ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 648/2024

Ședința publică din data de 06 martie 2024

Deliberând supra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată în data de 18.12.2020 și înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș sub nr. x/2020, reclamantul a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- suma de 410.000 euro plătibili la cursul BNR din care suma de 300.000 euro reprezintă daune morale pentru lezarea demnității, onoarei, suferinței psihice - prin distrugerea imaginii ca om - jurnalist - creator de presa românească și intelectual, iar suma de 110.000 euro daune morale pentru prejudiciile aduse familiei sale, soției sale stigmatizată socio-profesional și fiului său (stres și bullyingul la școală);

- suma de 300.000 euro cu titlu de daune morale, pentru lezarea demnității, onoarei, suferințele psihice prin detenția nelegală, precum și prin măsura preventivă de a nu părăsi teritoriul țării, condițiile inumane și degradante de detenție la care a fost supus în perioada încarcerării, durata excesivă a procesului, suferința cauzată de respectiva procedură judiciară;

- suma de 197.915 RON, reprezentând daune materiale, ce constau în cheltuieli de judecată efectuate în dosarele penale nr. x/2005 al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata și Terorism, nr. 964/113/2007 al Tribunalului Brăila, nr. 985/44/2016 al Curții de Apel Galați, constând în onorarii avocați, transport și cazare, imposibilitatea de a beneficia de concediu de odihnă;

- suma de 8.300 RON reprezentând daune morale pentru imposibilitatea exercitării dreptului la muncă, cauzată de perioada în care s-a aflat sub control judiciar;

- suma de 6.588 RON cu titlu de salariu pentru perioada în care contractul individual de muncă a fost suspendat.

Prin sentința civilă nr. 1549 din 9.12.2022 Tribunalul Mureș a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât prin întâmpinare.

A admis în parte acțiunea civilă exercitată prin cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 150.000 de RON cu titlu de prejudiciu moral pentru privarea nedreaptă de libertate, condițiile de detenție, durata nerezonabilă a procedurii penale și celelalte efecte negative resimțite în procesul penal desfășurat împotriva sa în dosarul de urmărire penală nr. 403D/P/2006, dosarul penal nr. x/2007 al Tribunalului Brăila și dosarul penal nr. x/2016 al Curții de Apel Galați.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 79.213,54 RON cu titlu de prejudiciu material și la plata unei dobânzi legale pe zi de întârziere începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (18.12.2020) și până la data achitării efective a sumelor mai sus acordate.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50.253,00 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 400/A din 14 iunie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă a respins excepția nulității sentinței civile nr. 1549/9.12.2022 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosar nr. x/2020, invocată de reclamantul A..

A admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a următoarelor sume:

- 14.000 RON reprezentând daune morale urmare a arestării preventive în perioada 04.01.2017-31.01.2017;

- 140.000 RON reprezentând daune morale urmare a duratei nerezonabile a procesului penal;

- 22.500 RON reprezentând daune morale urmare a interdicției de a nu părăsi țara;

- 10.000 RON daune morale pentru lezarea demnității și afectarea imaginii profesionale;

- 147.782,72 RON reprezentând prejudiciu material constând în: 107.650 RON onorarii avocațiale, 22.508,72 RON cheltuieli de transport, 3026 RON cheltuieli de hrană, 8010 RON cheltuieli de cazare efectuate în perioada procesului penal și 6588 RON salariu nerealizat.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

A respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6654 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 400/A din 14 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia atacată, arătând că instanța de apel ar fi apreciat greșit că cererea reclamantului prin care se solicita repararea prejudiciului moral ar fi întemeiată, prin prisma Deciziei CCR nr. 136/2021, "pe care reclamantul ar fi invocat-o în mod expres", deși, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată (pag. 9), reclamantul a înțeles să formuleze o acțiune în temeiul dispozițiilor de drept comun (art. 1349, art. 1357 și art. 1385 C. civ.) care reglementează răspunderea civilă delictuală, și nu în temeiul legii speciale, respectiv art. 539 din C. proc. pen.

Or, chiar în ipoteza în care reclamantul ar fi făcut referiri la decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, instanța trebuia să constate că aceasta nu poate fi incidentă în cauză, dat fiind faptul că acțiunea a fost întemeiată pe dreptul comun, iar nu pe legea specială.

Susține că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, așa cum dispun prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., principiul disponibilității prevalând în raport cu cel al rolului activ al instanței de judecată.

În conformitate cu dreptul național, Statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Pe de altă parte, se mai invocă și faptul că, în jurisprudența sa, până la momentul pronunțării Deciziei nr. 136/2021, chiar Curtea Constituțională a constatat că procedura reparării pagubei materiale și a daunelor morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).

Și în privința sumelor acordate cu titlu de daune morale, consideră recurentul că soluția instanței este nelegală, fiind dată cu aplicarea eronată a normelor de drept material.

Astfel, în privința sumei de 22.500 RON reprezentând daunele morale acordate pentru interdicția de a nu părăsi țara, a fost acordata nelegal întrucât, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță de fond, de fiecare dată când s-a solicitat suspendarea interdicției de a nu părăsi țara, instanța penală s-a pronunțat favorabil. De altfel, chiar reclamantul a solicitat părăsirea țării pentru efectuarea unor investigații medicale, cerere care a fost încuviințată.

În ceea ce privește acordarea sumei de 140.000 RON, reprezentând prejudiciu moral pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal, de 10 ani 11 luni și 20 de zile, se arată că pretenția a fost formulată peste limitele de admisibilitate a acțiunilor reglementate de art. 538 și următoarele C. proc. pen., suma fiind una excesivă în raport cu jurisprudența în materie.

De asemenea, Curtea de Apel Târgu Mureș a apreciat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral și ca urmare a afectării imaginii publice. Recurentul consideră că acesta nu poate fi ținut răspunzător pentru pretinsele prejudicii de imagine produse ca urmare a mediatizării procesului penal, neavând rolul de a cenzura informațiile astfel apărute, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut și garantat de Constituția României, republicată. Astfel, arată că, în situația în care reclamantul se considera prejudiciat de informațiile publicate în presă cu referire la persoana acestuia, avea liberul acces la justiție în vederea angajării răspunderii celor care, prin publicarea unor informații neconforme cu adevărul, ar fi depășit limitele libertății de informare. În acest sens se invocă jurisprudența CEDO – cauza Tănăsoaica împotriva României.

În ipoteza în care se va aprecia că reclamantul a dovedit existența unui prejudiciu moral cauzat reclamantului, solicită, cu titlu subsidiar, să se cenzureze cuantumul acestora prin raportare la termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului și la criteriul echității în materia despăgubirilor morale care are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Relativ la prejudiciu material acordat de instanța de apel, în cuantum de 147.782,7 RON, se invocă Decizia nr. 20/19.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Arată că scopul Statului constă în restaurarea ordinii de drept și aflarea adevărului și nu condamnarea inculpaților, așa încât nu se poate considera că Statul a pierdut când un inculpat a fost achitat.

Pe cale de consecință, consideră Statul Român că acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal ca urmare a achitării inculpaților, deoarece acesta nu poate fi privit ca o parte care a pierdut un proces, iar inculpatul ca și parte care a câștigat un proces.

Totodată, în ceea ce privește suma de 107.650 RON acordată de Curtea de Apel Târgu Mureș cu titlu de "onorarii avocațiale", solicită a se constata că a fost stabilită nelegal, din contractele de asistență juridică depuse la dosar reieșind că onorariul avocațial achitat de reclamant a fost în sumă de doar 93.350 RON. Se subliniază, totodată, că instanța putea și trebuia, în temeiul art. 451 din C. proc. civ., să cenzureze această sumă, prin prisma proporționalității lor cu amplitudinea și complexitatea activității depuse de avocat.

Totodată, s-a invocat de către acesta, în legătură cu cheltuielile de transport, cazare și hrană, că nu au fost depuse dovezi la dosar, instanța acordând aceste cheltuieli, într-un cuantum estimat de reclamant. Or, daunele materiale trebuie probate întotdeauna cu documente justificative.

În ceea ce privește daunele morale în cuantum de 6.588 RON, reprezentând salariu nerealizat, se arată că neîncasarea salariului cuvenit nu este imputabilă Statului Român, astfel că nu putea fi pusă în sarcina sa.

În ceea ce privește dobânda legală aferentă sumelor acordate, se contestă individualizarea acestor sume ca o consecință a modificării sumelor acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, cum, de altfel, și în privința cheltuielilor de judecată din apel, solicită cenzurarea acestora, nefiind în culpă procesuală în raport cu declanșarea prezentului litigiu.

În data de 17.10.2023, în termen legal, intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 03.11.2023, care nu a formulat răspuns la aceasta.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:

Prealabil, este necesar a se preciza că deși recurentul-pârât s-a prevalat doar de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că unele critici dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs se circumscriu, totodată, și motivului de nelegalitate descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, criticile urmând a fi analizate din aceste două perspective.

Astfel, sub un prim aspect, prin recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se invocă nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva aplicării greșite în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, și cu încălcarea principiului disponibilității, având în vedere că reclamantul și-ar fi întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, iar nu pe dispozițiile speciale cuprinse în art. 539 C. proc. pen.

Critica nu este fondată.

Curtea Constituțională a României a pronunțat Decizia nr. 136/03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei iân cazul privării de libertate dispuse iân cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituțională.

În considerentele acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:, 31. (...) dreptul la repararea pagubei iân cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție, al cărui standard de protecție este unul minim, statele membre fiind iândreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și iân alte situații decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenție [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17].

Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că instanța de apel a aplicat, în mod corect, Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, prin care s-a dat textului de lege o interpretare conformă cu Constituția, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte și, ulterior, a fost achitat definitiv prin decizia penală nr. 1342/A/20.12.2017, pronunțată de către Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/2016, situație care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.

Dispozitivul și considerentele acestei decizii obligatorii sunt suficiente pentru a recunoaște dreptul reclamantului la repararea prejudiciului material și moral cauzat prin privarea injustă/nedreaptă de libertate, nefiind necesară invocarea expresă a acesteia.

În aplicarea acestei decizii, obligatorii de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, instanțele de fond au reținut că reclamantul are dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate, dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau prin achitare, fiind valorificate, în mod pertinent, atât dispozitivul, cât și considerentele instanței de contencios constituțional.

Această modalitate de interpretare extensivă a răspunderii obiective a statului, instituite în temeiul art. 539 din C. proc. pen. a fost confirmată și prin Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, prin care s-a statuat că "în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..".

Recurentul consideră, pe de-o parte, că decizia Curții Constituționale nu este incidentă în cauză, acțiunea nefiind întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., instanța neputând schimba, din oficiu, cauza cererii de chemare în judecată, și, pe de altă parte, că Statul poate răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu și în temeiul normelor de drept civil privind răspunderea delictuală.

Or, referitor la cadrul procesual și limitele în care a fost învestită instanța, Înalta Curte reține că, într-adevăr, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a indicat drept temei al acțiunii doar dispozițiile art. 3, 5, 6 și 8 din CEDO, art. 8 C. proc. pen., art. 192 C. proc. civ., art. 1349, 1357, 1358 C. civ., art. 453 C. proc. civ. și art. 262-263 C. proc. pen.

Însă, prin cererea precizatoare formulată la 07 septembrie 2021, anterior primului termen de judecată, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că obiectul acesteia este reprezentat de daune rezultate din erori judiciare și răspundere delictuală, invocând temeiuri de drept suplimentare față de cele indicate inițial, respectiv art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 538-539 din C. proc. pen., art. 6 din CEDO și art. 8 C. proc. pen.

Astfel cum reiese din încheierea de ședință din 08 septembrie 2021, precizările reclamantului au fost calificate de tribunal drept cerere de modificare a acțiunii, sens în care instanța a dispus amânarea cauzei în vederea comunicării acesteia către pârât, în vederea formulării întâmpinării.

Deși legal comunicată cererea modificatoare de acțiune, pârâtul nu a formulat întâmpinare și nici măcar nu a transmis un punct de vedere, neinvocând decăderea sau alt fine de neprimire al cererii de modificare a temeiului de drept al acțiunii. Drept urmare, nu pot fi primite criticile din recurs în sensul pronunțării deciziei din apel cu încălcarea principiului disponibilității, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost întemeiată atât pe prevederile legii speciale, cât și pe cele ale dreptului comun, având în vedere că petitele cererii introductive de instanță impuneau analiza acestora din perspective diferite.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același cod. Aceasta implică analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate prin acțiunea astfel cum a fost modificată, cu respectarea termenului procedural, și a situației de fapt prezentate de către părți.

Mai mult, se relevă că instanța de apel a validat raționamentul tribunalului, care a respins excepția inadmisibilității acțiunii justificată din perspectiva greșitei întemeieri a acțiunii pe dispozițiile dreptului comun în raport cu existența unei norme speciale în materie, reglementate prin art. 539 C. proc. pen.

Astfel, a apreciat în mod corect curtea de apel că procedura specială reglementată prin art. 539 C. proc. pen. vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu și alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror reparare a lezării este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 252 și 253 din C. civ., ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, onoare, demnitate, sau ale art. 1349 și urm. C. civ., care se aplică în absența unor norme cu caracter special, prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală și efectivă prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3, 5, 6 și 8 din Convenție, de natura celor reclamate în cauza de față.

Prin raportare la temeiul juridic al acțiunii promovate și la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă următoarele:

Art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii […]."

Aceste dispoziții consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârșirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției (decizia Curții Constituționale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituționale și a dispozițiilor interne, statul răspunde patrimonial:

- pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie);

- dacă erorile judiciare sunt săvârșite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.).

- dacă erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a)s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b)s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situației de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Așadar, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, reglementată de dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen., ci poate fi antrenată și în ipoteza în care statul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin tratatele internaționale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forță juridică obligatorie în ordinea juridică internă, și al căror garant este statul însuși.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenției Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Particularitatea acțiunii deduse judecății este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificat fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție.

Tot astfel cum răspunderea internațională a statului, parte contractantă la Convenție, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcționează angajarea răspunderii statului în fața instanțelor naționale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acțiune sau inacțiune din partea unei autorități de stat sau a unei persoane ce acționează în cadrul funcției sale oficiale, așadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenților sau funcționarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenția Europeană.

În aceste condiții, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacției echitabile.

Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că răspunderea Statului poate fi atrasă doar pentru prejudiciile cauzate într-un proces penal, și doar în temeiul răspunderii pentru erori judiciare reglementate prin dispozițiile art. 539 C. proc. pen. - care așa cum s-a arătat anterior a și fost indicat ca temei de drept al acțiunii - în condițiile în care răspunderea obiectivă a Statului a fost stabilită, distinct, atât prin raportare la normele juridice speciale care o consacră, cu luarea în considerare a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, cât și prin raportare la normele generale în materie, acolo unde norma specială nu se aplică.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul critică acordarea de daune morale pentru perioada în care reclamantului i-a fost restrâns dreptul la liberă circulație, având în vedere că măsura obligării de a nu părăsi țara nu se încadrează în categoria măsurilor privative de libertate, nefiind nici dovedită vătămarea.

Astfel, instanța de apel a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri morale nu doar pentru perioada cât reclamantul a fost arestat preventiv, ci și pentru perioada în care față de acesta a fost luată măsura obligării de a nu părăsi țara.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 539 - 540 din C. proc. pen., reținând în mod legal că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri reprezentând daune morale pricinuite de perioada în care a fost supus interdicției de a părăsi țara (măsură preventivă care în actualul C. proc. pen. se regăsește sub denumirea de "control judiciar").

Normele evocate (art. 539 și urm.), în economia C. proc. pen., sunt plasate în Titlul IV dedicat procedurilor speciale, la Capitolul VI având denumirea "Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri."

Măsurile preventive sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, de natură a restricționa, pe o perioadă limitată de timp, libertatea persoanelor asupra cărora există suspiciunea că au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, măsuri de constrângere puse la dispoziția organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracțiuni.

Privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme (privative sau restrictive), nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate și din perspectiva conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate și de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane.

Noul C. proc. pen. prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune - măsuri preventive neprivative de libertate, a căror dispunere este însoțită de impunerea, ex lege, în sarcina inculpatului a unor obligații ce au același efect restrictiv cu privire la exercitarea de către acesta a anumitor drepturi fundamentale, obligații prevăzute la art. 215 alin. (1) din C. proc. pen.).

Indiferent de felul măsurii preventive dispuse (privativă sau restrictivă de libertate), în cazul în care a existat o acuzație penală și procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în fața legii și trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăție.

Aplicând aceste principii și convingeri în cauza de față, curtea de apel, în mod corect, a apreciat că se impune repararea și a prejudiciului cauzat reclamantului prin restrângerea dreptului său la liberă circulație. S-a reținut de către instanța de apel că, în ciuda faptului că cererile intimatului-reclamant de părăsire a țării la anumite momente ar fi fost admise, măsura dispusă a impus reclamantului obligația de a-si schimba modul de viață, prin aceea că a fost obligat să rămână la dispoziția organelor de cercetare penală, iar fiecare solicitare de părăsire a țării era însoțită de o incertitudine în legătură cu soluția ce urma a fi dispusă, în acest caz ingerința în drepturile sale fiind evidentă.

În ceea ce privește soluția de obligare a pârâtului la plata sumei de 140.000 RON, cu titlu de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal, se observă că nemulțumirile recurentului sunt legate doar de cuantumul pretins excesiv al acestor despăgubiri în raport cu jurisprudența în materie, iar nu se contestă raționamentul instanței de apel în legătură cu respectarea termenului rezonabil în care trebuia finalizat procesul penal.

Astfel, în ceea ce privește această critică, Înalta Curte reține că operațiunea de cuantificare a daunelor este în competența instanțelor care devoluează fondul, sens în care instanța de apel a avut în vedere principiile stabilite de către instanța europeană în jurisprudența creată pe tărâmul art. 41 privitor la reparația echitabilă, apreciind ca fiind echitabilă suma de 140.000 RON cu titlu de daune morale exclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal, această sumă fiind de natură să compenseze suferințele cauzate de starea de incertitudine și stresul la care victima a fost supusă, decurgând din durata îndelungată a anchetei penale – ținându-se seama de perioada de referință, respectiv intervalul de timp luat în considerare în stabilirea încălcării aduse art. 6 par. 1 CEDO (10 ani, 11 luni și 20 de zile), dar și de motivul concret care a determinat această durată (au existat perioade de inacțiune în faza de judecată, fapt ce a dus la fixarea în mod repetat de termen de judecată, dispunându-se de nenumărate ori repetarea procedurii pentru lipsa acesteia, lipsa relațiilor din partea DIICOT, repetarea procedurii de citare a martorilor, ascultarea unui număr diferit de martori la fiecare termen de judecată etc.)."

Or, recurentul nu a dezvoltat argumente care să contrazică modalitatea în care instanța de apel s-a raportat la jurisprudența Curții Europene din perspectiva criteriilor de evaluare în echitate pe care aceasta le aplică în determinarea întinderii reparației ca urmare a unei încălcări a art. 6 din Convenție pentru a păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", ci doar a exemplificat, prin raportare la o singură hotărâre pronunțată de Înalta Curte de Justiție, acordarea unui cuantum mai mic al daunelor pentru o durată a procedurii mai mare față de cea din cauză, ceea ce nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a hotărârii atacate, motiv pentru care nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Nici criticile îndreptate împotriva soluției de admitere a cererii reclamantului de acordare de daune morale pentru prejudiciul creat prin afectarea imaginii acestuia nu poate fi primit, argumentele aduse în susținerea acestui motiv de recurs fiind străine de motivarea instanței de apel.

Așadar, recurentul a preluat ca atare chiar argumentele Curții de Apel Târgu Mureș, prin care aceasta a motivat soluția de respingere a solicitării de acordare de daune pentru mediatizarea procesului penal (pagina 47 paragraf 7-10).

Suma de 10.000 RON acordată de curtea de apel în temeiul art. 72, 73, 253 alin. (4) și art. 1385 alin. (1) C. civ. a reprezentat contravaloarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite prin atingerea valorilor extrapatrimoniale ocrotite de lege, respectiv dreptul la demnitate și la propria imagine, pentru care Statul este răspunzător tot în temeiul răspunderii obiective a acestuia, răspundere care nu a fost contestată prin motivele de recurs.

Așadar, având în vedere că recurentul-pârât invocă prin motivele de recurs angajarea răspunderii sale pentru prejudicii de imagine produse ca urmare a mediatizării procesului penal, cerere care a fost respinsă de instanța de apel, după s-a constatat că eventuala răspundere în acest caz aparținea celor care ar fi depășit limitele libertății de exprimare – pentru care reclamantul avea deschisă o altă cale de realizare a pretențiilor sale – acest motiv de recurs este străin cauzei, urmând a fi respins ca atare.

În ceea ce privește daunele materiale, recurentul-pârât critică hotărârea de acordare a sumei totale de 147.782,7 RON, susținând, pe de-o parte că acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată din procesul penal, nefiind parte care a pierdut procesul iar, pe de altă parte, că suma acordată cu titlu de onorariu avocat a fost calculată greșit, că în privința cheltuielilor de transport, cazare și hrană, cuantumul acestora nefiind dovedit prin depunerea de înscrisuri doveditoare la dosar, iar plata salariului nerealizat ar reveni angajatorului. Totodată, prin memoriul de recurs se critică inclusiv cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel, argumentându-se în sensul că suma acordată este nejustificată în raport de complexitatea și dificultatea litigiului.

Analizând criticile recurentului prin prisma calității de persoană căzută în pretenții a Statului român în raport cu obligația stabilită în sarcina sa, de achitare către reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul procesului penal, Înalta Curte constată că, în esență, ceea ce s-a susținut a fost interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., fiind învederat faptul că în ipotezele de restituire a cheltuielilor judiciare la care se face referire în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. nu poate fi inclusă ipoteza obligării statului, ca titular al acțiunii penale, la plata cheltuielilor judiciare, ținând seama de rolul acestuia în procesul penal, de principiul oficialității care guvernează procesul penal, dar și de specificul cercetării judecătorești în cadrul unui asemenea proces.

Așadar, recurentul a susținut că, în condițiile inexistenței unei fapte proprii a Statului Român, cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului, răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată.

Drept urmare, în condițiile în care nu a avut calitatea de parte în procesul penal, Statul Român nu putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către reclamant prin aplicarea dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, astfel că nu poate fi antrenată în sarcina sa vreo culpă procesuală în acest sens.

Critica recurentului, deși susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate evocat – art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - este neîntemeiată.

În cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat cu soluția de achitare.

Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte.

Cu referire la obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5), C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiași articol că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile.

În ceea ce privește sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, articolul mai sus menționat reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în litigiul pendinte, se reține că acțiunea penală nu a fost declanșată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu și a fost finalizată prin adoptarea soluției de achitare a reclamantului.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndrituiți să declanșeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, așa cum corect a reținut instanța de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen.

În ceea ce privește determinarea legii civile aplicabile, instanța de recurs constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut, ca temei juridic al obligației de plată a cheltuielilor de judecată, prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ.

Într-adevăr, Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., însă acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracțiunii, iar exercitarea acestui drept prin acțiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acțiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acțiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni, trebuie să își asume și responsabilitatea pierderii acțiunii penale exercitate și să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, așa cum s-a arătat și în analiza primului motiv de recurs, fără a fi necesară probarea vinovăției, sub forma intenției sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligație de garanție, respectiv obligația de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal, pentru că în discuție nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției procurorului, ci exclusiv respingerea acuzației în materie penală ca soluție definitivă a procesului inițiat.

În acest context, Înalta Curte reține că, din momentul în care acțiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naște un drept de creanță împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-și asigura apărarea, în condițiile în care instanța penală nu s-a pronunțat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluție ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului și garantarea libertăților persoanei, precum și principiilor procesului civil, și anume legalitatea, egalitatea în fața legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menționat ar fi contrară și principiului echității – principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești – întrucât, în acest caz particular, inculpatul față de care se pronunță o soluție de achitare s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli