozițiilor mai sus enunțate și, prin urmare, se impunea respingerea acțiunii în totalitate; - instanța a omis să facă aplicarea acestor dispoziții legale, intrate în vigoare după data introducerii acțiunii, și cu privire la creanța care i-a fost pretinsă, considerând în mod nelegal că această creanță ar fi diferită față de cea datorată de societatea B. S.R.L., cu privire la care însuși organul fiscal a făcut aplicarea dispozițiilor legale mai sus enunțate; - instanța de apel a încălcat principiul egalității de tratament în materie fiscală și principiul echității, stabilind un tratament discriminatoriu persoanei juridice față de persoana fizică, cu privire modalitatea de stabilire și urmărire a aceleiași creanțe, născute în sarcina ambelor persoane, în baza aceluiași titlu de creanță; - instanța de apel a omis să constate că reclamantei îi aparține culpa pentru lipsa unui titlu executoriu împotriva sa, câtă vreme organul fiscal, pe de o parte, era obligat să emită și pe seama sa o decizie de impunere cu privire la toate accesoriile fiscale datorate, aferente prejudiciului fiscal pentru care s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2016, iar, pe de altă parte, chiar și în lipsa unei decizii de impunere, era obligată să aplice atât pe seama sa, cât și pe seama societății B. S.R.L., același tratament cu privire la urmărirea aceleiași creanțe; or, tocmai acest tratament discriminatoriu, rezultat din neaplicarea în ceea ce îl privește a dispozițiilor legale mai sus indicate, este consolidat prin decizia instanței de apel; - admițând apelul, Curtea de Apel Cluj, conferind reclamantei un titlu executoriu pe cale judiciară, i-a creat o situație defavorabilă față de ipoteza în care organul fiscal ar fi emis o deciziei de impunere - deci un titlu executoriu - întrucât, în această din urmă ipoteză, ar fi beneficiat și el de toate dispozițiile legale intrate în vigoare, care permiteau eșalonarea plății, amânarea la plată și, în final, anularea debitelor fiscale; - instanța de apel a nesocotit și principiul bunei-credințe a organului fiscal, prevăzut de art. 12 din Codul de procedură fiscală, conform căruia Organul fiscal trebuie să respecte drepturile contribuabilului/plătitorului în fiecare procedură de administrare a creanțelor fiscale aflată în derulare, iar nu să îl priveze pe contribuabil de exercitarea unor drepturi proprii, datorate neglijenței sau necorespunzătoarei îndepliniri de către organul fiscal a propriilor prerogative; - lipsa emiterii acestui titlu executoriu nu îi poate fi imputată; - lipsa emiterii acestui act nu poate justifica un interes născut, actual și legitim al organului fiscal de a obține în instanță un titlu executoriu pe care el însuși a omis să îl emită pentru recuperarea unor sume care, pe de o parte, au fost achitate, iar, pe de altă parte, care ar fi fost considerate achitate de către însuși organul fiscal, dacă ar fi emis el însuși un titlu executoriu pe seama sa, pentru accesoriile născute din neplata debitului principal; - instanța de apel a omis să analizeze consecințele juridice care decurg din existența, la data introducerii acțiunii, a unui titlu de creanță în ceea ce îl privește, întrucât a calificat debitele persoanei juridice ca fiind distincte față de debitele persoanei fizice; - conform prevederilor art. II alin. (5) din O.G. nr. 30/2017: "prevederile art. 186 alin. (4), art. 206 alin. (6) și ale art. 208 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin art. I, se aplică și eșalonărilor la plată aflate în derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe. În acest caz, din oficiu, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe organul fiscal reface graficele de eșalonare și emite decizie de amânare la plată pentru penalitățile de întârziere incluse în ratele de eșalonare exigibile după data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe, iar în cazul debitorilor cu risc fiscal mic și pentru un procent de 50% din dobânzile incluse în ratele de eșalonare exigibile, după data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe"; - conform art. I pct. 71 din O.G. nr. 30/2017, art. 208 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 se modifică și are următorul cuprins: "(1) Pe perioada eșalonării la plată, penalitățile de întârziere cuprinse în certificatul de atestare fiscală se amână la plată prin decizie care se comunică debitorului odată cu decizia de eșalonare la plată. Aceste prevederi se aplică, după caz, și unui procent de 50% din majorările de întârziere, reprezentând componenta de penalitate a acestora"; - potrivit art. I. pct. 69 din O.G. nr. 30/2017, art. 206 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 se modifică și are următorul cuprins: "(6) Prevederile art. 208 se aplică în mod corespunzător pentru penalitățile de întârziere și pentru un procent de 50% din dobânzile cuprinse în certificatul de atestare fiscală"; - de la data aplicării dispozițiilor O.G nr. 30/2017, debitele care se încadrau în prevederile anterior arătate urmau a fi reevaluate, iar organul fiscal era obligat a emite noi grafice de eșalonare; - organul fiscal s-a conformat acestor dispoziții legale doar în favoarea B. S.R.L. și a emis decizia nr. 21831 din data de 17 octombrie 2017 de modificare a eșalonării inițial acordate prin efectul deciziei nr. 21041 din data de 13 septembrie 2016, deși condițiile erau îndeplinite atât pentru B. S.R.L., cât și pentru A.; - organul fiscal nu a negat niciodată aplicabilitatea acestor dispoziții legale cu privire la creanța din litigiu; - este evident că aceste dispoziții legale nu erau aplicabile la data introducerii acțiunii, respectiv 21 decembrie 2016, astfel că pretențiile formulate prin cererea introductivă de instanță nu au avut în vedere debitele diminuate conform acestor prevederi legale. Totuși, întrucât obligativitatea aplicării acestor dispoziții legale decurgea ex lege, organul administrativ era obligat să se conformeze lor și în privința debitului solicitat în instanță. În lipsa acestei conformări, instanța era chemată să corijeze voința părții, prin aplicarea legii; - după intrarea în vigoare a prevederilor art. II alin. (5) din O.G. nr. 30/2017, în mod nelegal organul fiscal nu și-a diminuat cuantumul pretențiilor în ceea ce îl privește, iar instanța de apel nu a ținut cont de faptul că, potrivit acestor dispoziții legale și a deciziilor de modificare a deciziei inițiale de eșalonare, emise de reclamanta înseși, aceasta nu mai are temei legal pentru solicitarea achitării a întregului cuantum inițial, de 859.133 RON de la A.; - câtă vreme organul fiscal deținea, la data introducerii acțiunii, un titlu de creanță atât împotriva societății B. S.R.L., cât și împotriva administratorului A., respectiv sentința penală nr. 166 din data de 9 noiembrie 2016, nu se poate susține cu temei că nu beneficiază de aceste prevederi legale, întrucât recurenta-reclamantă nu ar deține un titlu executoriu împotriva sa, ca persoană fizică; - organul fiscal a emis titlul executoriu constând în Decizia de impunere x din data de 10 iunie 2016, chiar anterior pronunțării sentinței penale nr. 166 din data de 9 noiembrie 2016; - organul fiscal era obligat să facă aplicarea prevederilor legale anterior menționate indiferent dacă titlul său de creanță era sau nu executoriu; - instanța nu a ținut seama de faptul că în privința creanței urmărite au fost aplicate dispozițiile art. 30 din O.G. nr. 6/2019 și în baza acestor norme au fost emise deciziile nr. 30246 din data de 16 decembrie 2019 și nr. 30247 din data de 16 decembrie 2019, prin care au fost anulate penalitățile de întârziere calculate pentru neplata TVA, respectiv a impozitului de profit. Aceste decizii reprezintă, în fapt, o diminuare ex lege a cuantumului accesoriilor pe care organul fiscal are dreptul de a le încasa și, prin urmare, aceste accesorii nu vor mai putea fi urmărite niciodată; - instanța de apel a concluzionat în mod corect că au fost efectuate plățile de către societatea B. S.R.L. în baza deciziei de impunere x din data de 10 iunie 2016 și că prin aceste plăți, a fost stins debitul pretins în ceea ce îl privește, însă critică soluția pronunțată de curtea de apel, pentru aceea că s-a stabilit în mod greșit că plățile efectuate de către societatea B. S.R.L. sunt în sumă de doar 736.561 RON și că prin aceasta, ar rămâne, în sarcina sa un debit neachitat în cuantum de 122.572 RON, aspect nereal. Recurentul-pârât solicită admiterea recursului incident și, pe cale de consecință, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în totalitate a apelului declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 2276 din data de 21 septembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2016, cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii ce formează obiectul acestui dosar, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în recurs, constând în onorariu avocațial. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. II.3. Apărările formulate în cauză În termen legal, la data de 16 octombrie 2020, recurentul-pârât a depus întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea acestuia și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât, precum și întâmpinare la recursul incident, prin care a formulat susțineri de admitere a recursului principal și de respingere a recursului incident. Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă la recursul incident, solicitând respingerea apărărilor formulate prin aceasta. II.4. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de reclamanta Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român, precum și recursul incident declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 82/A din data de 17 iunie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 8 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Astfel cum reiese din situația de fapt a cauzei reținută de instanțele de fond, prin sentința penală nr. 166/09.11.2016, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2016, prin care a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj cu inculpatul A., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată; inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Instanța penală a constatat acoperit, în cursul urmăririi penale, prejudiciul efectiv în sumă de 1.145.801 RON, lăsând nesoluționată acțiunea civilă. Prin dispozitivul aceleiași sentințe penale, s-a constatat că partea civilă ANAF a emis Decizia nr. 21041/13.09.2016, de esalonare la plată a obligațiilor fiscale ale debitorului S.C. B. S.R.L. Zalău. În motivarea sentinței penale nr. 166 din 09.11.2016, pronunțate de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2016, s-a reținut că în perioada 2010 - 2012, inculpatul A., în calitate de administrator la S.C. B. S.R.L., a înregistrat în evidențele contabile ale societății a unui număr de 63 facturi ce conțineau operațiuni comerciale fictive, cauzând, în acest fel, bugetului de stat un prejudiciu în sumă de 1.145.801 RON (din care 458.320 RON impozit pe profit și 687.481 RON TVA). Analizând latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, instanța penală a constatat că elementele materiale constau în dispunerea evidențierii în contabilitatea societății comerciale pe care o administrează inculpatul, a unui nr. de 63 facturi ce conțineau operațiuni comerciale fictive. Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că inculpatul a acționat cu vinovăție, în modalitatea intenției directe, întrucât a prevăzut rezultatul faptelor sale și a urmărit producerea lui prin săvârșirea faptelor. Instanța penală a mai arătat că potrivit prevederilor art. 486 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța ia act de aceasta prin sentință, iar în cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile. Constatând că între partea civilă ANAF - DRGFP Cluj-Napoca AJFP Sălaj și inculpatul A. nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. În aceste condiții, instanțele de fond din cauza de față au reținut că, în speță, pe lângă prevederile art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., trebuie luate în considerare și dispozițiile ar. 28 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Pe de altă parte, s-a reținut ca fiind incidentă în speță și dezlegarea dată de instanța supremă prin Decizia nr. 17 din din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015. Pornind de la acest cadru legal, s-a constatat că reclamanta a recurs la formularea cererii de chemare în judecată prin care a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru recuperarea accesoriilor fiscale ale debitului achitat în cursul urmăririi penale, debitul principal decurgând din impozitul pe profit și taxa pe valoarea adăugată datorate la bugetul consolidat al statului. Reclamanta a indicat ca temei de drept material prevederile art. 1357, art. 1381 și art. 1382 din C. civ. Aceasta a pretins obligarea pârâtului la plata sumei de 859.133 RON (687.432 RON dobânzi și 171.701 RON penalități de întârziere), reprezentând dobânzile și penalitățile de întârziere aferente prejudiciului în sumă de 1.145.801 RON stabilit în dosarul nr. x/2016, cauzat bugetului statului prin fapta culpabilă a pârâtului, precizându-se că aceste dobânzi și penalități au fost calculate începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență, până la data stingerii sumei datorate, așadar, pentru intervalul 27.09.2010 - 8.08.2016. Reclamanta a susținut prin cererea de chemare în judecată că prejudiciul total de 1.145.801 RON a fost achitat pe tipuri de obligații bugetare, respectiv taxa pe valoarea adăugată în sumă de 687.481 RON și impozit pe profit în sumă de 458.320 RON. S-a precizat că, la calculul dobânzilor și penalităților de întârziere, s-a avut în vedere și data efectuării plăților în contul taxei pe valoarea a adăugată și al impozitului pe profit, întrucât plata prejudiciului s-a făcut fracționat. Totodată, aceeași reclamantă a arătat că "prin Decizia AJFP Sălaj F-Sj nr. 128/10.06.2016, s-au înregistrat pe Codul fiscal al S.C. B. S.R.L. accesorii în sumă totală de 736.561 RON, iar pentru diferența de accesorii în sumă totală de 110.016 RON din care dobânzi 93.298 RON și penalități de întârziere în sumă de 167.718 RON, urmând a fi puse în aplicare prevederile Ordinului nr. 2047/2016 al Președintelui ANAF", reclamanta invocând în acest sens, dispozițiile de pct. 2.15 al acestui Ordin." Prima instanță a admis în totalitate cererea de chemare în judecată dispunând obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 859.133 RON, din care 687.432 RON dobânzi și 171.701 RON penalități aferente prejudiciului în sumă de 1.145.801 RON, stabilit în dosarul penal nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj, către reclamantă. Prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul declarat de pârât, dispunând admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, astfel că, pârâtul a fost obligat la plata în favoarea reclamantei a sumei de 122.572 RON reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, rămase neachitate din suma de 859.133 RON, aferente prejudiciului principal în cuantum de 1.145.801 RON, stabilit în dosarul penal nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj. Recurenta-reclamantă, în debutul motivelor de recurs, pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susține că, pe de o parte, instanța de apel nu a motivat de ce a ajuns la concluzia admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, că unele dintre considerentele prezentate în motivarea deciziei, sunt contradictorii. În demonstrarea tezei motivelor contradictorii, recurenta-reclamantă învederează că deși a reținut că răspunderea persoanei fizice este distinctă de răspunderea persoanei juridice, cu toate acestea, analizând pretențiile sale împotriva pârâtului, se raportează la chestiuni străine de natura cauzei, anume la răspunsul pe care l-a transmis la relațiile solicitate de instanța de apel, sens în care a concluzionat că "întreaga sumă stabilită prin decizia de impunere nr. x/10.06.2016 ca fiind datorată de B. S.R.L., cu titlu de accesorii fiscale în legătură cu dosarul penal, a fost achitată până a data pronunțării prezentei decizii (500.095 RON + 236.466 RON = 736.561 RON)." În aceste condiții, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit instanța de apel a luat în considerare situația fiscală a B. S.R.L. și a stabilit prejudiciul prin diferența dintre suma pretinsă în cererea de chemare în judecată (859.133 RON) și plățile efectuate de B. S.R.L. (736.561 RON), deși a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile Ordinului Președintelui ANAF nr. 2047/2016. Totodată, recurenta-reclamantă face trimitere la dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale care reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte de evaziune fiscală prevăzută în această lege. De asemenea, se impută instanței de apel neobservarea dispozițiilor art. 19 alin. (5) din C. proc. pen. care stabilesc că repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile, iar art. 1385 din C. civ. stipulează repararea integrală a prejudiciului, anume, atât pierderea suferită de cel prejudiciat, cât și câștigul nerealizat de acesta. Recurenta-reclamantă, în acest context, indică și Decizia nr. 17/2015 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a mai subliniat de aceeași recurentă că, în cauza de față, cererea de chemare în judecată a fost formulată împotriva persoanei fizice, iar nu a persoanei juridice B. S.R.L., astfel că, instanța de apel a analizat în fapt și în drept aspecte străine de cauză, respectiv situația fiscală a acestei societăți, care nu are calitatea de parte în cauză. Recurenta-reclamantă susține că administratorul unei societăți are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, constând în prejudicierea statului ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale. Rezultă că legea instituie o răspundere pentru fapta proprie a administratorului societății comerciale, iar nu a persoanei juridice, întrucât administratorul este reprezentantul legal al căruia îi incumbă o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziții legale prevăzute de Legea nr. 241/2005. Recurentul-pârât, în esență, susține că în mod nelegal curtea de apel a considerat că suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată ar fi diferită de cea datorată de societatea B. S.R.L., iar. pe de altă parte, că instanța a omis să constate că, deși decizia SJ-F 128 din data de 10 iunie 2016 a fost emisă doar pentru suma de 736.561 RON, deciziile nr. 21041 din data de 13 septembrie 2016, nr. 21831 din data de 17 octombrie 2017 și nr. 30247/2019 au avut în vedere atât suma de 736.561 RON, cât și suma de 122.572 RON la plata căreia instanța de apel a dispus obligarea sa către reclamantă. S-a imputat instanței de apel omisiunea de a analiza consecințele juridice care decurg din existența, la data introducerii acțiunii, a unui titlu de creanță în ceea ce îl privește, întrucât a calificat debitele persoanei juridice ca fiind distincte față de debitele persoanei fizice. Același recurentul-pârât a mai arătat că nu au fost aplicate corect dispoziții legale incidente, anume art. II alin. (5) din O.G. nr. 30/2017, respectiv ale art. 208 și art. 206 din Legea nr. 207/2015, astfel cum acestea au fost modificate prin art. I din O.G. nr. 30/2017 și nici art. 30 din O.G. nr. 6/2019 și art. 186 alin. (1) Codul de procedură fiscală cu privire la creanța dedusă judecății în acest litigiu, creându-i-se un tratament discriminatoriu față de persoana juridică B. S.R.L.. Din economia criticilor formulate de ambele părți, reluate în sinteză în cele ce preced în scopul plasării lor în contextul de fapt și de drept al cauzei, Înalta Curte reține că reclamanta susține că soluționarea cauzei este supusă dispozițiilor legii civile, fiind o cerere în răspundere civilă delictuală, sens în care face trimitere la prevederile art. 19 din C. proc. pen. și, consecutiv, la cele ale art. 1357, 1381 și art. 1382 din C. civ., în timp ce recurentul-pârât se raportează la natura fiscală a accesoriilor pe care reclamanta le solicită pe calea acțiunii de față (dobânzi și penalități aferente debitului principal acoperit în cursul urmării penale, debit decurgând din impozitul pe profit și taxa pe valoarea adăugată), solicitând aplicarea regulilor din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr. 30/2017 și O.G. nr. 6/2019, în sensul acordării unor facilități la plată, întocmai ca cele aplicabile și aplicate deja, de altfel, persoanei juridice B. S.R.L. prin decizia de eșalonare . nr. 21041/13.09.2016, a deciziei nr. 21831 din data de 17 octombrie 2017 modificare a acestei decizii de eșalonare și a deciziei nr. 30247/2019. Înalta Curte constată că, instanța de apel a confirmat că prin cererea de chemare în judecată se urmărește antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, reținând că obligațiile fiscale stabilite în sarcina B. S.R.L. prin Decizia de impunere nr. x/2016 nu se confundă cu obligația de reparare a prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii, al cărei debitor este pârâtul. S-a apreciat că pârâtul este obligat să repare integral prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii, atât în privința debitului principal, cât și a accesoriilor aferente, deopotrivă datorate conform deciziei în recurs în interesul legii nr. 17/2015. Curtea de apel a reținut că răspunderea pârâtului nu se confundă cu cea a societății al cărui administrator a fost la data săvârșirii infracțiunii, apreciindu-se că pârâtul răspunde pe temei civil delictual pentru prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii, iar societatea răspunde pe temei fiscal pentru obligațiile fiscale principale de la plata cărora a fost exonerată ca urmare a înregistrării unor operațiuni fictive în contabilitatea sa de către administrator, precum și pentru obligațiile fiscale accesorii aferente acestora. Ca atare, instanța de apel a stabilit că pârâtul nu poate opune creditorului fiscal obligațiile fiscale stabilite în sarcina societății sau eventualele facilități la plată acordate acesteia, întrucât el este străin de raportul juridic fiscal existent între debitorul fiscal (societatea B. SRL) și organul fiscal. Răspunderea pârâtului pentru sumele în litigiu nu este solicitată în calitate de debitor fiscal, ci în calitate de autor al unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Cu toate acestea, după ce a apreciat în sensul celor anterior menționate, instanța de apel a procedat la analizarea situației fiscale a B. S.R.L. pentru a decide asupra temeiniciei pretențiilor formulate de reclamantă împotriva pârâtului persoană fizică, deducând din suma solicitată prin petitul cererii de chemare în judecată (859.133 RON) suma achitată de debitorul fiscal B. S.R.L. până la data soluționării apelului (în baza deciziei de impunere nr. x/2016, a deciziei de eșalonare la plată a obligațiilor fiscale nr. 21041/13.09.2016 și a deciziei de modificare a acestei decizii de eșalonare nr. 21831/17.10.2017), astfel încât, a dispus obligarea pârâtului la achitarea sumei rezultante, 122.572 RON. Înalta Curte apreciază că instanța de apel nu a stabilit natura juridică a raporturilor obligaționale deduse judecății, a lăsat nelămurite aspecte esențiale pentru soluționarea pricinii și a invocat argumente contradictorii în demonstrarea soluției, astfel încât, nu este posibilă exercitarea controlului judiciar cu privire la dezlegarea dată fondului pretențiilor. Astfel, deși s-a pornit de la premisa pronunțării hotărârii penale definitive de condamnare a pârâtului pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în baza acordului de recunoaștere a vinovăției, constatându-se că în temeiul art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, având în vedere că între partea civilă și inculpat nu s-a încheiat tranzacție sau un acord de mediere, curtea de apel nu a dat acestei hotărâri penale semnificația prevăzută de lege. Înalta Curte constată că art. 486 alin. (2) teza finală din C. proc. pen. stabilește astfel: "În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile." Această normă reprezintă o aplicare particulară și complementară a regulii generale înscrise la art. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., potrivit căreia: "(1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o." Din interpretarea și aplicarea coroborată a acestor două norme, instanța de apel era ținută să stabilească limitele în care putea avea loc judecata în cererea ce i-a fost dedusă spre soluționare, în etapa controlului judiciar, și să dea efectul prevăzut de lege hotărârii penale definitive de condamnare în baza acordului de recunoaștere a vinovăției, cu luarea în considerare a specificului infracțiunii pentru care pârâtul a fost condamnat (ilicitul penal în materia disciplinei bugetare), dar și a dezlegării obligatorii pentru instanțe, cu privire la interpretarea art. 19 din C. proc. pen., în cazul condamnării unui inculpat pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală. Ca atare, Înalta Curte constată că deși instanța de apel a reținut că pârâtul a fost condamnat pentru infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 constând, din punct de vedere al laturii obiective, în evidențierea în contabilitatea societății B. S.R.L. al căreia administrator era a unui număr de 63 facturi fiscale care atestau operațiuni comerciale fictive, nu a constatat și consecința produsă, prin săvârșirea infracțiunii, pentru bugetul consolidat al statului, anume faptul că, prin aceste evidențe contabile fictive, inculpatul a creat pentru societate condițiile sustragerii acesteia, în calitate de contribuabil (debitor fiscal), de la plata impozitului pe profit și a taxei pe valoarea adăugată, aceste taxe și impozite nefiind datorate de către pârât, în calitate de persoană fizică. Câtă vreme, potrivit art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., în fața instanței civile, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare, pronunțate în baza acordului de recunoaștere, operează numai cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, iar nu și pentru întinderea prejudiciului, rezultă că, instanța de apel trebuia să procedeze la o verificare nemijlocită a prejudiciului în cauza de față, iar nu să preia ceea ce și prima instanță reținuse, anume că prejudiciul a fost "stabilit în dosarul penal nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj", mențiune care se regăsește în dispozitivul deciziei recurate. Este de precizat că în ceea ce privește creanța principală, reclamanta a susținut că acesta este în sumă de 1.145.801 RON și decurge din sumele datorate cu titlu de impozit pe profit și taxă pe valoarea adăugată, creanța fiscală principală fiind acoperită pe parcursul urmării penale, iar ceea ce solicită în cauza de față (suma de 859.133 RON) constituie accesorii fiscale (dobânzi și penalități aferente creanței principale). Cu privire la prejudiciu, instanța de apel nu a verificat dacă acesta a fost achitat de către pârâtul cauzei (în calitate de inculpat, ca persoană fizică) - posibilitate evocată chiar de dispozițiile art. 10 alin. (1 2 ) din Legea nr. 241/2005 - ori dacă acesta a făcut-o pe seama societății B. S.R.L. al cărei administrator era. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că deși curtea de apel a stabilit că răspunderea societății în legătură cu prejudiciul produs bugetului consolidat al statului (în speță, doar accesoriile fiscale) este distinctă de răspunderea civilă delictuală a pârâtului, Înalta Curte constată că o atare concluzie nu este demonstrată în cauză. În acest sens, era relevant ca instanța de apel să fi identificat (dacă acestea există) dispozițiile legale care ar fi permis să se angajeze răspunderea civilă delictuală de drept comun a unei persoane fizice (pârâtul din cauza de față fiind chemat în judecată în această ipostază) pentru obligațiile fiscale ale persoanei juridice sau norme legale. Simetric, Înalta Curte reține, că recurenta-reclamantă susține că răspunderea persoanei fizice este distinctă de răspunderea persoanei juridice, limitându-se a afirma în motivele de recurs, în termeni generali, fără a indica sursa unei astfel de concluzii, că "administratorul unei societăți comerciale are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, constând în prejudicierea statului ca urmare a nerespectării unor dispoziții legale. Rezultă, așadar, că legea instituie o răspundere pentru faptă proprie a administratorului societății comerciale, iar nu a societății comerciale ca persoană juridică, întrucât administratorul este reprezentantul legal căruia îi incumbă o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziții legale prevăzute în Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală care a și fost reținută ca temei de drept al faptelor comise de pârât." Or, astfel cum deja s-a arătat, prejudiciul creat bugetului consolidat al statului a constat în sustragerea societății B. S.R.L. de la plata impozitului pe profit și a taxei pe valoarea adăugată ca urmare a conduitei ilicite (circumscrise ilicitului penal sub forma evaziunii fiscale) a administratorului său, recurentul-pârât din cauză, prin înregistrarea în contabilitatea societății a unor facturi fiscale care atestau operațiuni comerciale fictive; consecutiv, achitarea cu întârziere a acestor obligații fiscale (în cursul urmăririi penale) a antrenat și aplicarea dobânzilor și a penalităților de întârziere, cu titlu de accesorii fiscale, anume suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată. În această ordine de idei, pentru a demonstra concluzia unei răspunderi proprii, răspundere civilă delictuală a pârâtului persoană fizică, instanța de apel trebuia să determine norma legală care indica o astfel de transmitere a obligației de plată a accesoriilor fiscale de la societate la persoana fizică a administratorului său (condamnat pentru evaziune fiscală), ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. Înalta Curte apreciază că, în temeiul dispozițiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., spre o atare finalitate, curtea de apel putea solicita reclamantei lămuriri sub aspectul celor pretinse în cauză, având în vedere că aceasta susține că este în măsură să ceară repararea prejudiciului (accesoriile fiscale) atât de la societatea B. S.R.L. (prin emiterea Deciziei de impunere nr. x/10.06.2016, urmată de decizia de eșalonare la plată nr. x/13.09.2016, modificată prin Decizia nr. 21831/17.10.2017), cât și de la pârâtul cauzei, fără a justifica în baza unui temei legal posibilitatea acestei dublări a reparației fie prin normele Legii nr. 241/2005, fie ale Codul fiscal ori cele ale Codului de procedură fiscală; în plus, aceeași recurentă-reclamantă nu a justificat nici aplicabilitatea normelor dreptului comun - răspunderea civilă delictuală, în prezența unor norme speciale, prioritare în aplicare. În acest context, se reține că recurenta-reclamantă se limitează la a face trimitere la prevederile art. 19 din C. proc. pen. ca temei care permite în speță invocarea răspunderii civile delictuale (art. 1357, 1381 și 1382 din C. civ.). În același timp, se indică de către aceeași recurentă-reclamantă Decizia nr. 17/2015, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, fără însă a decela reala problemă de drept asupra căreia s-a dat o dezlegare unitară în cadrul acestui mecanism procedural. Astfel, prin această decizie de unificare, obligatorie pentru instanțele judecătorești, s-au stabilit următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen. stabilește: În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală." Din considerentele acestei decizii, rezultă că s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanțe, că în situația condamnării unui inculpat pentru infracțiuni de evaziune fiscală, deși art. 19 din C. proc. pen. face referire la acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, această referire s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu și nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acțiunii civile și prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracțiunii ce constituie temeiul acțiunii penale (a se vedea, în acest sens, paragraful 17 al Deciziei). Pe de altă parte, s-a reținut (par. 18 din aceeași Decizie) că textul de lege menționat relevă caracterul accesoriu al acțiunii civile în raport cu acțiunea penală, dar și particularitatea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal care își are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracțiune, aceeași infracțiune cu privire la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Totodată, la paragrafele 21.23 și 21.24, s-a apreciat după cum urmează: "21.23. Așadar, în conformitate cu dispozițiile legale sus-menționate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale și accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală. 21.24. În consecință, împrejurarea că unele componente ale administrării creanțelor fiscale, precum stabilirea și verificarea contribuțiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 și Ordonanța Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecății, atât din punct de vedere formal, cât și substanțial, completarea Codul fiscal și a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă." Independent de împrejurarea că prevederile art. 19 din C. proc. pen. nu sunt incidente într-o acțiune civilă formulată ulterior finalizării procesul