Decizia nr. 1082/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 978/2023 a Tribunalului Mureș

Obiectul cererii Prin cererea formulată în data de 15.09.2020 și înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Serviciul Teritorial Târgu Mureș al Direcției Naționale Anticorupție și Direcția Națională Anticorupție, în solidar, la plata următoarelor sume cu titlu de prejudiciu moral, respectiv material după caz: - 30.000 de euro pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în componenta prezumției de nevinovăție; - 100.000 de euro pentru încălcarea dreptului la viață privată și de familie garantat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - 10.000 de euro pentru reținerea și plasarea sub control judiciar; - 34.997 RON prejudiciu material; - 8.000 de euro pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sentința Tribunalului Mureș Prin sentința civilă nr. 978 din 11 august 2023, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis în parte excepția lipsei calității procesual pasive, invocată de Statul Român și a respins cererea de chemare în judecată prin care se solicită angajarea răspunderii Statului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în componența prezumției de nevinovăție, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesual pasivă. A admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Serviciului Teritorial Târgu Mureș al Direcției Naționale Anticorupție și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosință. A admis excepția lipsei calității procesual pasive, invocată de pârâta Direcția Națională Anticorupție cu privire la capetele de cerere privind prejudiciile morale și materiale cauzate de plasarea sub control judiciar și indisponibilizarea bunurilor reclamantului și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă. A respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității, invocată de Statul Român. A respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de Direcția Națională Anticorupție. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și continuată de moștenitorii acestuia B., C. și D., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și, pe cale de consecință: A obligat Statul Român să plătească moștenitorilor reclamantului suma de 30.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral pentru încălcarea dreptului la viață privată și de familie garantat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A obligat Statul Român să plătească moștenitorilor reclamantului suma de 3.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral pentru privarea nedreaptă de libertate în cadrul procesului penal instrumentat în dosarul penal nr. x/2015 de către Direcția Națională Anticorupție. A obligat Statul român să plătească moștenitorilor reclamantului suma de 34.997 RON cu titlu de cheltuieli judiciare aferente procesului penal. A respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind acordarea de despăgubiri pentru controlul judiciar stabilit și pentru indisponibilizarea bunurilor pe durata procesului penal ca efect al sechestrului asigurător dispus. A obligat Statul Român să plătească moștenitorilor reclamantului suma de 17.676,55 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins ca neîntemeiată cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu Direcția Națională Anticorupție privind acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului la viață privată și de familie garantat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privarea nedreaptă de libertate, încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în componenta prezumției de nevinovăție și cheltuielile judiciare aferente procesului penal.

Decizia Curții de Apel Târgu Mureș Prin decizia nr. 634/A din 10 iunie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, împotriva sentinței civile nr. 978/11.08.2023 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2020. A anulat sentința atacată și în rejudecare: A admis în parte excepția lipsei calității procesual pasive, invocată de Statul Român, și a respins cererea de chemare în judecată prin care se solicită angajarea răspunderii acestui pârât pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în componența prezumției de nevinovăție ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesual pasivă. A admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcției Naționale Anticorupție - Serviciului Teritorial Târgu Mureș și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosință. A admis excepția lipsei calității procesual pasive, invocată de pârâta Direcția Națională Anticorupție - Structura Centrală cu privire la capetele de cerere privind prejudiciile morale și materiale cauzate de reținerea și plasarea sub control judiciar, indisponibilizarea bunurilor reclamantului, cheltuielile de judecată aferente procesului penal și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă. A respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții Statul Român și Direcția Națională Anticorupție - Structura Centrală. A respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității invocată de Statul Român. A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților B., C. și D. și a respins cererea prin care se solicită angajarea răspunderii Statului Român pentru prejudiciul rezultat din reținerea pentru 24 de ore a reclamantului A.. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., continuată de moștenitorii B., C. și D.. A obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamanților B., C. și D. suma de 34.997 RON cu titlu de cheltuieli judiciare aferente procesului penal. A respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor reprezentând prejudiciu moral pentru încălcarea dreptului la viață privată și de familie reglementat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor reprezentând prejudiciu moral pentru plasarea sub control judiciar a reclamantului A.. A respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtei Direcția Națională Anticorupție - Structura Centrală la plata despăgubirilor reprezentând prejudiciu moral pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenție și pentru încălcarea dreptului la viață privată și de familie reglementat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamanților B., C. și D. suma de 2.274 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond. A respins apelurile declarate de reclamanții B., C. și D. și de pârâta Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 634/A din 10 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința respingerii solicitării de obligare a acestuia la plata sumei de 34.997 RON cu titlu de cheltuieli judiciare aferente procesului penal. Totodată, solicită anularea deciziei de obligare a acestuia la plata sumei de 2.274 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale aferente judecății realizate în apel în prezentul dosar. Consideră recurentul că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra solicitării de schimbare în parte a soluției primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în raport cu modul de exercitare al acțiunii penale. Or, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, poate avea calitate procesuală pasivă atunci când alte persoane s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, și deci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă. Pentru ca dispozițiile art. 1373 C. civ. să își găsească aplicabilitatea în cauză este necesar ca Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să aibă calitatea de comitent al procurorilor de caz, iar între Ministerul Finanțelor și aceștia nu există un raport de prepușenie. Totodată, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dreptul comun, arată că aceasta a fost nelegal respinsă, deși practica judiciară în materie relevă că dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Solicită a se constata inadmisibilitatea acțiunii inclusiv în raport cu dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. Relativ la prejudiciul material acordat de instanța de apel, în cuantum de 34.997 RON, reprezentând cheltuielile judiciare aferente procesului penal, arată că scopul statului constă în restaurarea ordinii de drept și aflarea adevărului și nu în condamnarea inculpaților, așa încât nu se poate considera că statul a pierdut când un inculpat a fost achitat. Pe cale de consecință, consideră Statul Român că acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal ca urmare a achitării inculpatului, deoarece acesta nu poate fi privit ca o parte care a pierdut un proces, iar inculpatul ca și parte care a câștigat un proces. Totodată, consideră că onorariile avocațiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil. În fine, consideră nelegală și dispoziția instanței de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată în prezentul dosar.

Apărările formulate în cauză În data de 15 noiembrie 2024, în termen legal, intimații C., D. și B. au formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 27 noiembrie 2024, care a formulat răspuns la aceasta în data de 03 decembrie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat și îl va respinge pentru următoarele considerente: Prealabil, este necesar a se preciza că deși recurentul s-a prevalat doar de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că unele critici dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs se circumscriu, totodată, și motivelor de nelegalitate descrise de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din același cod, dat fiind că se contestă inclusiv admisibilitatea acțiunii și omisiunea instanței de a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesual pasive a Statului Român, sub toate aspectele invocate, astfel că motivele de recurs urmează a fi analizate din aceste trei perspective. Astfel, sub un prim aspect, prin recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se invocă nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva reținerii greșite a admisibilității prezentei acțiuni întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, iar nu pe dispozițiile speciale cuprinse în art. 539 C. proc. pen. Critica, deși subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este fondată. Curtea Constituțională a României a pronunțat Decizia nr. 136/03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituțională. În considerentele acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:, 31. (...) dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție, al cărui standard de protecție este unul minim, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenție [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17]. 32. Curtea observă că, în jurisprudența sa privind art. 539 din Codul de procedură penală, a reținut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 și art. 1357-1380 din noul C. civ.. Așadar, procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 252 și 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată. (...) 41. În consecință, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele, care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală. Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. 42. De aceea, statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfășurării procesului penal. 43. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acțiune sau inacțiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârșit-o să compenseze dauna, funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție legală expresă, ci și dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudența sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituție nu au o existență abstractă, ele exercitându-se în corelare și coroborare cu celelalte prevederi constituționale. Această interdependență funcțională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât și conținutul material concret al acestora [Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011]. De aceea, având în vedere soluția de achitare pronunțată, art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - și art. 23 alin. (1) din Constituție trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziții constituționale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. 44. Prin urmare, având în vedere obligația statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilității libertății individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluției procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparație atât materială, cât și morală. De aceea, condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate." Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că instanța de apel a aplicat, în mod corect, Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, prin care s-a dat textului de lege o interpretare conformă cu Constituția, constatând că reclamantul A. (decedat, având succesori pe B., C., D.), a fost supus unei măsuri preventive nedrepte și, ulterior, a fost achitat prin decizia penală nr. 25/25.03.2019, pronunțată de către Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 235/06.07.2020 a Curții de Apel Mureș, situație care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. Dispozitivul și considerentele acestei decizii obligatorii sunt suficiente pentru a recunoaște dreptul reclamantului la repararea prejudiciului material și moral cauzat prin privarea injustă/nedreaptă de libertate, nefiind necesară invocarea expresă a acesteia. În aplicarea acestei decizii, obligatorii de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, instanțele fondului au reținut că reclamantul are dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate, dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau prin achitare, fiind valorificate, în mod pertinent, atât dispozitivul, cât și considerentele instanței de contencios constituțional. Această modalitate de interpretare extensivă a răspunderii obiective a statului, instituite în temeiul art. 539 din C. proc. pen. a fost confirmată și prin Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, prin care s-a statuat că "în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. .a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..". Recurentul consideră, pe de-o parte, că decizia Curții Constituționale nu este incidentă în cauză, acțiunea nefiind întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., și, pe de altă parte, că Statul poate răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu și în temeiul normelor de drept civil privind răspunderea delictuală. Or, referitor la cadrul procesual și limitele în care a fost învestită instanța, Înalta Curte reține că prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a indicat drept temei al acțiunii nu doar dispozițiile art. 1358 C. civ., ale art. 1, 6 și 8 din CEDO, art. 22, 23 și 52 din Constituție, dar și dispozițiile art. 539 C. proc. pen. iar, prin răspunsul la întâmpinare, și decizia nr. 136/03 martie 2021 pronunțată de Curtea Constituțională a României. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același cod. Aceasta implică analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate prin acțiunea introductivă de instanță, și a situației de fapt prezentate de către părți. Mai mult, se relevă că instanța de apel a validat raționamentul tribunalului, care a respins excepția inadmisibilității acțiunii justificată din perspectiva greșitei întemeieri a acțiunii pe dispozițiile dreptului comun în raport cu existența unei norme speciale în materie, reglementate prin art. 539 C. proc. pen. Astfel, a apreciat în mod corect curtea de apel că procedura specială reglementată prin art. 539 C. proc. pen. vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu și alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror reparare a lezării este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 6 paragraf 2, art. 8 și art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, sau ale art. 1349 și urm. C. civ., care se aplică în absența unor norme cu caracter special, prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală și efectivă prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 1, 6 și 8 din Convenție, de natura celor reclamate în cauza de față. Prin raportare la temeiul juridic al acțiunii promovate și la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă următoarele: Art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii […]." Aceste dispoziții consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârșirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției (decizia Curții Constituționale nr. 60 din 11 februarie 2014). În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituționale și a dispozițiilor interne, statul răspunde patrimonial: - pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie); - dacă erorile judiciare sunt săvârșite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.). - dacă erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale (Legea nr. 303/2004), statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situației de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Așadar, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, reglementată de dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen., ci poate fi antrenată și în ipoteza în care statul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin tratatele internaționale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forță juridică obligatorie în ordinea juridică internă, și al căror garant este statul însuși. În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenției Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern. Particularitatea acțiunii deduse judecății este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental. Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificat fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție. Tot astfel cum răspunderea internațională a statului, parte contractantă la Convenție, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcționează angajarea răspunderii statului în fața instanțelor naționale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv. În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acțiune sau inacțiune din partea unei autorități de stat sau a unei persoane ce acționează în cadrul funcției sale oficiale, așadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenților sau funcționarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenția Europeană. În aceste condiții, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacției echitabile. Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că răspunderea Statului poate fi atrasă doar pentru prejudiciile cauzate într-un proces penal, și doar în temeiul răspunderii pentru erori judiciare reglementate prin dispozițiile art. 539 C. proc. pen. - care așa cum s-a arătat anterior a și fost indicat ca temei de drept al acțiunii - în condițiile în care răspunderea obiectivă a Statului a fost stabilită, distinct, atât prin raportare la normele juridice speciale care o consacră, cu luarea în considerare a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, cât și prin raportare la normele generale în materie, acolo unde norma specială nu se aplică. Mai mult decât atât, se constată că recurentul nici nu justifică un interes în reiterarea excepției inadmisibilității, ce a fost invocată în raport cu petitele prin care se urmărea plata de daune morale, în condițiile în care acestea au fost respinse pe fond, Statul Român nefiind obligat la plata niciunei sume, cu acest titlu, iar reclamanții nu au declarat recurs împotriva soluției pronunțate de curtea de apel. Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, prin acesta se critică omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra solicitării pârâtului de admitere în integralitate a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Arată recurentul că instanțele fondului au admis doar în parte excepția invocată, reținând lipsa calității sale procesuale pasive în privința petitului referitor la antrenarea răspunderii acestuia pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în componența respectării prezumției de nevinovăție, în concret prin comunicatele de presă emise de DNA - Serviciul Teritorial Târgu Mureș. Însă, așa cum reiese din chiar cuprinsul cererii de recurs, recurentul admite că, în privința celorlalte petite, curtea de apel a reținut că Statul Român, care este titularul acțiunii penale, atâta vreme cât are dreptul, obligația și puterea de a solicita instanțelor de judecată tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni, trebuie să își asume și responsabilitatea pierderii acesteia, având calitate procesuală pasivă. Se constată, astfel, că instanțele fondului nu au omis să se pronunțe asupra solicitării de admitere în integralitate a excepției lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ci a dat o dezlegare criticilor din apel, sub acest aspect, respingând excepția invocată în raport cu celelalte petite ale cererii de chemare în judecată, ceea ce pune hotărârea la adăpost de sancțiunea casării pentru incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Prin urmare, raportat la cele prezentate, se reține ca fiind nefondate criticile recurentului privind nelegalitatea soluției instanței de apel în legătură cu solicitarea de acordare a daunelor morale. În ceea ce privește daunele materiale, recurentul critică hotărârea de obligare a acestuia la plata sumei de 34.997 RON, susținând, pe de-o parte că acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată din procesul penal, nefiind parte care a pierdut procesul iar, pe de altă parte, că suma acordată cu titlu de onorariu avocat este vădit disproporționat în raport cu complexitatea litigiului și cu activitatea desfășurată de avocat. Analizând criticile recurentului prin prisma calității de persoană căzută în pretenții a Statului Român în raport cu obligația stabilită în sarcina sa, de achitare către reclamanți a cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul procesului penal, Înalta Curte constată că, în esență, ceea ce s-a susținut a fost interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., fiind învederat faptul că în ipotezele de restituire a cheltuielilor judiciare la care se face referire în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. nu poate fi inclusă ipoteza obligării statului, ca titular al acțiunii penale, la plata cheltuielilor judiciare, ținând seama de rolul acestuia în procesul penal, de principiul oficialității care guvernează procesul penal, dar și de specificul cercetării judecătorești în cadrul unui asemenea proces. Așadar, recurentul a susținut că, în condițiile inexistenței unei fapte proprii a Statului Român, cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului, răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată. Drept urmare, în condițiile în care nu a avut calitatea de parte în procesul penal, Statul Român nu putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către reclamant prin aplicarea dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, astfel că nu poate fi antrenată în sarcina sa vreo culpă procesuală în acest sens. Critica recurentului este neîntemeiată. În cauză, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat cu soluția de achitare. Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare. În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte. Cu referire la obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5), C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiași articol că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile. În ceea ce privește sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, articolul mai sus menționat reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Or, în litigiul pendinte, se reține că acțiunea penală nu a fost declanșată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu și a fost finalizată prin adoptarea soluției de achitare a autorului reclamanților. Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndrituiți să declanșeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, așa cum corect a reținut instanța de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă. Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 C. proc. pen. În ceea ce privește determinarea legii civile aplicabile, instanța de recurs constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut, ca temei juridic al obligației de plată a cheltuielilor de judecată, prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ. Într-adevăr, Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., însă acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracțiunii, iar exercitarea acestui drept prin acțiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal. Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acțiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acțiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni, trebuie să își asume și responsabilitatea pierderii acțiunii penale exercitate și să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată în mod definitiv. Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăției, sub forma intenției sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligație de garanție, respectiv obligația de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal, pentru că în discuție nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției procurorului, ci exclusiv respingerea acuzației în materie penală ca soluție definitivă a procesului inițiat. În acest context, Înalta Curte reține că, din momentul în care acțiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naște un drept de creanță împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-și asigura apărarea, în condițiile în care instanța penală nu s-a pronunțat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluție ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului și garantarea libertăților persoanei, precum și principiilor procesului civil, și anume legalitatea, egalitatea în fața legii civile, dreptul la un proces echitabil etc. A nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice. Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale. O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menționat ar fi contrară și principiului echității - principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești - întrucât, în acest caz particular, inculpatul față de care se pronunță o soluție de achitare s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală. Prin urmare, criticile vizând posibilitatea/obligația Statului de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în dosarul penal (incluzând atât faza de urmărire penală, cât și faza judecății) sunt nefondate, instanța de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. Referitor la acele critici din memoriul de recurs care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, se constată că acestea nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei civile recurate. În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în nici un motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Drept urmare, în raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentului-pârât în sensul cenzurării cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, neputând fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate. În fine, se impune respingerea și a ultimului motiv de recurs, prin care se critică de către recurent dispoziția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2274 RON, ocazionate cu soluționarea apelului în prezentului litigiu. Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., obligând pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată aferente doar pretențiilor admise. Astfel, în raport cu petitul având ca obiect daune materiale, pârâtul se află în culpă procesuală, în condițiile în care, astfel cum reiese din dispozitivul ambelor hotărâri de fond, acțiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost admisă în parte, Statul Român fiind căzut în pretenții, și obligat la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamanți în litigiul penal. Așadar, în condițiile în care, în faza procesuală a apelului, reclamanții au făcut dovada cheltuielilor de judecată în cuantumul pretins, în mod corect curtea de apel a obligat apelantul-pârât la plata acestora. Mai mult, instanța, în aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., ținând cont că doar parte dintre pretențiile deduse judecății au fost admise, a redus onorariul avocațial pretins de partea adversă, obligând pe apelantul-pârât la plata a doar unei fracțiuni din onorariul avocațial pretins de reclamanți. Față de toate cele ce preced, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.