ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 143/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 09 martie 2022 sub numărul x/2022, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului către fiecare dintre reclamanți, la plata despăgubirilor în cuantum de 300.000 RON, reprezentând daune morale pentru învinuirile de înșelăciune, abuz în serviciu, fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals, aduse acestora în dosarul nr. x/2021 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova și dosarul penal nr. x/2021 al Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500 RON, către fiecare dintre reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată, efectuate de aceștia în dosarul penal nr. x/2021 al Curții de Apel Craiova, reprezentând onorarii pentru apărare, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, pretențiile au fost întemeiate pe dispozițiile art. 1349 C. civ. si art. 453 C. proc. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 144/7.06.2022, Tribunalul Gorj a declinat petitului II al cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în favoarea Judecătoriei Novaci și s-a disjuns petitul I al cererii de chemare în judecată privind daunele morale, fiind înregistrat sub nr. x/2022. Prin sentința nr. 281 din data de 20 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2022 s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă Prin decizia nr. 75/2023 din 28 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a fost respins apelul formulat de apelanții reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 281 din 20 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul pârât C., ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel Craiova, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei în vederea rejudecării la Curtea de Apel Craiova. Prin motivele de recurs, după expunerea istoricului litigiului, recurenții critică, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că instanța de apel, în acord cu prima instanță, a omis să analizeze o parte din susținerile acestora. Au explicitat că instanța nu a analizat și nu a raportat faptele intimatului-pârât C. la limitele dreptului de petiționare așa cum sunt stabilite de art. 10 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea libertății de exprimare comportând îndatoriri și responsabilități, care poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, măsuri necesare într-o societate democratică. Pentru a fi justificată, ingerința în dreptul la liberă exprimare trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, respectiv protecția moralei, reputației sau a drepturilor altora și să fie necesară într-o societate democratică. A invoca libera exprimare în situația în care ea încalcă vădit dreptul la imagine, la demnitate, la onoare, poate fi considerat ca fiind un abuz de drept, ceea ce face ca exercitarea dreptului în sine, altfel permis de lege, să fie considerată o faptă ilicită. Astfel, sesizarea instanței cunoscând că sesizarea este nereală constituie infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, faptă prevăzută și sancționată de dispozițiile art. 268 alin. (1) și (2) C. pen., precum și infracțiunea de ultraj judiciar, prevăzută de dispozițiile art. 279 alin. (2) și (4) C. pen. În fapt, intimatul, sub aparența exercitării dreptului de liberă exprimare și sesizare, a deturnat aceste drepturi democratice de la finalitatea lor, exercitându-le abuziv și săvârșind infracțiunile sus-menționate. Împrejurarea că reclamanții nu au depus plângere penală nu constituie un impediment ca instanța civilă să analizeze situația de fapt și să constate existența faptelor ilicite menționate. Mai susțin recurenții că instanța de apel nu a analizat susținerile acestora privind reaua-credință a intimatului-pârât C., manifestată la momentul sesizării instanței de fond, când cunoștea că sesizarea este nereală, folosindu-se de o declarație cunoscând că este nereală, aspect esențial în stabilirea abuzului de drept. Instanța de apel nu a analizat susținerile recurenților privind caracterul public al faptelor săvârșite de intimatul-pârât C., prin raportare la dispozițiile art. 184 lit. b) C. pen., potrivit căruia fapta se consideră săvârșită în public atunci când a fost comisă "în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane". Considerând că faptele săvârșite de intimatul-pârât C. nu sunt fapte ilicite, instanța de apel nu a mai analizat celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, constatând doar că este de necontestat că reclamanții au suportat un prejudiciu. Recurenții au conchis că în mod eronat s-a ajuns la concluzia că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Nu au fost identificate motive de recurs de ordine publică.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-a depus întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 22 septembrie, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 23 ianuarie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Prin motivele de recurs, recurenții critică, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că instanța de apel a omis să analizeze o parte din susținerile acestora, și anume nu a analizat și nu a raportat faptele intimatului-pârât la limitele dreptului de petiționare stabilite de art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea dreptului la imagine, demnitate, onoare, acțiunea intimatului îmbrăcând forma unui abuz de drept, exercitarea dreptului în sine, altfel permisă de lege, fiind în acest caz o faptă ilicită. Mai arată recurenții că instanța de apel nu a analizat susținerile acestora privind reaua-credință a intimatului-pârât C., manifestată la momentul sesizării instanței de fond, când cunoștea că sesizarea este nereală, folosindu-se de o declarație cunoscând că este nereală, aspect esențial în stabilirea abuzului de drept sau susținerile recurenților privind caracterul public al faptelor săvârșite de intimatul-pârât, prin raportare la dispozițiile art. 184 lit. b) C. pen. și nici celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale. Recurenții au conchis că în mod eronat s-a ajuns la concluzia că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Motivele astfel expuse au caracter nefondat. Analizând critica recurentului referitoare la omisiunea de analiză a tuturor motivelor de apel, se observă că instanța de apel a examinat criticile din apelul declarat de reclamanți și a constatat că sunt neîntemeiate. Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita un eficient control judiciar. Curtea de apel a respectat aceste exigențe, hotărârea de apel cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, neputându-se susține în mod întemeiat existența unei motivări incomplete, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină și justifică soluția din dispozitiv. Instanța de apel a apreciat că, din economia cauzei, ale cărei circumstanțe de fapt le-a evidențiat, nu rezultă îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ce privește persoana pârâtului, respectiv că acesta ar fi formulat acuzații nedrepte la adresa reclamanților, de natură să le afecteze imaginea acestora și să le producă un prejudiciu nepatrimonial, susceptibil de reparație în procedura judiciară pendinte, ci intimatul pârât și-a exercitat de fapt un drept legal, de petiționare, în cauză instanța de apel apreciind că nu s-a dovedit un abuz de drept la acel moment din partea intimatului. Curtea de apel a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prin acuzațiile formulate împotriva reclamanților, pârâtul nesăvârșind o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care să întrunească condițiile cerute de lege pentru a îndreptăți reclamanții la acordarea daunelor morale pentru atingeri aduse dreptului la imagine și la demnitate. Curtea de apel a constatat că apărările pârâtului sunt întemeiate, iar afirmațiile au fost făcute în limitele normale ale dreptului oricărui cetățean de a sesiza o faptă penală, neputându-se reține săvârșirea de către pârât a unei fapte ilicite, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia, astfel că, și în ipoteza în care s-ar reține suferirea de către reclamanți a unui prejudiciu de imagine, acest fapt nu ar fi suficient pentru acordarea despăgubirilor solicitate, condițiile răspunderii civile delictuale trebuind a fi îndeplinite cumulativ. Astfel, verificând motivarea instanței de apel, Înalta Curte observă că s-a reținut inechivoc, chiar dacă nu expressis verbis, lipsa relei-credințe (afirmate de recurenți în cererea de recurs) în realizarea afirmațiilor imputate intimatului de către reclamanții recurenți. Relevant în acest sens, este următorul paragraf din decizia recurată: "neputându-se reține că intimatul pârât a făcut afirmațiile pretins defăimătoare cu intenția de a-i prejudicia și a le afecta imaginea, prestigiul și profesia". Din considerentele instanței de apel rezultă că aceasta a apreciat că intimatul și-a exercitat doar dreptul constituțional la petiționare, așadar un drept legal, fără a constata și un abuz de drept din partea acestuia. Curtea de apel a arătat chiar în această direcție, în cadrul situației de fapt - de care instanța de recurs este ținută, date fiind limitele controlului său jurisdicțional exclusiv de legalitate -, că "afirmațiile au fost făcute în limitele normale ale dreptului oricărui cetățean de a sesiza o faptă penală". Or, o astfel de evaluare nu poate fi realizată din punct de vedere juridic, decât exclusiv din perspectiva prevederilor invocate în cererea de recurs de către recurenți: art. 10 paragraf 2 CEDO, art. 30 Constituția României și art. 15 C. civ., prevederi care circumscriu libertatea de exprimare și interzic abuzul de drept, astfel încât nu se poate afirma în mod fondat că instanța de apel ar fi omis a cerceta criticile din această perspectivă formulate în cererea de apel. Caracterul public al afirmațiilor imputate nu reprezintă o cerință a răspunderii civile delictuale, ci poate reprezenta cel mult un criteriu pentru stabilirea întinderii despăgubirilor. De altfel, recurenții au invocat în cererea de recurs acest element din perspectiva dreptului penal, instanțele civilă nefiind însă, competente material să cerceteze infracțiuni. Aceeași constatare este valabilă cât privește susținerile recurenților privind săvârșirea de către intimat a infracțiunilor de inducere în eroare a organelor judiciare și ultraj judiciar. Aceste infracțiuni nu pot face obiectul analizei instanței civile într-un dosar civil, instanța civilă neavând competența materială de a se pronunța cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale vreunei infracțiuni. Așadar, statuarea similară a curții de apel sub acest aspect punctual, nu poate fi nici considerată eronată și nici echivalată cu o omisiune de cercetare a ansamblului de critici din apel referitor la invocata săvârșire de către intimat de infracțiuni. În privința criticii relative neanalizării de către instanța de apel a celorlalte cerințe ale răspunderii civile delictuale, și aceasta este nefondată, atât timp întrunirea acestor cerințe este cumulativă, iar instanța de apel a constatat neîntrunirea primei cerințe, aceea a existenței unei fapte ilicite, fapt juridic care determina inutilitatea analizării în continuare, a celorlalte. Se constată așadar din cuprinsul considerentelor deciziei recurate, că instanța de apel a răspuns criticilor din cererea de apel, în temeiul argumetelor pe care le-a expus, care i-au configurat un raționament clar și coerent, deci cerința motivării legale a fost îndeplinită de curtea de apel, neputându-i-se impune acesteia să răspundă în parte și în mod expres, fiecărui argument invocat de părți, instanța de judecată având îndrituirea legală de a sistematiza criticile și a le răspunde inclusiv prin considerente comune. Concluzia expusă se impune deoarece motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă o problemă juridică de calitate și nu de cantitate. Așadar, pentru aceste considerente, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat este nefondat. Referitor la susținerile făcute de apărătorul ales al recurenților în ședința publică din 23 ianuarie 2024 privitoare la faptul că din eroare s-ar fi menționat în cererea de recurs că acesta se întemeiază pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 în loc de pct. 8, cum ar fi trebuit să fie menționat, Înalta Curte reține - din perspectiva art. 489 C. proc. civ. care permite instanței de recurs calificarea corectă a criticilor din cererea de recurs - că aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât în mod explicit, recurenții au susținut în cererea de recurs omisiunea de analiză a anumitor motive de apel (pe care le-au ilustrat), omisiune încadrabilă cu evidență în pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., așa cum corect s-au exprimat în scris recurenții. De altfel, chiar dacă s-ar grefa pe acest motiv de recurs indicat de către recurenți verbal la termenul de dezbatere a recursului, Înalta Curte constată și în această situație că evaluarea realizată de curtea de apel în cadrul deciziei recurate se pliază pe silogismul juridic impus de art. 10 paragraf 2 CEDO, art. 30 Constituția României și art. 15 C. civ., astfel cum s-a ilustrat anterior, silogism juridic a cărui componentă este și situația de fapt a cauzei, stabilită de instanța de apel instanță devolutivă a fondului cauzei, în defavoarea recurenților reclamanți. Or, instanța de recurs ce exercită un control exclusiv de legalitate al unei hotărâri judecătorești, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ., nu ar putea proceda la o reevaluare a situației de fapt fără să își depășească limitele controlului său juridicțional. Din această perspectivă, Înalta Curte constată, grefat pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, situație de fapt de care instanța de recurs este legată, că în cauză, curtea de apel nu a procedat la o aplicare greșită sau la o ignorare a prevederilor art. 10 paragraf 2 CEDO, art. 30 Constituția României și art. 15 C. civ. sau art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ., ci la o corectă aplicare a lor în cauză. Pentru toate aceste considerente conjugate ilustrate supra, reținând că criticile de recurs invocate nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 75 din 28 februarie 2023 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C..