Decizia nr. 785/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 02 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata daunelor materiale în valoare totală de 94.850 RON și a daunelor morale în cuantum de 8.970.000 RON. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 538 și art. 539 C. proc. pen. art. 6 CEDO, art. 5 C. proc. pen. Prin precizarea formulată în data de 5 noiembrie 2018, reclamantul a arătat că sumele totale solicitate prin acțiune sunt de 94.850 RON, cu titlu de daune materiale și de 8.970.000 RON, cu titlu de daune morale, astfel: - suma de 55.600 RON, daune materiale reprezentând beneficiul nerealizat de reclamant prin lipsirea sa de posibilitatea de a încasa salariul cuvenit dacă nu ar fi fost arestat, la nivelul venitului minim pe economie, începând de la data de 01.06.2014, când reclamantul a fost concediat deoarece a fost arestat preventiv din data de 28.05.2014 și până în data de 28.03.2018; - suma de 39.250 RON, daune materiale reprezentând contravaloarea cotei indivize de 1/2 a reclamantului din prețul de vânzare al unui apartament care a fost înstrăinat pentru suma de 78.500 RON, întrucât reclamantul nu avea nicio sursă de venit și a fost obligat să își procure astfel cele necesare traiului zilnic; - suma de 2.400.000 RON, daune morale pentru perioada de arest preventiv (câte 200.000 RON pe lună x 12 luni); - suma de 700.000 RON, daune morale pentru perioada de arest la domiciliu (câte 100.000 RON pe lună x 7 luni); - 20.500 RON, pentru condițiile din penitenciar, conform jurisprudenței CEDO; - 1.550.000 RON, pentru durata lungă a procesului, ca urmare a încălcării art. 5 C. proc. pen., a refuzului administrării de probe în etapa urmăririi penale, pentru împiedicarea reclamantului de a avea acces la probe; - 1.550.000 RON, pentru decesul tatălui reclamantului, la înmormântarea căruia nu i s-a permis să participe; - 2.500.000 RON, pentru îmbolnăvirea mamei reclamantului de cancer din cauza evenimentelor prin care trecea fiul său; - 250.000 RON, pentru rușinea suferită în societate de reclamant față de toți cei care îl cunoșteau. În data de 28 ianuarie 2019, Tribunalul Galați a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului. În ședința publică din data de 11 iunie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Tribunalul Galați.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1552 din 24 iunie 2019, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de Tribunalul Galați, în favoarea pârâtului.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 869A din 31 mai 2021, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 7500 euro, în echivalent RON, cu titlu de daune morale. A respins cererea de intervenție accesorie, ca inadmisibilă și a menținut sentința sub aspectul soluționării excepției prescripției.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 869A din 31 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a declarat recurs recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în data de 18 februarie 2022. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii apelului formulat de apelantul-reclamant și menținerea, ca legală și temeinică, a hotărârii pronunțate de prima instanță. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că prin decizia atacată a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenție formulată de Tribunalul Galați în favoarea Statului Român, fără a fi indicate motivele ce au condus la formarea deciziei instanței de apel. Prin încheierea din 11 iunie 2019, prima instanță a admis în principiu cererea de intervenție formulată de Tribunalul Galați în favoarea pârâtului, reținând că această cerere sprijină poziția Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, iar prin sentința civilă nr. 1552/24.06.2019, prima instanță a admis cererea de intervenție. În continuare, în referire la lipsa efectuării de către instanță a unei analize a admisibilității cererii de intervenție accesorie și la nemotivarea hotărârii instanței de apel de respingere ca inadmisibilă a acestei cereri, recurentul a făcut referire la decizia nr. 2358/12.12.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 9 alin. (5), raportat la art. 539 C. proc. pen., în sensul că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 9 C. proc. pen., iar nu cele ale art. 539 C. proc. pen. În acest sens, recurentul a arătat că art. 5 paragraful 5 al Convenției Europene, art. 9 și art. 539 C. proc. pen. reglementează dreptul la reparație derivând din detenția nelegală. Instanța de apel a apreciat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. și că se impune ca acestea să fie aplicate în spiritul Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 ignorând faptul că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept." În speță, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și-au încetat efectele juridice, întrucât, de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 136/2021, Parlamentul nu a pus în acord cu Constituția prevederile anterior menționate. Pe de altă parte, conform dispozițiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare: "În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare". Or, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiași cod, ce au un conținut identic, în consecință acestea din urmă își produc efectele juridice în continuare, instanțele de judecată fiind ținute să analizeze cererile care vizează acordarea de despăgubiri pentru un eventual prejudiciu material și/sau moral în raport cu condițiile impuse de această normă. Dispozițiile art. 539 C. proc. pen., constatate ca fiind neconstituționale, aveau un caracter special, întrucât vizau repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispozițiile art. 9 C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenție. În consecință, câtă vreme norma specială, particulară, și-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării ei ca neconstituțională, cauza trebuia analizată din perspectiva normei generale, și anume art. 9 C. proc. pen. În ceea ce privește despăgubirile acordate reclamantului, recurentul a solicitat cenzurarea acestora prin raportare la termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului și la criteriul echității în materia despăgubilor morale, invocând cu titlu de practică judiciară, decizia civilă nr. 812/23.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2015, decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, făcând, totodată, referire la jurisprudența CEDO sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

Apărările formulate în cauză În data de 14 aprilie 2022, intimatul-intervenient Tribunalul Galați a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat în cauză și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 11 mai 2023, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că următoarele: Printr-o primă critică de nelegalitate, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat lipsa motivării în cuprinsul deciziei recurate cu privire la soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie formulată de Tribunalul Galați. Analizând decizia recurată, Înalta Curte observă că este adevărat că în cuprinsul deciziei atacate nu există considerente care să susțină soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie formulată de Tribunalul Galați, însă se reține că recurentul nu a justificat care este vătămarea procesuală ce i s-a produs prin omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra acestei cereri. Prin critica formulată, recurentul a afirmat nulitatea hotărârii, ca urmare a nemotivării soluției de respingere a cererii de intervenție accesorie, însă nulitatea analizată nu este expresă pentru a fi operantă prezumția de vătămare prevăzută de art. 175 alin. (2) din C. proc. civ.. În speță, fiind vorba despre o nulitate condiționată, recurentul era dator să indice în ce mod a fost vătămat prin omisiunea instanței de a motiva respingerea respectivei cereri, însă, prin cererea de recurs nu a arătat care este vătămarea procesuală ce i s-a produs, ci doar a susținut că în primă instanță cererea de intervenție accesorie a fost admisă, făcând referire la o decizie de speță pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, care nu poate fi avută în vedere în condițiile în care nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. Prin urmare, întrucât recurentul însuși, în favoarea căruia s-a intervenit, a formulat aceleași apărări cu cele din cuprinsul cererii de intervenție, care au fost examinate de către instanța de apel, Înalta Curte apreciază că nu se impune o casare a hotărârii doar sub acest aspect, în condițiile în care în cuprinsul hotărârii recurate au fost amplu analizate condițiile pentru angajarea răspunderii obiective a statului. Procedând în continuare la analiza criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se rețin următoarele: Obiectul prezentului demers judiciar este reprezentat de cererea pe care reclamantul a formulat-o împotriva Statului Român, în calitate de garant al bunei funcționări a organelor judiciare, în temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., prin care acesta a solicitat daune morale pentru suferințele pricinuite de măsurile preventive luate împotriva sa. Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond și necontestată de părți, relevă faptul că reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 28.05.2014 – 20.05.2015 și apoi arestat la domiciliu în perioada 20.05.2015 – 16.11.2015, iar în data de 24.06.2014 s-a dispus trimiterea acestuia în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de corupere sexuală a minorilor, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. și a infracțiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (2) C. pen. Prin sentința penală nr. 491/07.03.2017, Judecătoria Galați a dispus achitarea reclamantului pentru acuzațiile menționate, iar această hotărâre a devenit definitivă prin decizia penală nr. 361/27.03.2018 a Curții de Apel Galați, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați. În prezenta cauză, instanța de apel a infirmat soluția primei instanțe prin care a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată, în calea de atac fiind admisă în parte acțiunea formulată de reclamant și obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 7500 euro, cu titlu de despăgubiri. Instanța de apel a făcut aplicarea Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situație care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 C. proc. pen. Într-o primă critică formulată în cauză, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că, în cauză, ar fi incidente, de fapt, prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. din moment ce prevederile art. 539 C. proc. pen., în legătură cu care a fost pronunțată Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, și-ar fi încetat aplicabilitatea, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, ca urmare a nepunerii lor în acord cu dispozițiile Constituției, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale. Critica este nefondată. În cauză, astfel cum a stabilit și instanța de apel, sunt aplicabile dispozițiile art. 539 C. proc. pen., în vederea acordării de daune morale pentru arestarea preventivă a intimatului-reclamant, în raport cu considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, dispozițiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., invocate de recurent, neputând fi avute în vedere decât în lumina aceleiași interpretări, în caz contrar s-ar ajunge implicit la încălcarea dispozițiilor obligatorii ale deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională în raport cu hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele de drept comun. Se observă că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat că: "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională." În consecință, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituțională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaște dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare. A considera contrariul ar însemna o încălcare a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, care stabilesc forța juridică obligatorie a deciziilor Curții Constituționale. Este în afara oricărei discuții obligativitatea erga omnes a considerentelor deciziilor Curții Constituționale, proclamată începând cu decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 și mai apoi reiterată în mod constant în jurisprudența ulterioară a acesteia, prin care s-a statuat că efectul general obligatoriu se atașează, în egală măsură, dispozitivului și considerentelor pe care se întemeiază raționamentul din punct de vedere juridic. Drept urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel a dat o corectă interpretare dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., considerând că reclamantul are dreptul la despăgubiri și în situația în care împotriva sa s-a pronunțat o măsură privativă de liberate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluționat prin pronunțarea unei hotărâri de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. a) și c) din C. proc. pen. În acest context, nu prezintă relevanță împrejurarea, susținută de recurent, că nu au fost încălcate dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate și condițiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerință permisă autorității statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curții Constituționale, legea națională, astfel cum a fost interpretată de instanța de contencios constituțional, acordă un standard de protecție mai ridicat decât cel convențional, în materia garanțiilor pentru privarea de libertate. În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate, nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza I din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 par. 5 din Convenție (par. 31 și 47 din decizia nr. 136/2021). Având în vedere faptul că, prin decizia Curții Constituționale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanța de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depășește cadrul procesual al dispozițiilor art. 539 C. proc. civ., în condițiile în care decizia reformulează conținutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituționale, și fără a se putea reține, cum susține recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate și siguranță în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen. Se reține că ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu: "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.." Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere că problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curți au avut în vedere faptul că, urmare a pronunțării Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost sancționat prin decizia menționată, a dobândit o aplicare previzibilă și unitară (paragraful 47 din Decizia nr. 1/2023). În continuare, s-a avut în vedere că soluțiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 și 51 din Decizia nr. 1/2023). Concluzionând, Înalta Curte a apreciat că cele două decizii obligatorii, soluția din cuprinsul Deciziei RIL nr. 15/2017, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale și cea din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., converg în interpretarea și aplicarea, pe laturi diferite, a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. (paragraful 53 din Decizia nr. 1/2023). Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica recurentului-pârât, se ignoră dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă. În acest context, dat fiind faptul că față de intimatul-reclamant s-a dispus măsura achitării, întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) și c) C. proc. pen., ulterior arestării sale preventive, în speță, sunt îndeplinite condițiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste. În ceea ce privește critica privind cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, recurentul-pârât a solicitat cenzurarea acestora prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la criteriul echității, având în vedere și jurisprudența CEDO în materie. Înalta Curte reține că legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanțele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel, cu privire la întinderea prejudiciului solicitat de reclamant, a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, ținând seama și de jurisprudența Curții EDO, motiv pentru care a apreciat că evaluarea despăgubirilor necesare pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului prin arestarea sa injustă (preventivă, respectiv la domiciliu) timp de aproape 1 an și 6 luni, dar și pentru atingerea adusă imaginii reclamantului, la suma de 7500 euro, este adecvată situației particulare a cauzei și probelor administrate și proporțională cu gravitatea încălcării și efectele produse asupra persoanei reclamantului. Astfel, instanța de apel a avut în vedere și principiul echității și necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogățire, dar și fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată. Prin urmare, în cuprinsul cererii de recurs, în ceea ce privește critica referitoare la cuantumul daunelor acordate pentru perioada arestării preventive a reclamantului se observă că recurentul-pârât nu a dezvoltat argumentele pentru care consideră, în concret, că raționamentul curții de apel este eronat și nelegal. Susținerea recurentului, în sensul că suma acordată de instanță este excesivă, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micșorat al despăgubirilor, care se determină în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei spețe, existând o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor. De asemenea, nu pot fi avute în vedere nici valorile acordate cu titlu de daune morale în hotărârile CEDO indicate de recurent, câtă vreme temeiul juridic de acordare al despăgubirilor este diferit în cazul de față. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.