ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 285/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 10 august 2021, înregistrată sub nr. x/2021, la Tribunalul Mureș, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând reparația morală ca urmare a reținerii sale nelegale, pe o perioadă de 24 de ore, în perioada 11 aprilie 2016, ora 22:15 — 12 aprilie 2016, ora 22:15, de către Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial — Târgu Mureș, prin Ordonanța din data de 11 aprilie 2016 și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea Tribunalului Mureș Prin sentința civilă nr. 1519 din data de 17 noiembrie 2021, Tribunalul Mureș a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 de RON cu titlu de daune morale.

Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I Civilă Prin decizia nr. 550/A din data de 16 iunie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I Civilă a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș și pârâtul Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1519 din 17 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul Mureș, a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2.000 de RON cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale suferite, respingând restul pretențiilor. De asemenea, a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași hotărâri judecătorești.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 550/A din data de 16 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, atât reclamantul A. cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, au declarat recurs criticând hotărârea pentru nelegalitate. Reclamantul A., în memoriul de recurs, solicită ca, după readministrarea probelor, să fie obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 5.000.000 RON cu titlu de daune morale, reprezentând reparația morală ca urmare a reținerii sale nelegale, pe o perioadă de 24 ore, în perioada 11 aprilie 2016, ora 22:15 – 12 aprilie 2016, ora 22:15 de către Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Târgu Mureș și a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În argumentarea căii de atac, susține că a fost reținut nelegal, pe o perioadă de 24 de ore, în dosarul penal nr. x/2016, în care a avut calitatea de inculpat. Dosarul penal a fost finalizat prin sentința penală nr. 1 din data de 10 ianuarie 2019, a Tribunalului Mureș, prin achitarea sa, în baza dispozițiilor art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 din același act normativ întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 37 din data de 11 februarie 2021 a Curții de Apel Târgu Mureș. Recurentul arată că, fiind reținut nelegal, are dreptul la despăgubiri morale care trebuie stabilite de către instanța de judecată. La aprecierea cuantumului, instanța trebuie să aibă în vedere situația sa particulară. Astfel, ancheta penală a durat din 2016 până în 2021 și l-a afectat fizic, psihic, profesional, familial și social. Stresul la care a fost supus i-a cauzat o serie de probleme de sănătate mai ales că este de profesie jurnalist, reținerea sa fiind amplu mediatizată, ceea ce l-a afectat profund. De asemenea, a fost afectat profesional, fiind evitat de anumite persoane, fiind privit cu reticență de societate. De aceea, în aprecierea sa, sumele la care s-au oprit instanțele de judecată nu reprezintă contravaloarea prejudiciului moral suferit, împrejurare care justifică admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în memoriul de recurs, solicită casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, căreia îi solicită admiterea apelului și respingerea în tot a cererii de chemare în judecată. Acesta invocă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că soluția pronunțată de instanța de apel este rezultatul încălcării normelor legale incidente în cauză. Astfel, apreciază că au fost interpretate greșit dispozițiile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 9 și art. 539 din C. proc. pen., pe care le citează în integralitate, dispoziții care condiționează dreptul la indemnizație de stabilirea caracterului nelegal, ilicit al detenției. În argumentarea acestei opinii, prezintă sumar și jurisprudența CEDO, în care au fost analizate cerințele acordării de despăgubiri pentru măsuri privative de libertate. Recurentul – pârât arată că dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., pe care instanța de apel își argumentează soluția, și-au încetat efectele juridice, fiind declarate neconstituționale prin decizia nr. 146/2021 a Curții Constituționale. Referitor la condițiile acordării de despăgubiri, produc efecte doar dispozițiile art. 9 alin. (5) din același act normativ, care, însă, au caracter general, norma specială fiind abrogată ca efect a declarării neconstituționalității sale. Caracterul nelegal al măsurilor preventive poate fi stabilit fie de către instanța penală, prin chiar hotărârea de achitare, sau prin alte hotărâri din care rezultă clar caracterul nelegal al privării de liberate sau vinovăția penală a magistraților implicați în luarea măsurii privative de libertate, fie de către instanța civilă, însă numai în măsura în care în cursul procesului se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în fața instanței penale chemate să statueze asupra legalității măsurilor preventive privative de liberate luate în cursul procesului penal. Astfel, nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte, în mod clar, din încălcări determinate ale legii întrucât nu orice reținere este nelegală. În acest sens, recurentul - pârât citează jurisprudența CEDO în care sunt interpretate dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenție. Dreptul la libertate și la siguranță prevăzut de Convenție, deși este un drept fundamental și inalienabil, nu are caracter absolut, fiind reglementate situațiile de excepție, legitime, legale și obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaște anumite limitări. Recurentul concluzionează că legalitatea reținerii și arestării preventive este o condiție esențială pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Conventie. Aceasta este determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 și 4 ale aceluiași art. 5, garanții care, în speță, au fost respectate, acestea fiind reglementate și de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.. În opinia sa, măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare și, cu toate acestea, ea să fie legală iar această opinie concordă cu jurisprudența CEDO. În cauză, nu a fost constatată nelegalitatea măsurii reținerii pentru 24 de ore, motiv pentru care se impunea respingerea cererii ca neîntemeiată.

Apărările formulate Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare la recursul declarat de către reclamantul A., prin care a invocat excepția nulității acestuia cu motivarea că argumentele invocate nu se pot încadra în motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de lege, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție a formulat întâmpinare prin care a arătat că susține excepția nulității recursului declarat de A., excepție invocată de pârât, întrucât calea de atac vizează aspecte de netemeinicie iar nu de nelegalitate. În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, apreciază că acesta este fondat. Reclamantul A. a formulat întâmpinare la recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor și la întâmpinarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, în care arată că toate susținerile acestora sunt nefondate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat de recurentul – reclamant A., sub aspect formal, din perspectiva excepției de nulitate invocate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat. Conform acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., care reglementează limitativ cazurile de casare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică, pe baza cărora recurentul înțelege să critice hotărârea atacată. Art. 487 din același act normativ stipulează că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, iar art. 486 alin. (3) sancționează cu nulitatea lipsa, din cererea de recurs, a motivelor de nelegalitate. Motivarea recursului presupune arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Prin cererea de recurs formulată, recurentul - reclamant A. solicită readministrarea probatoriului și obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON, cu titlu de daune morale, susținând, în esență, că a fost reținut nelegal și a fost supus unei anchete penale care a durat mai mulți ani și care l-a afectat fizic, moral, social, profesional și familial. Astfel, recurentul - reclamant este nemulțumit întrucât, în opinia sa, în fazele procesuale anterioare, nu a fost avută în vedere împrejurarea că procesul penal, care s-a desfășurat pe o perioadă lungă de timp, l-a afectat considerabil. Acesta reia considerentele factuale care l-au determinat să învestească instanța de judecată, insistând pe împrejurări de fapt care, de altfel, excedează cadrului procesual, întrucât obiectul pretențiilor sale este circumscris daunelor morale care ar acoperi prejudiciul suferit ca urmare a unei rețineri nelegale pentru o perioadă de 24 de ore, de către Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Târgu – Mureș, însă motivarea vizează perioada în care s-a desfășurat procesul penal și problemele medicale, sociale, familiale generate de stresul acelui proces. Acesta nu invocă niciun motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., astfel cum impun dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) din același act normativ și nici nu formulează vreo critică susceptibilă de încadrare, din oficiu, în motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de lege. Așa cum se susține și în motivarea excepției invocate de către pârât, recurentul nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept și aptă de cenzură de legalitate, ci reproșează instanțelor modalitatea în care acestea au administrat și interpretat probele, reiterează foarte sumar contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare. Or, stabilirea situației de fapt, ca efect al evaluării dovezilor administrate, este atributul exclusiv al instanțelor de fond și nu poate fi supusă reexaminării pe calea recursului, unde controlul se limitează strict la legalitatea soluției. Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate sub aspectul legalității acesteia. Astfel, simpla nemulțumire a recurentului cu privire la hotărârea pronunțată de către instanța de apel nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele nelegalitate prevăzute expres și limitativ de lege și aceasta să fie argumentat. Cum cererea de recurs depusă de recurentul - reclamant nu conține critici propriu-zise ale hotărârii recurate ci o prezentare a situației de fapt care l-a determinat să investească instanța de judecată, inclusiv o solicitare de analizare a probatoriilor, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, care să poată fi examinate, din oficiu, de către instanța de recurs. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute, sub sancțiunea nulității, de dispozițiile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și va anula recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 550A din 16 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I Civilă. Analizând recursul declarat de recurentul – pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte constată următoarele: Prin demersul său juridic, A. a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a reținerii sale, pentru 24 de ore, în dosarul penal nr. x/2016, în care a avut calitatea de inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, dosar care s-a finalizat prin achitarea reclamantului. Ambele instanțe de fond au reținut că statul răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activității specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, și că cele 24 de ore, cât a fost reținut, au avut un impact emoțional asupra reclamantului dar că suma pretinsă nu reprezintă o satisfacție echitabilă, fiind exagerată, nejustificată față de circumstanțele speței. Ca urmare a reanalizării situației de fapt și de drept, suma a fost stabilită la 2.000 RON de către instanța de apel. Prin cererea de recurs, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul – pârât susține că nu sunt îndeplinite cerințele legale, interne și comunitare, care să atragă răspunderea Statului Român, nefiind constatată, printr-o hotărâre judecătorească, nelegalitatea măsurii reținerii pentru 24 de ore a reclamantului. În acest sens, invocă încălcarea dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la compensații în favoarea victimei unei arestări sau dețineri contrare paragrafelor 1- 4 ale aceluiași articol. Înalta Curte reține că fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată este reprezentat de dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., care instituie dreptul la despăgubiri, în cazul privării nedrepte de libertate, iar un astfel de demers judiciar nu este o consecință a dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituția României. Această împrejurare este confirmată de Curtea Constituțională care, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, a statuat că dispozițiile art. 23 și 52 din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare. Odată oferit acest standard, și în privința acestuia devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 par. 5 din Convenție. Prin urmare, recunoașterea acestui drept la despăgubiri generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale. De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a atras atenția asupra particularității sistemului juridic intern al fiecărui stat, care stabilește nivelul de protecție al libertății individuale afectate prin derularea unui proces încheiat cu o soluție de respingere a acuzației în materie penală. În acest sens, în Hotărârea din 22 octombrie 2020, pronunțată în cauza Norik Poghosyan împotriva Armeniei a reținut că, deși nu se poate afirma că art. 5 paragraful 5 din Convenție impune un astfel de drept "automat" la despăgubire numai pe motiv că procedura penală a fost încheiată cu achitarea persoanei, alegerea unor soluții legale care să respecte cerințele acestei norme rămâne o alegere de politică ce urmează să fie stabilită de legislația internă. Prin urmare, demersul reclamantului trebuie analizat prin prisma legii speciale interne și a legii fundamentale care stabilesc criteriile care atrag răspunderea statului, al cărui obligație este aceea de a valoriza dreptatea. Recurentul – pârât susține că dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. și-au încetat efectele juridice întrucât, de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, legiuitorul nu a pus în acord prevederile neconstituționale cu Constituția și că sunt incidente doar dispozițiile art. 9 din C. proc. pen., care au un caracter general. Prin decizia invocată de recurentul – pârât, Curtea Constituțională a sancționat absența unei reglementări legale în sensul recunoașterii dreptului la reparație și în ipoteza privării injuste. În considerarea prevederilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituție, față de caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, instanțele judecătorești învestite cu soluționarea unor astfel de cereri vor fi ținute să facă aplicarea sensului constituțional, dat prin această decizie, prevederilor art. 539 din C. proc. pen. Înalta Curte reține că nu poate fi cenzurat demersul juridic al reclamantului pe considerentul că textul de lege, fundament al cererii sale, a fost declarat neconstituțional. Urmează ca textul de lege să fie interpretat și aplicat în limitele stabilite de instanța de control constituțional, așa cum corect a procedat și instanța de apel. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 9 alin. (5) din C. proc. civ., aceasta nu a fost negată de către instanța de apel, însă este o normă cu un caracter general care doar completează norma specială reprezentată de art. 539 din același act normativ. Recurentul – pârât apreciază că, pentru atragerea răspunderii statului, este necesar a se stabili nelegalitatea măsurii de lipsire de libertate fie de către instanța penală, printr- hotărâre din care să rezulte clar caracterul nelegal al privării de libertate, fie de către instanța civilă, dacă se invocă alte motive, care nu au fost analizate în cadrul procesului penal. Cu privire la aceste susțineri, este de reținut că obligația de a se pronunța cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate revine organelor judiciare penale. În cauza pendinte, se pune problema răspunderii statului pentru prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a reținerii sale pentru 24 de ore, ca măsură preventivă, într-un proces penal care s-a finalizat printr-o soluție de achitare, în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 din C. proc. civ., respectiv "fapta nu este prevăzută de legea penală". Înalta Curte reține, valorificând considerentele obligatorii din decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 (par. 38 și urm.), că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale, statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție, reclamă un drept la despăgubire. Prin urmare, în cazul în care se dovedește, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, că acuzația în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertății individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autoritățile statale ar dori acest lucru. Or, în speță, prin sentința penală nr. 1 din 10 ianuarie 2019 a Tribunalului Mureș, rămasă definitivă prin decizia nr. 37 din 11 februarie 2021 a Curții de Apel Târgu Mureș, reclamantul a fost achitat iar acest deznodământ al procesului penal trebuie considerat ca fiind un criteriu esențial pentru compensarea nedreptății suferite de persoana în cauză. Așa cum corect a reținut instanța de apel, o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat și are drept rezultat menținerea prezumției nevinovăției. Înalta Curte reține, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale menționată anterior, că a condiționa dreptul la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate, așa cum susține recurentul – pârât, este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate. Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat cu achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva hotărâre judecătorească de achitare, nefiind necesară o altă constatare a caracterului nelegal al măsurii preventive, așa cum susține recurentul – pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Soluția de achitare dovedește caracterul injust al reținerii. Această soluție este în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a aplicat legislația comunitară prin raportare la particularitățile legislative ale statelor implicate în raporturile juridice care i-au fost supuse controlului. Astfel, a apreciat că dispozitivul hotărârii de achitare trebuie respectat de orice autoritate care se referă direct sau indirect la responsabilitatea penală a părții în cauză [Hotărârea din 27 septembrie 2007, pronunțată în cauza Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei, paragraful 39]. De asemenea, a reținut, în jurisprudența sa, că prezumția de nevinovăție înseamnă că, în cazul în care a existat o acuzație penală și procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în fața legii și trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăție. [Hotărârea din 12 iulie 2013, pronunțată în Cauza Allen împotriva Regatului Unit, paragraful 103]. Iar prin Hotărârea din 25 aprilie 2006, pronunțată în Cauza Puig Panella împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele achitate nu pot fi exceptate de la dreptul la despăgubire, pe motiv că nu s-a stabilit că au săvârșit sau nu fapta cu vinovăția cerută de lege, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca însăși prezumția lor de nevinovăție. Este de menționat faptul că această soluție este confirmată și de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, fiind investită să dea o rezolvare de principiu problemei dacă soluția de achitare este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate, prin Decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023 (nepublicată în Monitorul Oficial la data pronunțării prezentei hotărâri), a statuat că "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..". Prin urmare, așa cum corect a reținut și instanța de apel, în cauza pendinte, nu este necesar să existe o hotărâre judecătorească sau o ordonanță prin care să fie constatată nelegalitatea reținerii reclamantului, hotărârea de achitare fiind suficientă pentru atragerea răspunderii statului pentru prejudicial moral suferit. Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentul – pârât au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 550A pronunțată la data de 16 iunie 2022 de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I Civilă, ca nefondat.