ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 29/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 20.12.2019 pe rolul Tribunalului Gorj, secția I civilă sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 euro daune morale și la plata de daune materiale reprezentând echivalentul salariului mediu brut pe economie pentru prejudiciul pe care acesta i l-a creat prin faptul că nu a putut să își profeseze specialitatea de economist datorită existenței cazierului judiciar, sumă ce va fi stabilită prin expertiza de specialitate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 538 C. proc. pen., art. 1349-1381 C. civ., art. 252 și art. 253 C. civ., art. 3, art. 5 și art. 8 din CEDO, art. 3 din protocolul 7 adițional la Convenție. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată. La data de 24.08.2020, reclamantul A. a depus la dosar note scrise, urmare a lămuririlor solicitate de instanță la termenul de judecată din 13.07.2020, arătând că despăgubirile materiale pe care le solicită sunt în sumă de 552.102 RON conform calcul prezentat în Anexa l la notele scrise, daune calculate pentru perioada iunie 2003- iunie 2020, cu mențiunea că a fost luat în calcul salariul mediu brut pe țară pentru studii superioare și nu a luat în calcul și faptul că la data desfacerii contractului de muncă era în funcție de conducere sau că în această perioadă ar fi avut posibilitatea unei funcții de conducere foarte bine remunerate, solicitând totodată ca aceste despăgubiri să fie actualizate până la momentul când va putea să își găsească un loc dc muncă corespunzător pregătirii profesionale, daune pe care le solicită ca să fie actualizate și cu dobânda legală până la plata lor efectivă de către pârât. A menționat că și la data formulării notelor scrise este înscris la șomaj în căutarea unui loc de muncă, astfel încât toată această perioadă invocată reprezintă vechime în muncă, solicitând să se dispună și înregistrarea ei în carnetul de muncă. În ceea ce privește prejudiciul moral invocat, a arătat că deși prin răspunsul la întâmpinare depus în cauză a detaliat și stabilit cuantumul daunelor morale doar pentru perioada cât a fost privat de libertate revine și completează cu faptul că daunele morale solicitate sunt pentru întreaga perioadă din iunie 2003 și până în prezent întrucât așa cum a arătat, în 19.06.003 a fost dispusă arestarea sa preventivă, apoi din 10.01.2005 până în anul 2016 a avut interdicția de a nu părăsi localitatea și respectiv țara. La data de 06.11.2020, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare la cererea de precizare a cererii introductive formulată de reclamantul A., din analiza căreia, rezultă faptul că reclamantul, nu doar că a răspuns clarificărilor solicitate de instanța de judecată prin încheierea de ședință din data de 13.07.2020, dar a și completat acțiunea cu noi capete de cerere respectiv, obligarea pârâtului la înregistrarea în carnetul de muncă al reclamantului a perioadei cuprinse în iunie 2003- iunie 2020 ca fiind vechime în muncă, iar din motivarea pretinselor daune morale în cuantum de 450.000 euro, reclamantul se plânge, în fapt, de condițiile improprii de detenție. Prin precizările depuse la dosar la data de 03.08.2021, reclamantul a arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Noului C. proc. pen., precum și dispozițiile art. 14 alin. (6) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, potrivit căruia când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă grațierea, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizație în conformitate cu legea. A menționat că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 52 din Constituție, art. 5 din CEDO, dar și art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a liberalităților fundamentale. Toate acestea raportat la faptul că condamnările au fost anulate prin sentința penală nr. 133/06.06.2019 a Tribunalului Gorj definitivă în data de 15.06.2019 prin necontestare de către DNA.

Sentința pronunțată de Tribunalul Gorj Prin sentința nr. 246/04.10.2021, Tribunalul Gorj, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârât și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova Prin decizia nr. 143/12.04.2022, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței nr. 246/04.10.2021; a respins, ca nefondat, apelul reclamantului A. împotriva încheierii din 05.03.2021 pronunțată de Tribunalul Gorj – secția I civilă, în dosarul nr. x/2019; a admis apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 246/04.10.2021; a schimbat sentința în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata, către reclamantul A., a sumelor de 8.504 RON daune materiale și 500 de euro daune morale și a păstrat restul dispozițiilor sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 143/12.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, au declarat recursuri reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Craiova. Recurentul-reclamant A. a criticat decizia nr. 143/12.04.2022 prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Subsumat motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, în contextul în care întreaga motivare reprezentă o preluare a argumentelor deciziei nr. 608/24.03.2021 pronunțată de către ÎCCJ în dosar x/2019, ce privește alte părți. În acest sens, recurentul-reclamant exemplifică paragrafele preluate din respectiva hotărâre în cuprinsul deciziei atacate în prezenta cauză și, totodată, arată că nu a invocat un prejudiciu suferit ca o consecință a mediatizării procesului penal, astfel că este străină de natura cauzei inclusiv motivarea instanței de apel cu privire la acest argument. Pe cale de consecință, susține că motivarea deciziei nr. 143/2022 nu reprezintă reala convingere a instanței fiind dată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate se refera de fapt la situația numitului B. si nu la situația recurentului-reclamant. Referitor la motivul de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 22 C. proc. civ. și a principiului contradictorialității întrucât instanța nu a pus în discuție temeiul de drept incident în cauză, respectiv art. 504-507 din vechiul C. proc. pen. sau dispozițiile noului C. proc. pen., ci a stabilit direct prin Sentința 246/04.10.2021 faptul că în speță sunt aplicabile prevederile C. proc. pen. din 2010. Privitor la vechimea în muncă arată că instanțele de fond au încălcat și făcut aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 540 C. proc. pen. în condițiile în care, în cauză, a solicitat aplicarea dispozițiilor noului C. proc. pen. fapt stabilit și de instanță prin sentința nr. 246/04.10.2021. Invocând decizia nr. 884/2017 a ÎCCJ, susține că instanța de apel nu a manifestat un rol activ în aflarea adevărului consacrat de art. 22 C. proc. civ., în sensul ca aceasta nu s-a pronunțat asupra criticilor invocate sub aspectul respectării sau nerespectării prevederilor convenționale si legale, limitându-se la simple aprecieri asupra situației de fapt constând în considerații cu caracter general. De asemenea instanța de fond dar și instanța de apel au aplicat în mod greșit dispozițiile art. 539 și nu au aplicat acest articol prin coroborare cu dispozițiilor Deciziei nr. 136/2021 a CCR sens în care apreciază că, în special, paragrafele 37-42 din Decizia 136/2021 a CCR sunt foarte elocvente. Susține că legea de dezincriminare a infracțiunii se aplică și retroactiv prin raportare la art. 15 alin. (2) din Constituția României, chiar dacă, la momentul săvârșirii faptei, aceasta constituia infracțiune. Or, atât Tribunalul Gorj cât și Curtea de apel Craiova au făcut o aplicare și interpretare greșita a art. 538-542 C. proc. pen. fără a fi luată în considerare coroborarea art. 539 C. proc. pen. la dispozițiile art. 136 2 021 ale CCR și stabilind faptul că "în cauză nu se poate reține incidența Deciziei 136/2021 a CCR " care declara neconstituțională soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal. Nu este suficient ca despăgubirile să fie acordate doar în cazurile în care privarea de libertate în cursul procesului penal este nelegală (respectiv, dispusă prin încălcarea normelor de procedura penală), ci ele trebuie oferite și în situațiile în care privarea de libertate este nedreaptă. Instanțele au analizat formal, superficial, sentința penală nr. 133/2019, întrucât, astfel cum a arătat prin motivele de apel, prin sentința penala 133/2019, în rejudecare, Tribunalul Gorj a constatat dezincriminarea faptelor pentru care a fost condamnat omițând, nemotivând, în rejudecare soluția dată deși și cadrul procesual permitea, impunea să statueze asupra aspectelor invocate de către recurent. Recurentul-reclamant consideră că a fost privat nelegal de libertate fiind încălcări determinate ale legii în condițiile în care faptele care i-au fost imputate și pentru care a fost condamnat au fost dezincriminate atât prin Legea 69/2007 cât și prin Decizia 405/2016 a CCR. Potrivit art. 328 C. proc. civ., prezumția legala scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite, or prin sentința penală nr. 133/2019 a fost admisa cererea recurentului, fiind constatată dezincriminarea faptei încă din anul 2007 prin Legea nr. 69/2007 asa cum a invocat în drept prin contestația depusă, dar și în fața Curții de Apel Craiova. De altfel, consideră că nici nu contează momentul dezincriminării respectiv daca este prin Legea nr. 69/2007 sau prin Decizia nr. 405/2016 a CCR întrucât prin Decizia nr. 136/2021 Curtea Constituțională a arătat că inclusiv inculpații condamnați definitiv dar a căror arestare preventivă este ulterior considerată nelegală (ca urmare a unor dezincriminări sau anulari de probe), pot solicita despăgubiri. Recurentul-reclamant susține că despăgubirile stabilite de către Curtea de apel Craiova nu reprezintă realitatea, calculele prezentate de acesta în fața instanței de fond, la cererea acesteia, sunt realistice având în vedere jurisprudența în materia despăgubirilor pentru privare nelegala/nedreapta de libertate (privitor la daune morale) precum și indicatorii statistici stabiliți de instituțiile specializate (INS) în ceea ce privește daunele materiale, cuantum care a fost însușit de parata, aceasta necontestând nivelul acestora. De asemenea, arată că prin interpretarea greșita a legii, Curtea de Apel Craiova a stabilit faptul ca recurentul este îndreptățit la despăgubiri materiale doar pentru perioada de timp cuprinsa între 08.07.2016 si 06.09.2016, despăgubiri constând în venitul net pe care îl realiza anterior. Astfel, recurentul-reclamant arată că hotărârile instanței de fond si de apel au realizat o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material incidente cauzei și cuprinse în art. 15 din Constituția României, art. 4, art. 9, art. 539-542 C. proc. pen., Legea nr. 69/2007, Decizia nr. 136/2021 a CCR, motiv pentru care solicită admiterea recursului. Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor arată că decizia nr. 143/12.04.2022 a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 539 C. proc. pen. Contrar celor reținute de instanța de apel, împrejurarea că instanța de executare nu a dispus din oficiu încetarea executării pedepsei aplicate, cu consecința punerii reclamantului în libertate nu conferă nelegalitate detenției acestuia în perioada de după publicarea Deciziei CCR nr. 405/2016. Susține că dezincriminarea faptei de abuz în serviciu potrivit acestei decizii nu a fost una totală ci parțială, circumstanțială la încălcări ale anumitor acte normative, vizând doar situația în care subiectul activ al infracțiunii a încălcat un act normativ de reglementare secundară, inferior legii sau ordonanței guvernului, cum ar fi norme ori obligații cuprinse în hotărâri de guvern, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare, coduri deontologice sau fișe ale postului. Contrar celor reținute de instanța de apel, nu se poate aprecia ca, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei CCR nr. 405/2016, exista obligația pentru toate instanțele de executare din țară ca, pe temeiul art. 4 din C. pen., să dispună încetarea executării pedepselor și punerea din oficiu în libertate a tuturor persoanelor condamnate pentru infracțiunea de abuz în serviciu, în lipsa unor sesizări, în acest sens neputându-se cunoaște care dintre aceste fapte se încadrau în ipoteza de dezincriminare avută în vedere de Curtea Constituțională. Având în vedere Decizia CCR nr. 126/03.03.2016, recurentul susține că în ipoteza cauzelor definitiv soluționate, care nu se mai află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției, fiind vorba despre un raport juridic epuizat, decizia va produce efecte juridice doar în condiții strict limitative, acela prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Raportat la data publicării deciziei CCR nr. 405/2016 (08.07.2016) privind excepția de neconstituționalitate asupra dispozițiilor art. 246 C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) C. pen. și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000, respectiv 08 iulie 2016, nu exista obligația instanței de executare ca, din oficiu, să dispună măsurile pe care legiuitorul Ie-a stabilit, contrar celor reținute de instanța de apel. Arată că interpretarea dată în jurisprudența Curții Constituționale asupra efectelor distincte ale deciziilor de neconstituționalitate a unei norme de incriminare, în raport de stadiul cauzei de la data publicării deciziei de neconstituționalitate a unei norme de incriminare, în raport de stadiul cauzei de la data publicării deciziei de neconstituționalitate, a fost reconfigurată în luna octombrie 2018 prin Deciziile nr. 633 din 12 octombrie 2018 și nr. 651 din 25 octombrie 2018, statuându-se că aceste decizii își produc efectele erga omnes atât pentru cauzele pendinte cât și pentru cauzele definitiv soluționate, în timp ce în jurisprudența anterioară s-a statuat, contrar, asupra aplicării numai pentru cauzele aflate în curs de judecată, iar pentru cauzele definitiv soluționate în procedura căii de atac extraordinare a revizuirii. Așadar, se poate concluziona faptul că la data de 08.07.2016, instanța de executare, nu avea obligația de a dispune, din oficiu, anumite măsuri pentru punerea în libertate a reclamantului, acesta având deschisă calea formulării unei cereri de revizuire, cale pe care reclamantul nu a înțeles să o urmeze, el formulând cerere de liberare condiționată. Prin decizia civilă nr. 143/12.04.2022, Curtea de Apel Craiova a apreciat că, în speță, a existat unul din actele evocate în cuprinsul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., respectiv sentința penală nr. 133/06.06.2019 prin care a fost admisă, contestația ta executare formulată de reclamant și au fost constatate ca dezincriminate faptele pentru care a fost condamnat. În opinia recurentului, prin contestația la executare prevăzută de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorității de lucru judecat ce ține de incriminare. Pe această cale se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, nu se pot pune în discuție, legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive. Referitor la cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., împiedicările la executare trebuie să se datoreze unor cauze legale prin care nu se poate pune în executare hotărârea sau nu poate continua executarea acesteia. Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, sentința penală nr. 133/06.06.2019 nu reprezintă o hotărâre judecătorească prin care să se constate privarea nelegală de libertate a reclamantului ca urmare a condamnărilor aplicate. Cu privire la despăgubirile materiale și daunele morale, recurentul arată că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 539 C. proc. pen., astfel încât soluția instanței de apel este nefondată. De asemenea, recurentul susține că nu a fost constatată vreo faptă cauzatoare de prejudiciu cu caracter ilicit de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru că cercetarea, urmărirea penală, trimiterea în judecată și condamnarea acestuia s-au făcut cu îndeplinirea tuturor prevederilor legale. Faptul că prin admiterea contestației la executare formulate de către A. s-a constat dezincriminată fapta pentru care acesta a fost condamnat nu este de natură să conducă la concluzia că executarea pedepsei s-a realizat cu încălcarea cadrului legal și că aceasta poate fi imputată Statului Român în condițiile date de pronunțarea Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, care a dat o nouă interpretare normei juridice care încrimina infracțiunea de abuz în serviciu. În raport de motivele de recurs, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii judecătorești pronunțată de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Craiova solicită casarea deciziei recurate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii introductive. Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșita a normelor de drept material, respectiv a celor cuprinse în dispozițiile art. 539 C. proc. pen., art. 15 din Constituția României și art. 4 C. pen. În motivare, a expus considerentele și dispozitivul hotărârii recurate și a arătat că instanța de apel a reținut în mod nefondat împrejurarea potrivit căreia, în speță, a existat unul din actele evocate în cuprinsul art. 539 alin. (2) C. proc. pen. de stabilire a privării nelegale de libertate, act reprezentat de sentința penala nr. 133/06.06.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, prin care a fost admisa contestația la executare formulată de reclamant, prin care s-a dispus încetarea executării pedepselor stabilite prin hotărârile penale menționate. Recurentul susține că din analiza respectivei sentințe nu rezulta ca s-a statuat în mod expres cu privire la caracterul nelegal al privării de libertate, reprezentând o simpla interpretare a instanței de apel, lipsita de un fundament juridic. Procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială, care derogă de la dreptul comun și vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate stabilită prin ordonanță a procurorului, prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheiere definită sau hotărâre definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei. Prin considerentele Deciziei 15/2017 Î.C.C.J a statuat ca și hotărârea prin care s-a soluționat contestația la executare poate stabili caracterul nelegal al privării de libertate dar nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. Invocând Decizia nr. 11/2019 a ÎCCJ, arată că instanței penale îi revine competența de a stabili caracterul nelegal al privării de libertate, iar instanței civile îi revine competența să judece acțiunea pentru repararea pagubei pe baza constatării făcute de instanța penală, aspect care nu este îndeplinit în prezenta cauza. Instanța civilă este învestită cu o acțiune în repararea pagubei, însă nu există o constatare a caracterului nelegal al privării de libertate a reclamantului. Prin dispozițiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., legiuitorul a condiționat repararea pagubei de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate prin acte jurisdicționale - ordonanță a procurorului, încheiere definitivă a judecătorului, încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei. Pe de alta parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanța penală pe cale contestației la executare, reglementată în dispozițiile art. 597- 599 din C. proc. pen., dar aceasta trebuie sa fie explicita, arătând încălcării determinate ale legii penale. Această prevedere instituie obligația instanței de judecată penale de a stabili caracterul nelegal al privării de libertate, context în care dreptul la reparațiune vizat de art. 539 din C. proc. pen. este condiționat de preexistenta stabilirii caracterului nelegal al detenției de către organele judiciare prevăzute expres de lege. Constatarea dezincriminării faptei în baza căreia reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate nu echivalează în mod automat cu nelegalitatea măsurii privării de libertate astfel încât nu se poate prezuma că hotărârea judecătorească de constatare a intervenirii dezincriminării a analizat și a constatat caracterul nelegal al privării de libertate. Pentru a se dispune încetarea producerii efectelor hotărârii penale prin care reclamantul A. a fost condamnat, prin raportare la aplicabilitatea deciziei CCR 405/2016, printre care și încetarea executării pedepsei, era necesar sa se stabilească aplicabilitatea deciziei respective în prezenta cauza. O eventuala cerere de contestație la executare, formulata la acel moment, respectiv luna iulie a anului 2016- momentul în care a fost publicata Decizia CCR 405/2016- trebuia analizata prin raportare la dispozițiile prevăzute de art. 4 C. pen., referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare, conform cărora legea penala nu se aplica faptelor săvârșite sub legea veche, daca nu mai sunt prevăzute de legea noua, în acest caz, executarea pedepselor, a masurilor educative și a masurilor de siguranța, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte, încetând prin intrarea în vigoare a legii noi. În luna iulie a anului 2016, instanța învestita cu soluționarea unei eventuale contestații la executare nu putea asimila o decizie a CCR cu o lege de dezincriminare, neputând a fi avuta în vedere pentru a justifica și fundamenta o cerere întemeiata pe dispozițiile art. 595 C. proc. pen., decizia CCR 405/2016 neputând fi valorificata în procedura contestației la executare, întrucât reclamantul A. era condamnat definitiv. În evoluția procesului de analiza a constituționalității dispozițiilor penale și procesual penale, în anul 2018, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 651/25.10.2018, a admis excepția de neconstituționalitate ridicata în cauze aflate pe rolul instanțelor penale și a constatat ca soluția legislative cuprinsa în art. 595 alin. (1) C. proc. pen., care nu prevede și decizia C. civ..R prin care se constata neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei, este neconstituționala și, de asemenea, ca soluția legislativa cuprinsa în art. 4 C. pen. care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constata neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituționala. De la momentul publicării Deciziei C. civ..R nr. 651/25.10.2018, în Monitorul Oficial al României, a fost acordata posibilitatea instanțelor sesizate cu o cerere de contestație la executare întemeiata pe o eventuala decizie a CCR sa constate daca a intervenit sau nu dezincriminarea în cazul faptelor judecate definitiv, dispunând încetarea producerii efectelor hotărârilor de condamnare. Faptul ca prin admiterea ulterioara a unei cereri de contestație la executare în dosarul nr. x/2018 formulata de către A., s-a dispus încetarea executării pedepsei, nu este de natură să ducă la concluzia că executarea pedepsei, s-a realizat cu încălcarea cadrului legal.

Apărările formulate în cauză Recurentul - reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Craiova, prin care arată că recursul este nul întrucât motivele invocte nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, solicită respingerea recursului ca nefondat. În prezenta cauză, există o nelegalitate a executării pedepsei survenită chiar în timpul executării acesteia, (respectiv din data de 26.03.2007 având în vedere Legea nr. 69/2007 prin care au fost dezincriminate faptele pentru care am fost condamnat) nelegalitate constatată printr-o hotărâre pronunțată în contestația la executare prin care s-a constatat dezincriminarea faptei. De altfel așa cum susține si recurenta pentru ca o lege de dezincriminare sa-si producă efectele este necesar ca fapta concreta prevăzuta de legea penala veche sa nu mai fie incriminate sub nici o forma in legea penala noua. Or, prin Legea 69/26.03.2007 au fost dezincriminate faptele pentru care recurentul-reclamant a fost condamnat fiind modificat art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000. Recurentul - reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care arată că recursul este nul întrucât motivele invoce nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, solicită respingerea recursului ca nefondat, sens în care reiterează apărări din cuprinsul memoriului de recurs, iar cu privire la cuantumul despăgubirilor, invocă jurisprudența Tribunalului Mehedinți (sentința nr. 29/2019), efectuează calculul despăgubirilor și arată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 539 C. proc. pen. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentului-reclamant, ca nefondat. Referitor la criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că a fost menționată din eroare Decizia nr. 868/2018 privindu-l pe B., însă din cuprinsul hotărârii recurate reiese că instanța de apel a avut în vedere sentința penală nr. 133/06.06.2019 de admitere a contestației la executare formulată de reclamantul A.. Arată că este nefondat și motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit art. 539 C. proc. pen., pentru a putea formula o cerere de chemare în judecată în baza acestui temei, trebuie ca privarea de libertate să fi fost dispusă în cursul procesului penal, proces penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen. sau achitare. Or, în prezenta speță nu ne aflăm în cazul unui proces penal soluționat prin clasare sau achitare. Prin urmare, contrar celor susținute de recurentul-reclamant, instanțele de judecată în mod corect au apreciat că dispozițiile Deciziei CCR nr. 136/2021 nu sunt incidente în prezenta cauză. Recurentul - reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor recurentei-pârâte arătând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează atât lipsa motivării, cât și motivarea inexactă sau insuficientă. Solicită să se constate că parata a formulat apărări doar cu privire la aplicarea Deciziei nr. 136/2021 a CCR, iar față de celelalte motive de nelegalitate aceasta nu a formulat apărări putându-se, astfel, trage concluzia ca și le însușește. Recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtului solicitând respingerea recursului reclamantului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea reclamantă și de partea pârâtă, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: - partea reclamantă, pretinzând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține, în esență, că hotărârea recurată ar conține numai motive străine de natura pricinii deduse judecății. În dezvoltarea criticii, partea învederează faptul că instanța de apel și-a sprijinit soluția de admitere a cererii de despăgubire pe un raționament judiciar și pe argumente de drept ce se regăsesc în considerentele unei alte hotărâri judecătorești definitive, decizia nr. 608/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pe care le-a redat integral, pe alocuri cu indicarea unor elemente din litigiul soluționat prin respectiva hotărâre, fapt ce semnifică, în opinia părții, că soluția nu este rezultatul convingerii judecătorilor cauzei, consecința evaluării dovezilor și a argumentelor dezbătute în procesul pendinte. Critica nu poate fi primită, întrucât, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se întemeiază pe mențiunile prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pe care trebuie să le cuprindă considerentele unei hotărârii judecătorești și devine incident doar în cazul în care hotărârea recurată ar conține numai motive străine de natura pricinii. Or, în speță, hotărârea recurată cuprinde mențiuni relative la situația pricinii deduse judecății în procesul pendinte, instanța de apel evidențiind că pretenția de despăgubire îndreptată de partea reclamantă împotriva părții pârâte, Statul român, este fundamentată pe faptul privării sale în mod nelegal de libertate pe o anumită perioadă de timp și că această pretenție este examinată pe temeiul art. 538-539 din noul C. proc. pen., norme speciale și derogatorii de la cele prevăzute în dreptul comun, art. 252 și art. 253 din C. civ., invocate prin cererea de chemare în judecată, cu luarea în considerare și a art. 8 din Convenția europeană a Drepturilor Omului. Considerentele hotărârii recurate evidențiază, totodată, faptul că în dovedirea caracterului nelegal al privării de libertate, partea reclamantă a invocat dispozițiile sentinței penale nr. 133/6.06.2019 prin care Tribunalul Gorj a dispus, în privința sa, încetarea executării mai multor pedepse cu închisoarea (de 4 ani, de 3 ani, de 3 ani și de 6 ani), la care fusese condamnată prin sentințe penale definitive, nr. 160/27.07.2007, nr. 212/08.12.2008, nr. 1/04.01.2011 și nr. 50/06.04.2012 ale Tribunalului Sibiu. Instanța de apel reține că măsura încetării executării pedepselor a fost dispusă de instanța penală pe temeiul art. 595 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 4 teza a II-a C. pen. și că a fost fundamentată, exclusiv, pe faptul dezincriminării faptelor pentru care partea reclamantă a fost condamnată, prin asimilarea cu legea de dezincriminare a efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 405/15.06.2016, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 517/8.07.2016, decizie prin care s-a a constatat că dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinite în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinite prin încălcarea legii". Considerentele hotărârii recurate relevă, de asemenea, motivele de drept pe care se întemeiază soluția de admitere a cererii de despăgubire doar pentru perioada 8.07.2016-6.09.2016, cuprinsă între data publicării deciziei Curții Constituțional nr. 405/2016 și data punerii părții în libertate a părții reclamante, 6.09.2016 (urmarea admiterii cererii de liberare condiționată prin sentința penală nr. 1824/06.09.2016 a Judecătoriei Târgu-Jiu), nu și pentru perioada de detenție anterioară datei de 8.07.2016, anume argumentat de faptul că dezincriminarea faptelor s-a realizat în baza efectelor produse de decizia Curții Constituționale menționată, nu în baza Legii nr. 69/2007, cum eronat pretinde. Așa fiind, cum hotărârea recurată cuprinde considerentele necesar a fi expuse potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., critica subsumată de partea reclamantă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se dovedește a fi nefondată. Cât privește susținerile părții reclamante potrivit cărora raționamentul judiciar și argumentele de drept reținute de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate sunt similare acelora reținute de instanța supremă în considerentele deciziei civile nr. 608/24.03.2021, se constată că nu pun în discuție incidența motivului de recurs bazat pe motivare străină naturii cauzei, ci însăși legalitatea hotărârii recurate, urmând a fi analizate cu ocazia examinării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care partea pârâtă critică sub aceste aspecte hotărârea instanței de apel. În acest context al analizei se impune precizarea că raționamentul logico-juridic și motivele de drept ale unei hotărâri judecătorești prezintă modul de interpretare și aplicare de către judecătorii fondului a normelor de drept apreciate a fi incidente raportului juridic dedus judecății, acestora fiindu-le permis să folosească, în situații juridice similare, raționamente identificate în cuprinsul altor hotărâri judecătorești asemănătoare. Pentru a statua asupra caracterului nefondat al motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs a reținut, totodată, caracterul izolat al mențiunilor ce fac trimitere la decizia penală nr. 868/31.10.2018 și la numitul B. (parte în litigiul soluționat prin decizia instanței supreme nr. 608/2021), strecurate, accidental, în contextul redării unora dintre argumentele de drept reținute de instanța supremă prin decizia arătată, pe care instanța de apel a înțeles să și le însușească ca, de altminteri, și al mențiunilor ce fac trimitere la criterii de cuantificare a unui prejudiciu de imagine, deși în procesul pendinte nu s-a solicitat și repararea unui astfel de prejudiciu, erori ce, în considerarea caracterului neesențial, nu sunt apte să atragă casarea. - prin recurs, partea reclamantă pretinde și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că interpretarea și aplicarea corectă de către instanța de apel a normelor de drept intern și a deciziilor Curții Constituționale, precum și a normelor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, o îndrituiau la admiterea pretenției de despăgubire și pentru perioada de detenție anterioară datei de 8 iulie 2016. În dezvoltarea criticii, partea solicită instanței de recurs să constate că la judecata în primă instanță au fost încălcate normele din C. proc. civ. relative la principiile rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului (art. 22) și contradictorialității (art. 14), pe de o parte, pentru că s-a omis să se pună în dezbaterea părților temeiul juridic al pretenție de despăgubire pe care a dedus-o judecății, reținându-se direct în considerentele sentinței incidența art. 538-539 din noul C. proc. pen. și, pe de altă parte, pentru refuzul examinării și a pretenției privitoare la recunoașterea vechimii în muncă, cu privire la care s-a statuat că a fost formulată cu încălcarea art. 204 C. proc. civ., deși solicitarea formulată în această privință se constituia într-o nuanțare, nu într-o modificare, a cererii de chemare în judecată. Critica nu poate examinată din perspectiva niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât partea a avut deschisă calea apelului împotriva sentinței primei instanțe, iar instanța de apel a analizat, în cuprinsul hotărârii recurate, aspectele de nelegalitate menționate, ce nu sunt însă criticate prin recurs, aceasta ignorând, nepermis, faptul că obiect al recursului, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., este doar hotărârea dată în apel. Subsumat acestui motiv de recurs, partea reclamantă pretinde, totodată, că interpretarea și aplicarea corectă a art. 15 din Constituția României, art. 4, art. 9 și art. 539-542 C. proc. pen. impuneau concluzia potrivit căreia dezincriminarea faptelor pentru care a fost condamnată și a executat pedepse cu închisoarea s-a realizat, în realitate, în baza dispozițiilor legii penale mai favorabile, anume în baza Legii nr. 69/2007, nu în baza deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale. Astfel formulată, critica nu poate fi primită, întrucât ignoră împrejurarea că dezlegarea acestei chestiuni litigioase s-a înfăptuit, deja, prin sentința penală nr. 133/6.06.2019, de către instanța penală, care a statuat, explicit, că dezincriminarea faptelor pentru care a fost condamnată prin sentințele penale nr. 160/27.07.2007, nr. 212/08.12.2008, nr. 1/04.01.2011 și nr. 50/06.04.2012 ale Tribunalului Sibiu s-a realizat în baza efectelor produse de decizia CCR nr. 405/2016, dezlegare ce se opune instanței civile în procesul pendinte. În atare condiții, părții nu îi permis să ceară instanței civile o nouă interpretare în privința art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 12 C. pen. (Retroactivitatea legii penale) în susținerea apărării potrivit căreia dezincriminarea faptelor pentru care a fost condamnată ar fi operat la momentul publicării în Monitorul Oficial nr. 215/20.03.2007 a Legii nr. 69/2007 privind modificarea lit. b) și c) ale art. 10 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, pentru a argumenta, astfel, legalitatea pretenției de despăgubire pentru perioada de detenție anterioară datei de 8.07.2016, data publicării deciziei CCR nr. 405/2016. Așa fiind, corect instanța de apel a statuat că dezincriminarea faptelor pentru care partea a fost condamnată a operat la data 8.07.2016, cu luarea în considerare a normei de drept reținute de instanța penală, art. 4 C. pen., potrivit căreia dezincriminarea faptelor produce efecte la momentul adoptării legii noi, după caz, la momentul publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Curții Constituționale asimilate legii de dezincriminare. Subsumat motivului de recurs bazat pe nelegalitate, partea reclamantă susține, fără a argumenta, și că instanța de apel ar fi statuat greșit că pretenția sa de despăgubire pentru perioada de detenție anterioară datei de 8.07.2016 nu poate fi primită nici în considerarea caracterului injust al acesteia, prin aplicarea deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale. Prin decizia menționată, instanța de contencios constituțional a constatat că este neconstituțională soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., sau achitare. Această decizie, astfel cum a statuat instanța de apel, este aplicabilă doar în ipotezele arătate în cuprinsul său, anume când procesul penal a fost soluționat prin achitare ori clasare pe temeiul normelor de drept arătate, nu și în cazul în care procesul a fost soluționat de instanța penală prin hotărâre de condamnare, cum este situația proceselor penale în care partea reclamantă a fost inculpată, aceasta executând detenția, anterior datei de 8.07.2016, în baza hotărârilor penale definitive pronunțate de Tribunalul Sibiu mai sus indicate. Cât privește cuantumul despăgubirilor acordate, se constată că partea reclamantă nu dezvoltă o critică de nelegalitate în privința criteriilor reținute de instanța de apel, ci se rezumă să afirme că despăgubirea acordată nu reprezintă realitatea, că trebuiau avute în vedere calculele sale, necontestate de partea pârâtă, jurisprudența în materie, precum și indicatorii statistici stabiliți de instituțiile specializate (INS). Astfel formulată, critica nu poate fi examinată, întrucât instanței de recurs nu îi este conferită posibilitatea de a verifica chestiuni privind temeinicia hotărârii recurate, ci, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., doar conformitatea acesteia cu regulile de drept. - prin recursul dedus judecății, partea pârâtă (Statul Român și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) pretinde incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că soluția de admitere a cererii de despăgubire formulate de partea reclamantă pentru perioada 8.07.2016-6.09.2016 s-a fundamentat pe intepretarea și aplicarea greșită a art. 539 C. proc. pen., art. 4 C. pen. și art. 15 din Constituția României, precum și a jurisprudenței Curții Constituționale relative la efectele pe care le produc deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unor norme de incriminare. În dezvoltarea criticii, partea afirmă că interpretarea dată în jurisprudența Curții Constituționale efectelor deciziilor de neconstituționalitate a unei norme de incriminare a fost reconfigurată abia în luna octombrie 2018 (prin deciziile CCR nr. 633/12.12.2018 și nr. 651/25.10.2018), când s-a stabilit că astfel de decizii produc efecte erga omnes, atât pentru cauzele pendinte, cât și pentru cauzele definitiv soluționate, Curtea Constituțională statuând în jurisprudența anterioară că produc efecte doar asupra cauzelor aflate în curs de judecată, nu și asupra cauzelor definitiv soluționate, în privința cărora examinarea efectelor de dezincriminare se putea face doar în procedura revizuirii, prevăzută de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. În considerarea acestui argument, partea pârâtă susține că la data de 8.07.2016, data publicării deciziei CCR nr. 405/2016, instanța de executare nu avea obligația de a dispune, din oficiu, măsuri pentru punerea în libertate a părții reclamante, întrucât acesteia îi incumba sarcina de a cere revizuirea hotărârilor penale de condamnare pentru a obține beneficiul dezincriminării faptelor, motiv pentru care nu poate pretinde, în procesul pendinte, constatarea caracterul nelegal al privării de libertate nici după data de 8.07.2016 și, pe cale de consecință, nici despăgubiri, pe temeiul art. 539 C. proc. pen. Astfel dezvoltată, critica nu poate fi primită, întrucât pune în discuție un fapt străin cauzei deduse judecății în procesul pendinte, a cărui examinare, de altminteri, excedează competenței instanței civile, anume faptul că partea reclamantă, în scopul obținerii beneficiului dezincriminării produse de decizia CCR nr. 405/2016, avea a formula în fața instanței penale o cerere de revizuire a hotărârilor penale de condamnare, nu contestație la executare. Or, potrivit constatărilor de fapt ale instanțelor de fond, părții reclamante i-a fost recunoscut beneficiul dezincriminării pe calea contestației la executare, pe temeiul art. 595 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 4 teza a II-a C. pen., prin sentința penală nr. 133/6.06.2019 a Tribunalului Gorj, rămasă definitivă, fără a i se reproșa de către instanța penală, astfel învestită, omisiunea de a nu fi formulat, în acest scop, cerere de revizuire pe temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. De altminteri, este de observat, potrivit acelorași constatări ale instanțelor de fond, că partea reclamantă nu a fost pusă în libertate prin sentința penală nr. 133/6.06.2019 a Tribunalului Gorj, la care face trimitere partea pârâtă, ci baza sentinței penale nr. 1824/06.09.2016 a Judecătoriei Târgu-Jiu, prin admiterea unei cereri de liberare condiționată. În continuarea argumentării, partea pârâtă pretinde că la momentul publicării deciziei CCR nr. 405/2016, instanța penală învestită cu judecata contestației la executare nu era abilitată de legiuitor să asimileze, pe temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., efectele acestei decizii de neconstituționalitate unei legi de dezincriminare, întrucât prin intermediul acestei căi de atac nu se putea discuta legalitatea hotărârilor de condamnare în baza cărora partea reclamantă executa pedepse cu închisoarea și, bineînțeles, nici caracterul legal ori nelegal al privării de libertate după momentul publicării sale. În considerarea acestui argument, partea susține că sentința penală nr. 133/06.06.2019 a Tribunalului Gorj nu poate reprezenta o hotărâre penală ce constată caracterul nelegal al privării de libertate a părții reclamante pentru perioada de timp scursă ulterior datei de 8.07.2016, data publicării deciziei CCR nr. 405/2016. Critica nu poate fi primită, întrucât instanța civilă nu este îndrituită să exercite un control de legalitate asupra sentinței penale menționate, în privința căreia partea pârâtă invocă, nepermis, să se constate în procesul pendinte că ar fi rezultatul unei greșeli de judecată din perspectiva aplicării normelor de drept penale relative la dezincriminare în privința părții reclamante. Rezultă din cuprinsul sentinței nr. 133/06.06.2019 că instanța penală a constatat temeinicia contestației la executare deduse judecății de partea reclamantă pe temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (nu lit. c), cum), eronat, se invocă prin recurs) și, în interpretarea și aplicarea art. 595 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 4 teza a II-a C. pen., că a asimilat efectele deciziei CCR nr. 405/2016 unei legi de dezincriminare statuând, explicit, cu privire la existența unui caz de înlăturare a pedepselor aplicate părții reclamante, interpretare, de altminteri, confirmată, ulterior, prin decizia Curții Constituționale nr. 651/2018, de care se prevalează partea pârâtă. Această dezlegarea dată de instanța penală chestiunii litigioase relative la efectele pe care le-a produs în privința părții reclamante decizia CCR nr. 405/2016 se opune instanței civile în procesul pendinte ca, de altminteri, și părții pârâte, care nu poate invoca în apărare, în prezentul litigiu, o interpretare diferită în privința normelor de drept penal, alta decât aceea relevată în sentința penală menționată. În considerarea celor arătate, aceste de argumente nu pot fundamenta nici apărarea părții pârâte potrivit căreia sentința penală nr. 133/06.06.2019 nu semnifică în fața instanței civile, în înțelesul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., un act jurisdicțional ce ar constata caracterul nelegal al privării de libertate a părții reclamante ulterior datei de 8.07.2016. Susținând această apărare, partea pârâtă ignoră împrejurarea că prin sentința menționată, instanța penală nu doar că a constatat dezincriminarea faptelor pentru care partea reclamanta executa pedepse cu închisoarea în baza sentințelor penale nr. 160/27.07.2007, nr. 212/08.12.2008, nr. 1/04.01.2011 și nr. 50/06.04.2012 ale Tribunalului Sibiu, ci a statuat, deopotrivă, și cu privire la măsura încetării executării acestor pedepse, pe temeiul art. 4 teza a II-a C. pen. Or, norma de drept prevăzută de art. 4 teza a II-a C. pen. prevede următoarele: În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. Sintagma "intrarea în vigoare a legii noi" semnifică, în privința deciziilor de admitere a neconstituționalității unei norme incriminatorii, momentul publicării acestora în Monitorul Oficial al României, iar încetarea executării pedepselor are înțelesul de punere, de îndată, în libertate a persoanei condamnate pentru faptele dezincriminate, întrucât nu mai există temei legal pentru continuarea executării pedepselor aplicate pentru astfel de fapte. De altminteri, argumentele părții pârâte vizând procedura de constatare a caracterului legal/nelegal al privării de libertate a persoanelor condamnate, ulterior momentului intervenirii dezincriminării faptelor, în ansamblul lor, sunt confuz redactate, aceasta susținând, pe de o parte, că instanței de executare nu îi era permis de către legiuitor să se pronunțe, în procedura contestației la executare, cu privire la acest aspect (în aplicarea deciziei nr. 11/2019 ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) și, pe de altă parte, că instanța de executare avea a se pronunța printr-o consemnare explicită în dispozitivul hotărârii (în aplicarea deciziei nr. 15/2017 ICCJ, Completul competent să judece recursul în interesul legii), ignorând faptul că ambele decizii de unificare sunt publicate la 12.06.2019 și 29.11.2017, ulterior pronunțării sentinței penale nr. 133/6.09.2016 și, respectiv, că dezlegările date prin aceste decizii de unificare vizează exclusiv chestiunile de drept ce au făcut obiectul sesizărilor prealabile, chestiuni a căror legătură cu problemele litigioase ce fac obiectul procesului pendinte nu a fost relevată. Astfel, este de observat și că afirmând caracterul legal al privării de libertate al părții reclamante după momentul dezincriminării faptelor, 8.06.2026, până la un moment viitor, identificat ca fiind momentul finalizării unei proceduri judiciare de revizuire a hotărârilor penale de condamnare în scopul obținerii beneficiului dezincriminării produs de de