ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 429/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 07 mai 2019 pe rolul Tribunalul Sălaj, secția civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu, cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de despăgubiri, în temeiul dispozițiilor art. 58 și art. 72 din C. civ. coroborate cu cele ale art. 15 din Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale, art. 96, art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 și art. 52 din Constituția României.

Sentința pronunțată de Tribunalul Sălaj Prin sentința civilă nr. 1 din 08 ianuarie 2020, Tribunalul Sălaj, secția civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 137 A din 03 septembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1 din 08 ianuarie 2020 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr. x/2019.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 137 A din 03 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate. 4.1. Recurentul-reclamant A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată la Curtea de Apel Cluj sau la Tribunalul Sălaj. În drept, recurentul și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 483 și urm. din C. proc. civ., pe prevederile art. 1 (5): "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie"; pe prevederile art. 52: Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică: "(l)Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei; (2) Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică în cauza de față Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 554/2004; (3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii în cauza de față prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 - și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență"; pe prevederile art. 20 (l) și (2) - "Tratatele internaționale privind drepturile omului, "(l) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte; "(2) Dacă există neconcordanțe între pactele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile"; pe prevederile art. 21 "Accesul liber la justiție"; art. 24 "Dreptul la apărare"; art. 31 "Dreptul la informație"; articole cuprinse în Constituția României, pe prevederile art. 58 (l) din C. civ. - Drepturi ale personalității: "Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și la alte asemenea drepturi recunoscute de lege", pe prevederile art. 72 (l) și (2) din C. civ. - Dreptul la demnitate: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale; (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute în art. 75"; pe prevederile art. 15 din Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale - "Drepturile personalității sunt ocrotite de lege." "Dintre aceste drepturi fac parte: dreptul la demnitate, dreptul la onoare, dreptul la nume, dreptul la renume, dreptul la imagine, dreptul la renume, dreptul la sănătate, dreptul la informație, accesul liber la justiție, etc.; "Enumerarea acestor drepturi este nelimitativă"; pe prevederile art. 24 (3) - Obligația executării cuprinse în Capitolul III - Procedura de executare din Legea nr. 554/2004, pe prevederile art. 287 (l) lit. (b) din C. pen.: "Nerespectarea unei hotărâri judecătorești prin refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă"; pe prevederile art. 297 (l) din C. pen. - Abuzul în serviciu; pe prevederile art. 298 din C. pen. - Neglijența în serviciu; pe prevederile art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: "Orice persoană are dreptul la satisfacerea efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege"; pe prevederile art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: "Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală...nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri"; pe prevederile art. 22 și următoarele din Legea nr. 554/2004, pe prevederile art. 96 și ale art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 și pe prevederile cuprinse în Statutul Asociației "B.". Recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel nu a ținut cont în motivarea deciziei atacate de prevederile acestor articole de lege, articole din Constituția României și articole din tratatele internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte semnatară. Nelegalitatea deciziei atacate a fost susținută de recurentul-reclamant prin prisma lipsei de conținut juridic în contextul menținerii de către instanța de apel a soluției primei instanțe în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată a Statului Român, soluție ce a fost viciată prin depunerea adresei nr. x/03.06.2019, adresată Tribunalului Sălaj, de către secretarul general al Ministerului Finanțelor Publice în calitate de reprezentant legal al Statului Român, domnul C.. Dând curs adresei menționate, al cărui conținut a fost redat în parte, procedând în aceeași manieră ca instanța de fond, în opinia recurentului-reclamant, instanța de apel a respins apelul pe motive puerile, nelegale cu încălcarea drepturilor personalității recurentului-reclamant, atâta timp cât a dat curs intervenției reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și, din acest punct de vedere, se pune întrebarea dacă exercitarea atribuțiilor acestuia, reglementate prin legea organică, permit acestei autorități a Statului Român să se implice în proces. Câtă vreme se cunoaște că Consiliului Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției, în motivarea deciziei atacate cu recurs nu apare nicio referire la legalitatea/nelegalitatea intervenției politicului în actul de justiție. A mai arătat că în cererea introductivă de instanță a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la acordarea de despăgubiri morale în conformitate cu prevederile Constituției României, a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte semnatară, însă cu respectarea prevederilor Legii nr. 554/2004 având ca argument faptul că a câștigat două procese civile, în baza Legii nr. 544/2001, în care părți au fost Consiliul Superior al Magistraturii și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, fiind pronunțate două decizii definitive/irevocabile de către două instanțe de judecată din cadrul Curții de Apel Cluj, ce au fost învestite cu formulă executorie, prin care cele două autorități ale Statului Român au fost obligate să comunice recurentului informații de interes public, însă nici până la momentul depunerii cererii de recurs, aceste informații nu au fost comunicate recurentului sau Asociației "B.". Or, prevederile art. 52 din Constituție, dar și legea penală, obligă Tribunalul Sălaj, ca instanță de executare, să "execute" cele două autorități ale Statului Român, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004. Un alt argument vizează faptul că procurorii D. și E., foști procurori general/procuror general adjunct în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, printr-o adresă, au anulat trei plângeri penale depuse de către recurent fără să emită ordonanțe de clasare și fără să se efectueze cercetări penale în cauze, cu încălcarea gravă a legii penale. Astfel, plângerea penală depusă de către recurent împotriva acestora a fost respinsă de către procurorul de caz/judecătorul de cameră preliminară pe motive puerile/nelegale. A susținut depunerea a două plângeri penale la secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție împotriva judecătorilor și procurorilor implicați în dosarul nr. x/2019, ce formează obiectul dosarelor nr. x/2019 și nr. y/2019, arătând că dreptul la demnitate, la onoare, la renume, la imagine, la nume, liberul acces la justiție, dreptul la apărare au fost încălcate cu bună știință de către judecători/procurori din cadrul Judecătoriei Zalău/Tribunalului Sălaj/Curtea de Apel Cluj și de la parchetele adiacente. Cu privire la nelegalitatea și netemeinicia deciziei recurate, a arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că precizarea motivelor de apel a fost depusă tardiv atâta timp cât cererea de apel adresată Tribunalului Sălaj a cuprins și motivele, fiind depusă cu respectarea termenului legal, iar la data de 20 august 2020, a depus la dosarul cauzei înscrisul intitulat precizări la acțiune și nu motivele de apel, cu respectarea prevederilor art. 478 (2) din C. proc. civ. A mai arătat că motivarea deciziei atacate s-a bazat pe preluarea unor pasaje din cererea de apel și motivarea sentinței civile nr. 1/08.01.2020 a Tribunalul Sălaj. Redând din cuprinsul decizie atacate (pagina 12), a susținut recurentul-reclamant că în raport de art. 470 din C. proc. civ., în mod greșit, instanța de apel a reținut că indicarea în cererea de apela motivelor în drept ar constitui un motiv de apel nefondat. În acest sens, a precizat că instanța de apel nu a făcut trimitere la încălcarea gravă a legii civile/penale de către Consiliul Superior al Magistraturii și a Autorității Naționale pentru Restituirea, precum și la încălcarea gravă a legii penale de către procurorii D. și E., ambii din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în considerarea argumentelor expuse anterior. Contrar celor reținute de instanța de apel, aspectele prezentate pe fondul cauzei nu au fost luate în seamă de către prima instanță, iar instanța de apel nu a făcut referire la toate aspectele deduse judecății în apel. De asemenea, nu poate fi reținută susținerea instanței de apel cu referire la implicarea politicului în actul de justiție având în vedere adresa nr. x/03.06.2019, ce a fost comunicată Tri­bunalului Sălaj și Consiliului Superior al Magistraturii de către domnul C., cu același conținut, cu același număr și aceeași dată poștală. Or, în opinia recurentului-reclamant, O.M.F.P nr. 1853/2019 nu este o lege, iar în ipoteza în care este nelegal, nici o lege din România nu poate obliga la respectarea acestuia. Deși a susținut și probat prin cererea introductivă existența unor erori judiciare ce au determinat încălcarea în mod grav a drepturilor personalității prin acele încheieri/sentințe/decizii/ordonanțe, atât instanța de fond și instanța de apel doar le-a amintit, fără a analiza motivele invocate de recurent. Cu privire la argumentele instanței de apel, potrivit cu care: "Faptul că reclamantul a câștigat sau nu un proces a fost analizat de către prima instanță doar prin prisma a ceea ce este relevant în prezenta cauză, anume dacă există un prejudiciu personal...urmarea faptelor mai multor magistrați români, care...și-au exercitat funcția cu rea-credință și gravă neglijență, încălcându-i drepturile personalității și producând deteriorarea gravă a sănătății acestuia", făcând referire la art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 20 -Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. (5) din Constitu­ția României, a arătat că atingerea drepturilor personalității, drepturi ce sunt garantate de Constituția României și art. 15, art. 27 din Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale, nu pot fi cuantificate. Drept urmare, nici instanța de fond și instanța de apel nu au dreptul să cuantifice măsura în care i-au fost afectate drepturile menționate și sănătatea. Solicitarea daunelor morale reprezintă un drept constituțional al recurentului, fiind prevăzut de legile interne și internaționale în materie. Cu privire la considerentele deciziei atacate de la pagina 12 alin. (7), a precizat că instanța de apel era obligată să motiveze soluția adoptată, potrivit art. 425 (1) lit. (c) din C. proc. civ.. Or, motivarea decizie atacate nu cuprinde motivele de fapt și de drept ce au condus la soluția pronunțată, ci reprezintă o preluare a motivelor cererii de apel și a motivării sentinței civile a instanței de fond. Restul motivării reprezintă o încercare a acestor instanțe de a da curs conducerii Consiliului Superior al Magistraturii în sensul invocării unor motive puerile/nelegale în baza cărora să se respingă cererea depusă de recurent. Procedând astfel, judecătorii nu s-au supus legii, nu au fost independenți, potrivit art. 124 (3) din Constituția României, urmare a implicării politicului în actul de justiție, sens în care, în mod greșit, instanța de apel a reținut modalitatea în care instanța de fond a motivat respingerea cererii de chemare în judecată a Statului Român. Redând din considerentele deciziei atacate de la pagina 14 alin. (2), cu referire la art. 124 din Constituția României, recurentul-reclamant a arătat că atât Tribunalul Sălaj, ca instanță de executare, cât și Curtea de Apel Cluj au încălcat grav legea civilă/penală prin faptul că nu au dispus executarea Consiliului Superior al Magistraturii și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, după cum se prevede în Cap. III Procedura de executare și în art. 24 (3) din Legea nr. 544/2004, iar procurorii D. și E. au încălcat grav legea penală în contextul în care respingând cele trei plângeri penale nu au emis ordonanțe de clasare. Instanța de apel a apreciat că nu sunt motive reale/legale să solicite daune morale/despăgubiri Statului Român, deși judecătorii incriminați și-au exercitat sarcinile de serviciu cu rea-intenție și gravă neglijență. Or, în legislația civilă/penală din România nu există nici o prevedere/articol de lege care să indice cine sau care este instanța de judecată care poate decide când există eroare judiciară în cadrul unei hotărâri judecătorești/rezoluție, ci prevederile art. 96 pct. (4) din Legea nr. 303/2004 reglementează ipotezele specifice în care există eroare judiciară. În mod greșit instanța de apel a făcut referire la modul în care se face analiza unor soluții date de către completele de judecată la care s-a raportat în motivarea cererii câtă vreme cererea de chemare în judecată a Statului Român a fost motivată în drept și fapt în baza legislației interne și internaționale. Sub acest aspect, a solicitat instanței de fond/apel să admită cererea pri­vind acordarea de despăgubiri în baza prevederilor art. 52 din Constituția României și a celor din Legea nr. 554/2004, cu respectarea dispozițiilor art. 906 din C. proc. civ., coroborate cu prevederile din tratatele internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte semnatară. Astfel, argumentele instanței de apel de la pagina 14 sunt simple speculații ale menite a veni în sprijinul respingerii cererii sale, având în vedere prevederile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, precum și faptul că există două decizii definitive/irevocabile emise de către două instanțe de la Curtea de Apel Cluj, care nu au fost puse în practică de către Consiliul Superior al Magistraturii și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ce se constituie în erori judiciare. Cu privire la considerentele deciziei atacate de la pagina 14 alin. (4) și (5), a precizat că dispozițiile art. 425 (1) din C. proc. civ. prevăd că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată, iar art. 194 din C. proc. civ. stipulează ce anume trebuie să cuprindă cererea de chemare în judecată, astfel încât a expus în cele 300 de pagini sentințele/deciziile legale și ilegale care au legătură cu prezenta cauză. A mai arătat că ambele instanțe fond/apel au respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de reprezentantul pârâtului Statul Român, Ministerul Finanțelor Publice. În mod greșit instanța de apel a apreciat acțiunea întemeiată pe prevederile Legii nr. 554/2004, modificată în anul 2008, atâta timp cât prevederile art. 24 (3) din lege este aplicabil în contextul în care cererea a fost motivată prin prisma unor sentințe/decizii/ordonanțe survenite de-a lungul anilor, iar în baza prevederilor Constituției României și a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului a dat în judecată în mod legal Statul Român și a solicitat despăgubiri bănești, așa cum prevede articolul menționat. La pagina 17 din decizia atacată, instanța de apel a reținut "La fel ca în cazul vătămării, care trebuie să aibă un caracter grav...", însă gravi­tatea atingerii drepturilor personalității nu este cuantificabilă, iar în lumea civilizată drepturile și libertățile fundamentale ale omului trebuie respectate ad litteram, rolul justiției fiind acela de a le apăra. Cu privire la producerea unor erori judiciare în sentințele/deciziile/ordonanțele la care a făcut referire în motivarea fondului/apelului, a precizat că instanța de apel în mod greșit a apreciat: "Astfel, hotărârile judecătorești definitive și încheierile, referitor la care intimatul a apreciat că s-a produs o eroare judiciară, nu sunt în mod evident contrare legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin acestea neafectându-se grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei." În contextul unei motivări nelegale/netemeinice a deciziei atacate, instanța de apel a respins apelul declarat de către subsemnatul dar și apelul declarat de către pârât, ca nefondate, în baza prevederilor art. 466 și urm. din C. proc. civ. și a prevederilor art. 480 din același cod, fără a indica care sunt articolele pe care se sprijină această soluție. 4.2 Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința schimbării în parte a sentinței civile nr. 1 din 08 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă, în sensul admiterii excepțiilor invocate și respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A.. A criticat pârâtul decizia instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte: În mod greșit, instanțele de fond și apel au apreciată că reclamantul justifică calitatea procesuală activă având în vedere că, prin acțiunea formulată, a pretins un prejudiciu personal urmare a faptelor mai multor magistrați români, care și-au exercitat funcția cu rea-credință și gravă neglijență în mai multe procese, încălcându-i astfel reclamantului drepturile personalității și provocându-i deteriorarea gravă a sănătății. Din modul de formulare a cererii de chemare în judecată reiese că pretenții solicitate decurg din litigiile înregistrate pe rolul Tribunalului Sălaj, respectiv dosarele nr. x/2009 și nr. y/2012, ce au avut ca obiect "comunicare informații de interes public", în care a figurat ca reclamantă B., reprezentată prin președinte A.. Prin urmare, o eventuală legitimare procesuală activă ar putea avea asociația pretins prejudiciată, respectiv B., și nu A., în nume propriu. Față de cele învederate, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii apelului, admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului și respingerii acțiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Cu privire la excepția inadmisibilității, respinsă în mod greșit de instanța de fond și apel, recurentul-pârât a arătat că verificarea îndeplinirii condițiilor erorii judiciare este un aspect care ține de fondul cauzei, astfel că acțiunea reclamantului este admisibilă. Din această perspectivă, a susținut că acțiunea, prin care reclamantul a învestit instanța de judecată, a fost întemeiată pe prevederile Constituției României, ale tratatelor internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte semnatară și pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. În raport de data intrării în vigoare a Legii nr. 242/2018, pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prin care a fost modificat art. 96 din Legea nr. 303/2004, noua reglementare a erorilor judiciare nu este aplicabilă din punct de vedere al dreptului substanțial situației deduse judecății cu privirea la prejudicierea printr-o serie de hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2009 - 2012. Aceasta întrucât principiul neretroactivității legii civile împiedică aplicarea legii noi pentru situații născute înainte de intrarea ei în vigoare, iar constatarea existenței sau inexistenței unei erori judiciare, se raportează la dispozițiile legale în vigoare la data producerii faptului juridic pretins prejudiciabil. Prin urmare, din perspectiva legii aplicabile, toate consecințele juridice care derivă din producerea unei erori judiciare sau a unei eventuale privări nelegale de libertate (ipoteză care nu se regăsește în cauză), nu ar putea fi guvernate decât de legea sub imperiul căreia această eroare ar fi fost săvârșită. Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., consacră regula potrivit căreia, dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare art. 24 și, în mod corespunzător art. 25 alin. (1), statuează că procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi. Ca atare, legea de procedură ce a guvernat litigiile pretins cauzatoare de prejudicii este anterioară Legii nr. 242/2018 (18.10.2018), prin care au fost introduse dispozițiile actuale ale art. 96 din Legea nr. 303/2007. Până la adoptarea Legii nr. 242/2018, conform dispozițiilor art. 96 alin. (4), în forma la data de referință, dreptul unei persoane vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Din această perspectivă, intimatul nu a făcut dovada îndeplinirii, în prealabil, a condiției obligatorii referitoare la stabilirea prin hotărâre judecătorească definitivă, a răspunderii disciplinare sau penale a magistraților, pentru fapte săvârșite în timpul procesului, de natură să determine o eroare judiciară. Astfel fiind, actele și faptele juridice încheiate, ori după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. În contextul expus, răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale, iar reclamantul nu a făcut dovada, potrivit dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data pronunțării hotărârilor pretins cauzatoare de prejudicii, a existenței unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, de natură să determine o eroare judiciară, sens în care acțiunea este inadmisibilă.

Apărările formulate în cauză Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În susținerea poziției sale procesuale, recurentul-reclamant a reiterat aspectele dezvoltate în cererea de recurs, prin raportare la motivele de recurs formulate de recurentul-pârât. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A.. A arătat că, în mod corect, instanța de apel, a respins apelul reclamantului, ca nefondat, reținând că în analiza susținerilor acestuia prima instanță a expus argumentele sale, cu referire la dispozițiile art. 96 alin. (1) - (5), art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 și art. 1357 alin. (1) din C. civ. De asemenea, în mod corect, curtea de apel a respins, ca tardivă, precizarea motivelor de apel, potrivit art. 478 și art. 468 din C. proc. civ. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare și concluzii scrise. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: a) În legătură cu recursul declarat de reclamantul A.: 1. Astfel cum a arătat și instanța de apel, adresa nr. x/03.06.2019 transmisă conducerii administrative a Tribunalului Sălaj de către Ministerul Finanțelor Publice, prin care Tribunalului i se adresează rugămintea de a comunica un punct de vedere cu privire la pretențiile formulate de reclamantul A. în prezentul proces, precum și cu privire la oportunitatea intervenirii în proces, ca intervenient voluntar accesoriu în apărarea Statului Român, a Tribunalului Sălaj, nu a fost, în concret, de natură a afecta independența judecătorului cauzei și, implicit, dreptul reclamantului la un proces echitabil. Remarcând, pe bună-dreptate, caracterul vădit inoportun al acestei adrese, Înalta Curte observă că Tribunalul Sălaj, prin președintele său și în absența oricărei implicări a completului de judecată, i-a comunicat Ministerului Finanțelor Publice că "este exclusă implicarea instanței în care își desfășoară activitatea judecătorul care ar fi provocat eroarea judiciară", precum și că "Emiterea unui punct de vedere al Tribunalului Sălaj cu privire la pretențiile pe care reclamantul le-a supus judecății ar constitui o încălcare flagrantă a independenței justiției garantate de art. 124 din Constituția României, în componenta sa privind independența funcțională a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei la care faceți referire". . Acest răspuns instituțional al Tribunalului Sălaj corespunde în totul exigențelor privitoare la asigurarea, în raport cu orice altă autoritate a statului, a independenței judecătorului de caz, refuzul categoric al conducerii administrative a Tribunalului Sălaj de a considera că s-ar impune să procedeze în maniera sugerată în cuprinsul adresei constituindu-se prin el însuși într-o garanție a independenței judecătorului învestit cu soluționarea procesului, consolidându-i convingerea că, din toate punctele de vedere, se bucură de o deplină putere de decizie, conform legii, în procesul cu a cărui soluționare fusese învestit. Nu s-ar putea, deci, considera, așa cum pretinde reclamantul, că ar fi existat o imixtiune în actul de justiție care să fi afectat corectitudinea și imparțialitatea acestuia. Acest motiv al recursului este, așadar, nefondat. 2. În ce privește faptul că în urma plângerilor penale formulate de reclamant conducerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin procurorii învestiți cu atribuții în acest sens, a apreciat că nu este cazul a se efectua cercetări penale, nefiind emisă nici măcar ordonanță de clasare, Înalta Curte observă că însuși reclamantul afirmă că plângerea depusă de el a fost respinsă de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, legalitatea actelor procedurale întocmite de conducerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel a făcut obiectul unui control de legalitate, ele fiind menținute, astfel că nu s-ar putea reține existența unei erori judiciare în legătură cu modalitatea de rezolvare a plângerilor penale formulate de reclamant. Afirmația reclamantului potrivit căreia respingerea plângerilor penale se sprijină pe motive apreciate ca "puerile/nelegale/netemeinice" nu poate face, prin ea însăși, dovada existenței unei erori judiciare, aceasta trebuind demonstrată riguros și convingător. 3. Nefondat este și motivul de recurs prin care decizia de apel este criticată cu privire la soluția de respingere ca tardivă a "precizărilor la acțiune" înregistrate la Curtea de Apel Cluj în data de 25 august 2020 . Este de avut în vedere, sub acest aspect că, "precizarea acțiunii" - în realitate, modificarea cererii de chemare în judecată - este îngăduită, ca regulă, numai înaintea primei instanțe (în acest sens fiind prevederile art. 204 C. proc. civ.), fiind de excepție situațiile în care legea permite ca inclusiv înaintea instanței de apel să se solicite anumite pretenții (a se vedea, pentru aceasta, prevederile art. 478 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora "Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și va putea fi invocată compensația legală". În ce privește completarea motivelor de apel, legea impune, în același spirit ce caracterizează nevoia de rigoare pe parcursul întregului proces civil) respectarea atentă a unor termene și condiții, potrivit dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de apel trebuind să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul. Cum față de reclamant termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii primei instanțe, iar atât declararea apelului, cât și motivarea cererii de apel trebuiau făcute în termen de 30 de zile de la comunicarea sentinței, rezultă că reclamantul era dator a-și înfățișa toate motivele de apel într-un termen de 30 de zile ce a început a curge de la data de 05.02.2020, când sentința tribunalului Sălaj i-a fost comunicată . În consecință, dintr-o asemenea perspectivă instanța de apel era în drept a considera că eventuale noi motive de apel nu mai pot fi primite pe calea "precizării de acțiune" depuse după împlinirea termenului de motivare a apelului. 4. Redarea de către instanța de apel a unor pasaje din cererea de apel a reclamantului corespunde preocupării de a reflecta cât mai cuprinzător istoricul cauzei, precum și obiectul și motivele căii de atac a apelului, în spiritul prevederilor art. 425 C. proc. civ. privitoare la conținutul hotărârii judecătorești date în primă instanță și, mutatis mutandis, în apel. Oricum, chiar și în situația în care ar fi existat o redare prea amplă a conținutului cererii de apel, aceasta nu era de natură a-i crea reclamantului o vătămare, în sensul prevederilor art. 175 C. proc. civ., care să aibă aptitudinea de a atrage atât nulitatea deciziei, cât și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 5. Nefondat este și motivul de recurs prin care se afirmă că instanța de apel ar fi interpretat greșit și tendențios indicarea în cererea de apel a motivelor de drept, căci referirea pe care Curtea de Apel Cluj o face cu privire la acestea în pag. 12 alin. (4) din decizie trebuie înțeleasă ca având în vedere faptul că fundamentul juridic al cererii deduse judecății (adică, altfel spus, cauza cererii de chemare în judecată) rămâne cel stabilit înaintea primei instanțe, în apel fiind interzisă, prin dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., schimbarea calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată sau formularea de pretenții noi. Prin urmare, instanța de apel a enunțat, prin statuarea făcută, modalitatea de determinare a cauzei cererii reclamantului, în acord cu dispozițiile legale în materie.

Contrar celor afirmate de recurent, prima instanță și cea de apel au oferit un raționament juridic apt, pe de o parte, să evidențieze condițiile juridice ale angajării răspunderii statului pentru erori judiciare săvârșite în procesele civile, iar pe de altă parte să trimită la concluzia că, în concret, reclamantul nu a putut dovedi și convinge că în procesele indicate de acesta prin cererea de chemare în judecată și, după caz, prin completările sau explicitările depuse ulterior, s-ar fi săvârșit în mod real erori judiciare de natura acelora cu privire la care legea permite angajarea răspunderii statului. Concluzia primei instanțe și a celei de apel a fost aceea că, în concret, nu sunt întrunite condițiile legale în raport de care acțiunea reclamantului putea fi admisă, faptul că nu a fost analizat în parte fiecare argument sau susținere a reclamantului neavând semnificația că lipsește o analiză efectivă a pretențiilor deduse judecății. Atunci când procedează la judecarea unei cauze și, mai apoi, la motivarea hotărârii pronunțate, instanțele sunt în drept a uza de analiză și sinteză, esențial fiind nu să răspundă fiecărei aserțiuni a părților, ci să ofere, în considerente, susținere logico-juridică suficientă soluției pronunțate, chiar dacă aceasta înseamnă a proceda la a răspunde susținerilor părților (îndeosebi atunci când acestea sunt prezentate foarte amplu sau mai puțin sistematizat ori comprehensibil) și oferirea unor răspunsuri de sinteză, uneori chiar implicite, la respectivele susțineri. Nu există deci, din acest punct de vedere, vreun viciu esențial al hotărârilor pronunțate, susceptibil de a conduce la anularea lor.

Nefondat afirmă reclamantul-recurent și că instanța de apel face referiri greșite și tendențioase în legătură cu referirea reclamantului la gravitatea unor încălcări ale drepturilor acestuia, căci, într-adevăr, dacă instanța a reținut că nu există încălcări, nu se mai justifică a analiza nivelul de gravitate asociat unor asemenea încălcări.

Recurentul greșește și atunci când afirmă că nu există nicio prevedere legală care să indice care este instanța de judecată care ar putea decide dacă există eroare judiciară în cazul unei hotărâri judecătorești ori rezoluții a procurorului. Este de observat, sub acest aspect, că prin dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma lor actuală, se stabilește (alin. (5) că pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o eroare judiciară "Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul". Tot astfel, cu privire la soluționarea acțiunii în regres a statului împotriva judecătorului sau, după caz, a procurorului vinovat competența îi aparține "... secției civile a curții de apel de la domiciliul pârâtului" (alin. (9). Rezultă, așadar, că prima instanță și, apoi, cea de apel erau înzestrate ex lege cu prerogativa de a cerceta și stabili dacă, în raport de susținerile făcute de reclamant prin cererea de chemare în judecată, a existat sau nu eroare judiciară.

Înalta Curte nu poate primi, considerând-o neîntemeiată, nici susținerea reclamantului potrivit căreia gravitatea atingerii drepturilor personalității nu ar fi cuantificabilă, astfel că, în aprecierea acestuia, este greșită afirmația instanței de apel potrivit căreia "la fel ca în cazul vătămării, care trebuie să aibă un caracter grav … ". Trebuie avut în vedere, în legătură cu aceasta, că legiuitorul însuși a impus, conferindu-i caracter de condiție necesară și obligatorie, ca încălcarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanei să fie una gravă. Astfel, potrivit prevederilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în actualul ei conținut: "Există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară". Conchide Înalta Curte că atâta timp legea impune cu forță obligatorie, ca încălcarea sau, după caz, afectarea drepturilor, a libertăților ori a intereselor legitime ale persoanei să fie gravă, aceasta nu doar că îi îngăduie, ci chiar îl obligă pe judecătorul cauzei să cerceteze, în concret, intensitatea și măsura în care au fost afectate respectivele drepturi, libertăți ori interese legitime, pentru a putea apoi stabili, prin hotărârea sa, dacă acestea au avut o gravitate îndeajuns de ridicată pentru a se putea considera că eroarea judiciară există și trebuie reținută ca temei al angajării răspunderii statului. Rezultă, deci, că instanța de apel a avut un suficient temei legal atunci când a făcut aserțiunea criticată de recurent.

În fine, observă Înalta Curte că respingerea acțiunii reclamantului nu înseamnă, în cauză, că instanțele au uzat de interpretări ori aprecieri greșite ale legii sau, după caz, ale probelor administrate, ci că, verificând pretențiile deduse judecății și îndeplinirea cerințelor legale în materie, au tras concluzia că soluția respingerii acțiunii este cea legală și temeinică.

Față de toate cele ce preced, urmează a se respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant, conform prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se reține incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ. ori a altora dintre acelea stabilite expres și limitativ în cuprinsul acestui articol. b) În legătură cu recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice: 1. Astfel cum rezultă din examinarea cererii de chemare în judecată, reclamantul A. a promovat prezenta acțiune civilă în considerarea faptului că el însuși, ca persoană fizică distinctă de Asociația "B." al cărei președinte este, a suferit vătămări prin hotărârile judecătorești menționate în cererea introductivă de instanță, fiindu-i afectate, în aprecierea sa, drepturile despre care face vorbire în actul de sesizare a primei instanțe. Este real că, în sensul acelor afirmate de pârâtul recurent, în unele dintre procesele în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești cu privire la care reclamantul afirmă că ar fi rezultatul unor erori judiciare, calitatea de parte a avut-o nu persoana fizică A., ci B., astfel că, în principiu, s-ar fi putut considera că într-un proces precum cel de față calitatea procesuală îi putea aparține exclusiv B., ca subiect de drept distinct și autonom. În același timp, se cuvine remarcat și că unele dintre hotărârile judecătorești invocate de reclamant au fost pronunțate în procese în care calitatea de reclamant nu a avut-o B., ci persoana fizică A., adică actualul reclamant (a se vedea, spre exemplu, sentința civilă nr. 776/14 mai 2018 a Tribunalului Sălaj; sentința civilă nr. 777/14 mai 2018 a Tribunalului Sălaj; decizia civilă nr. 4037/08 octombrie 2018 a Curții de Apel Cluj). În considerarea acestei împrejurări și, totodată, având în vedere că, așa cum prima instanță și cea de apel au arătat, reclamantul invocă existența unui prejudiciu adus persoanei sale, se putea considera că reclamantul are calitatea procesuală activă. Acest motiv al recursului este, deci, nefondat, instanța de apel hotărând cu interpretarea și aplicarea corectă a legii. 2. Cu privire la motivul de recurs prin care pârâtul afirmă că acțiunea reclamantului trebuie respinsă ca inadmisibilă, iar nu ca nefondată, Înalta Curte are a observa că hotărârile judecătorești care, potrivit reclamantului, ar fi rezultatul unor erori judiciare au fost pronunțate, conform cererii de chemare în judecată, în perioada 24 mai 2013 - 11 februarie 2019. Astfel fiind, devine necesar a observa că prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, privitoare la regimul juridic al răspunderii statului pentru erori judiciare, au suferit modificări de conținut în evocatul interval de timp, după cum urmează: - în intervalul 24 mai 2013 - 17 octombrie 2018, art. 96 avea următorul conținut: "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen. (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. (5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. (8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an." - începând cu data de 18 octombrie 2018 și până în prezent, art. 96 a dobândit următorul conținut: "1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcție, și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, conform definiției acestora de la art. 991. (3) Există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. (4) Prin C. proc. civ. și C. proc. pen., precum și prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară. (5) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul. (6) Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive. (7) În termen de două luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunțate în acțiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanțelor Publice va sesiza Inspecția Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, potrivit procedurii prevăzute la art. 741 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare. (8) Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, va exercita acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecției Judiciare prevăzut la alin. (7) și al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Termenul de exercitare a acțiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecției Judiciare. (9) Competența de soluționare a acțiunii în regres revine, în primă instanță, secției civile a curții de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acțiunea în regres își exercită atribuțiile în cadrul acestei curți sau la parchetul de pe lângă aceasta, acțiunea în regres va fi soluționată de o curte de apel învecinată, la alegerea reclamantului. (10) Împotriva hotărârii pronunțate potrivit alin. (9) se poate exercita calea de atac a recursului la secția corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. (11) Consiliul Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, condiții, termene și proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Asigurarea va fi acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență". Se poate constata că între cele două conținuturi legale există semnificative elemente de diferență, regimul juridic al angajării răspunderii statului pentru erori judiciare fiind modificat prin Legea nr. 242/2018. Pe cale de consecință, ținând seama de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, se impune concluzia că în ce privește erorile judiciare cu privire la care reclamantul a afirmat că ar fi fost săvârșite prin hotărârile judecătorești pronunțate până la data intrării în vigoare a noii forme a art. 96 (în urma modificărilor aduse de Legea nr. 242/2018), condițiile de admisibilitate și, în genere, regimul juridic asociat răspunderii statului pentru erori judiciare era cel determinat prin dispozițiile art. 96 în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018. Aceasta înseamnă că față de dispozițiile alin. (4) de art. 96, potrivit cărora "Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară", acțiunea în despăgubire promovată contra statului de persoana care se consideră prejudiciată printr-o eroare judiciară devenea admisibilă numai dacă, anterior promovării acestei acțiuni, se stabilise deja, printr-o hotărâre cu caracter definitiv, răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului. Pe cale de consecință, neîndeplinirea acestei condiții era de natură a atrage inadmisibilitatea acțiunii, iar nu respingerea ei ca nefondată. În ce privește însă acțiunile în despăgubire pentru erori judiciare promovate prin raportare la erori judiciare săvârșite prin hotărâri judecătorești (ori, după caz, prin acte ale procurorului) pronunțate începând cu data de 18 octombrie 2018, condiția de admisibilitate prevăzută de fostul alin. (4) al art. 96 din Legea nr. 303/2004 nu a mai fost păstrată, astfel că neîndeplinirea ei nu ar mai putea fi considerată o cauză de inadmisibilitate a acțiunii. Aceste distincții se impunea a fi făcute de către prima instanță și de către cea de apel, astfel că deși soluția de respingere a acțiunii reclamantului era corectă, în planul motivelor care trebuiau să întemeieze soluția era necesar a fi relevată distincția pe care Înalta Curte a reținut-o prin cele ce preced. Se impune, totodată, a remarca și faptul că reclamantul, uzând de principiul disponibilității, a dedus judecății pretenții formulate global, el solicitând obligarea statului la plata unei despăgubiri unice, chiar dacă hotărârile judecător