ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1093/2023

Ședința publică din data de 8 iunie 2023

Deliberând asupra cauzei civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la 18 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților S.C. B. S.R.L. și C. la plata sumelor în cuantum de 400.000 RON, cu titlu de daune morale, 273.000 RON, reprezentând veniturile salariale pe care acesta le-ar fi obținut de la societatea pârâtă până la demisionare și 30.000 de RON, cu titlu de despăgubiri civile, constând în contravaloare materiale sanitare, tratament și recuperare fizică și psihică post accident. A mai solicitat acoperirea de către pârâți a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1190 din 7 aprilie 2021, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L., ca neîntemeiată. A admis, în parte, acțiunea împotriva pârâtului C., în sensul obligării acestuia la plata sumei de 72.000 RON, cu titlu de daune morale, a sumei de 1234,2 RON, cu titlu de daune materiale. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind despăgubiri reprezentând drepturi salariale și a obligat pârâtul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri au promovat apel reclamantul A. și pârâtul C..

Prin decizia civilă nr. 428A din 28 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile, ca nefondate.

Hotărârea pronunțată în apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantul A., fiind evocat motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 319/2006, Codului Muncii și art. 1373 C. civ., fiind greșit înlăturată răspunderea societății angajatoare-pârâta B. S.R.L.

În opinia recurentului, raționamentul instanței de apel este nelegal, întrucât cererea depusă la termenul din 17 iunie 2020 nu a constituit o cerere modificatoare, ci o precizare a temeiului juridic al acțiunii.

Cu toate acestea, a arătat că, oricum, în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., calificarea juridică a faptelor deduse judecății poate fi restabilită din oficiu, în baza rolului activ al judecătorului și, oricum, precizarea temeiului de drept de către reclamant nu are caracterul unei cereri modificatoare, demers în privința căruia, în fața instanței de fond, pârâții nu au făcut opoziție.

Arată, totodată, că activitatea de judecată a instanței a fost suspendată începând cu 23 ianuarie 2020 (primul termen de judecată în cauză a fost 28.01.2020), inițial, prin Hotărârea Adunării Generale a Judecătorilor din cadrul Tribunalului Ilfov și, ulterior, în baza art. 42 alin. (6) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, cursul termenelor de decădere fiind suspendat până la 14 iunie 2020. Apreciază, în contextul expus, că depunerea precizărilor la 17 iunie 2020, înainte de primul termen de judecată, 23 iunie 2020, a fost făcută cu respectarea termenului procedural înscris în art. 204 C. proc. civ.

Totodată, fapta ilicită a angajatorului rezidă în neîndeplinirea obligației de a asigura securitatea și sănătatea în muncă a angajaților, potrivit Legii nr. 319/2006, prin neevaluarea riscurilor specifice muncii reclamantului și pârâtului persoană fizică, fapt ce a determinat neluarea unor măsuri cu privire la diminuarea sau eliminarea riscurilor ce se pot ivi din cauza apropierii fizice dintre angajații săi, exercitând activități specifice, care în caz de contact pot genera prejudicii.

Angajatorul nu este absolvit de vina de a nu fi luat măsurile legale impuse de capitolul 3 din Legea nr. 319/2006, câtă vreme evenimentul s-a produs la locul de muncă și este consecința unei fapte directe a altui salariat, pârâtul C., care a procedat la manevrarea unui motostivuitor, fără a fi autorizat ca motostivuitorist, fapt ce a dus la dezechilibrarea și căderea unei prese peste reclamant, provocându-i multiple leziuni pentru care au fost necesare un număr însemnat de îngrijiri medicale.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor din Codul Muncii, a arătat recurentul că dreptului salariatului la securitate și sănătate în muncă, prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. f) din cod, îi corespunde obligația corelativă ce cade în sarcina angajatorului, potrivit prevederilor art. 40 alin. (2) lit. b), respectiv să asigure permanent condițiile tehnice și organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncă și condițiile corespunzătoare de muncă, în sarcina angajatorului legiuitorul stabilind mai multe obligații ce îi incumbă, tocmai în scopul prevenirii accidentelor de muncă.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (1) din Codul muncii, angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă. Ca atare, atât dispozițiile legii speciale, cât și codul muncii, stabilesc că angajatorului îi incumbă o obligație de rezultat și nu de diligentă, context în care dacă unul dintre salariații săi a suferit un accident de muncă, se poate concluziona că măsurile luate pentru protejarea securității și sănătății salariaților nu au fost corespunzătoare.

În speță, societatea angajatoare nu și-a îndeplinit obligația de rezultat ce-i revine conform dispozițiilor menționate, producerea accidentului de muncă fiind o consecință directă a faptului că măsurile luate pentru protejarea securității și sănătății salariaților nu au fost corespunzătoare, astfel că, în temeiul răspunderii patrimoniale a angajatorului, pretențiile formulate de reclamant împotriva pârâtei persoană juridică sunt întemeiate.

Dispozițiile alin. (3) ale art. 1373 C. civ. evidențiază o prezumție de bună-credință în sarcina victimei, drept pentru care revine comitentului sarcina să dovedească că reclamantul cunoștea, sau potrivit împrejurărilor, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul nu a acționat din însărcinarea comitentului și a săvârșit fapta cauzatoare de prejudicii fără nici o legătură cu atribuțiile și scopul funcției încredințate.

Recurentul nu avea cunoștință de conținutul fișei postului pârâtului C., iar societatea pârâtă nu a administrat nici o probă în acest sens. În speță, prezumția de bună-credință a reclamantului nu a fost răsturnată prin probele administrate în cauză, astfel că operează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său.

Chiar dacă reclamantul s-a deplasat la o distanță de l,5m față de abcant, aceasta nu înseamnă că și-a părăsit postul, iar scopul deplasării a fost de a îndepărta două extinctoare din zona utilajului la care lucra și nu de a-l ajuta pe pârât la manevrarea motostivuitorului. De altfel, chiar Curtea de Apel a reținut că nu exista în sarcina reclamantului obligația de a nu-și părăsi postul, aceasta fiind una contextuală. Ca atare, reclamantul nu și-a încălcat atribuțiile de serviciu prin deplasarea sa față de utilajul la care lucra, aspect ce conduce la concluzia că nu poate fi reținută culpa sa la producerea accidentului de muncă, hotărârea fiind astfel dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1371 C. civ.

Ca urmare, recurentul pretinde că instanța de apel stabilește cuantumul daunelor morale fără să analizeze criteriile consacrate de doctrină și jurisprudența în această materie.

Astfel, în doctrină și jurisprudență s-a reținut constant că, dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului moral și faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare și se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie pe cât posibil o compensație echitabilă pentru consecințele prejudiciabile suferite.

Numitorul comun al criteriilor ce guvernează stabilirea daunelor morale constă în rezonabilitate, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate și cuantificate într-o manieră justă și echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs reclamantului și suferit de acesta, sub rezerva de a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar, în același timp, prin suma acordată, nici nu trebuie să fie derizorii. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, dată fiind natura neeconomică a respectivelor daune.

În speță, în lipsa unor criterii obiective de evaluare prestabilite, urmează a se avea în vedere vătămarea efectiv produsă, durata și natura îngrijirilor, modul de recuperare și persistența unor sensibilități dureroase, menținerea în permanență, din iulie 2016 și în prezent, a unei sonde uretro-vezicale, precum și faptul că prejudiciul suferit de reclamant este atât fiziologic, cât și estetic.

Traumatismele survenite în urma accidentului de muncă au pus în pericol viața reclamantului, i-au creat o stare de disconfort și suferință la care s-au adăugat și alte circumstanțe de ordin subiectiv, perceperea unei infirmități, a cicatricelor și operațiunilor medicale impuse pentru remedierea acestora, a compasiunii celor din jur. Traumele psihice ale reclamantului s-au intensificat și datorită leziunilor suferite, i s-au modificat condițiile obișnuite de viață, familie și i-au fost diminuate posibilitățile de afirmare și manifestare în societate.

În raport de circumstanțele concrete ale cauzei, consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, conduc la concluzia că suma de 72.000 RON nu constituie o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral.

La stabilirea prejudiciului pentru nerealizarea câștigului din muncă, instanța trebuia să se raporteze la dispozițiile art. 1388 C. civ. și să țină seama de veniturile ce puteau fi obținute de reclamant în funcție de calificarea sa profesională sau cel puțin venitul minim net pe economie. Faptul că venitul mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an, înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă, era mai mic decât salariul minim pe economie, nu are relevanță în stabilirea cuantumului despăgubirii.

Din conținutul alin. (2) al art. 1387 C. civ. rezultă că despăgubirile pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținându-se seama și de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit.

Ca atare, sporirea nevoilor de viață este un criteriu prevăzut de lege la stabilirea despăgubirilor materiale pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă și nu poate fi înlăturat pentru faptul că ar fi fost invocat în motivarea cererii de acordare a daunelor morale. Este vorba despre două tipuri de despăgubire, materială și morală, și acest criteriu este obligatoriu a fi analizat în materia despăgubirilor materiale, fiind facultativ aplicabil și lăsat la aprecierea instanței în materia daunelor morale. Faptul că decizia de pensionare este revizuibilă, nu înlătură caracterul cert al prejudiciului viitor, fiind evident că, în funcție de leziunile suferite, capacitatea de muncă a reclamantului, nu poate fi redobândită integral.

Pentru toate motivele invocate, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și, drept consecință, admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Intimații pârâți S.C. B. S.R.L. și C. au depus, pe rând, întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Sub un prim aspect, recurentul a susținut aplicarea greșită a normelor de procedură, înscrise în art. 204 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a calificat greșit cererea sa, formulata la 17.06.2020, ca fiind o cerere modificatoare când, în realitate, acesta a constituit o precizare a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată.

Critica recurentului, deși susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., este neîntemeiată și nu poate atrage casarea deciziei atacate.

Potrivit art. 204 C. proc. civ. reclamantul are dreptul să își modifice cererea de chemare în judecată formulată inițial, sub aspectul oricărora dintre elementele care configurează demersul său juriciar în instanță - părți, obiect și cauză, să propună noi dovezi, sub sanctiunea decăderii, însă, ca moment temporal, cererea trebuie formulată numai până la primul termen la care acesta este legal citat, situație în care instanța va dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pâratului, în vederea formulării întampinării care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat.

Alineatul al doilea al aceluiași articol enumeră situatiile care cererea nu se consideră modificată, astfel că procedura reglementată la alin. (1) nu se aplică, fiind trecute în încheierea de sedinta declarațiile verbale făcute în instanță, atunci când: 1. se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii; 2. reclamantul mărește sau micșoreaza cuantumul obiectului cererii; 3. se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului; 4. se înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă, acestea din urmă constituind o preluare a cazurilor reglementate de art. 132 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, într-o reglementare mai riguroasă.

Date fiind cazurile limitativ reglementate de art. 204 alin. (2), pct. 1- 4 C. proc. civ., rezultă că orice altă modificare a pretențiilor, care nu se include în această sferă delimitată legal, trebuie apreciată ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată, supusă regimului juridic statuat art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., astfel că orice altă modificare a cererii de către reclamant, după primul termen la care acesta a fost legal citat, poate interveni numai cu acordul expres al tuturor părților.

Printr-o interpretare contrară s-ar ajunge ca dreptul celorlalte parți, de a-și manifesta acordul sau dezacordul, la modificarea cererii de chemare în judecată, să fie anihilat de diferitele exprimări ale parții reclamante, care are posibilitatea legală de a formula modificări ale cererii de chemare în judecată doar până la primul termen de judecată.

Aplicând aceste dispozitii la situația spetei, Înalta Curte constată că la 18 octombrie 2019, sub nr. x/2019, a fost înregistrată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Ulterior, la 17.06.2020 reclamantul a depus la dosar o notă prin care a arătat că înțelege să precizeze că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, privind pe pârâtul persoană juridică, este, în principal, art. 253 Codul muncii (răspunderea civilă contractuală a angajatorului), Legea nr. 319/2006 și, în subsidiar, art. 1349 și urm. C. civ. (răspunderea civilă delictuală), art. 1373 C. civ. (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului), iar, în ce privește prejudiciul, a atătat că invocă dispozițiile art. 1385-1388 C. civ.

În justificarea temeiului de drept arătat, în acestă din urmă cerere, reclamantul A. a invocat art. 44 din Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006, în conformitate cu care "angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestațiile asigurărilor sociale de stat", precum și art. 253 Codul muncii potrivit căruia "(l) Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îi despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prcjudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.(2) În cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instanțelor judecătorești competente."

Reclamantul a arătat că repararea prejudiciului de către angajator se realizează pe temeiul răspunderii civile contractuale, apreciind a fi întrunite condițiile cumulative ale acestui tip de răspundere (existența faptei ilicite, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, calitatea de salariat si nu culpa angajatorului) pentru obligarea angajatorului la plata despăgubirilor solicitate.

Mai mult, reclamantul a pretins că fapta ilicită a societății-pârâtei și a culpei acesteia constă în neîndeplinirea corespunzătoare a unei obligații legale, care este de rezultat, iar nu de diligență, respectiv a obligației de a asigura securitatea și sănătatea în muncă a angajaților, potrivit Legii nr. 319/2006, prin neevaluarea riscurilor specifice muncii reclamantului și pârâtului persoană fizică, fapt ce a determinat neluarea niciunei măsuri cu privire la diminuarea sau eliminarea riscurilor ce se pot ivi din cauza apropierii fizice dintre angajații săi, exercitând activități specifice care, în caz de contact, pot genera prejudicii, cu referire la art. 13, la cap. 3 din Legea nr. 319/2006 și la art. 40 alin. (2) lit. b), art. 175 alin. (1) și art. 176 Codul muncii.

Procedând la examinarea cuprinsului cererii reclamantului, formulate la 17.06.2020, Înalta Curte reține că, în mod neîndoielnic, acesta constituie o veritabilă modificare a acțiunii cu privire la temeiul cererii inițiale, respectiv a cauzei, cum corect a reținut și instanța de apel, prin decizia recurată, de vreme ce, prin intermediul acesteia, comparativ cu cererea inițială, reclamantul a înțeles să invoce, ca temei al răspunderii societății pârâte-angajatoare, formele de răspundere contractuală, reglementate de Legea nr. 319/2016 și Codul muncii, răspunderea civilă delictuală (pe care și-a fundamentat inițial cererea de chemare în judecată) fiind invocată doar cu caracter subsidiar.

Așadar, contrar susținerilor recurentului, nota recurentului depusă la dosarul de fond, la 17.06.2020, cu referire la "precizarea temeiului juridic" nu se încadrează în situațiile limitativ și expres enumerate de art. 204 alin. (2) C. proc. civ., fiind corect calificată de instanța de apel drept cerere de modificare a acțiunii inițiale, prin intermediul căreia reclamantul a procedat la schimbarea unui element esențial al cererii de chemare în judecată, respectiv cauza acțiunii, solicitare care nu a fost efectuată în condițiile procedurale, instituite de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Susținerea reclamantului nu poate fi primită relativ la calificarea greșită a cererii sale, ca fiind o una modificatoare, pe motiv că judecătorul, din oficiu, în baza rolului activ, era îndreptățit și chiar obligat, să dea sau să restabilească calificarea juridică a acțiunii, aspect care denotă, în accepțiunea recurentului, că nici precizarea temeiului de drept nu ar avea caracterul unei cereri modificatoare, cea ce face ca cererea să nu fi fost condiționată de termenul prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Aserțiunea recurentului este lipsită de temei legal, de vreme ce operațiunea de recalificare a cererii, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., poate fi realizată, într-adevăr, și din oficiu, însă numai atunci când calificarea dată de parte este inexactă ori ambiguă, iar nu și atunci când, în cuprinsul cererii formulate, partea indică fără niciun dubiu temeiul juridic care stă la baza fundamentării demersului său judiciar.

Norma procedurală înscrisă în art. 204 alin. (1) C. proc. civ. impune cu titlu imperativ că modificarea cererii de către reclamant poate fi realizată numai până la primul termen de judecată la care acesta este legal citat.

Ca atare, chiar și în ipoteza în care pricina nu s-ar fi aflat în stare de judecată la primul termen de judecată, reclamantului îi revine obligația de a formula cererea modificatoare până la terenul defipt de lege, în caz contrar, nerespectarea termenului procedural imperativ, stabilit de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., atrăgând sancțiunea decăderii reclamantului din dreptul de a formula cererea, sancțiunea intervenind și din oficiu, consecința fiind cea a respingerii cererii, ca tardiv formulată.

Cum solicitarea reclamantului a fost formulată la 17.06.2020, iar primul termen la care reclamantul a fost legal citat, în sensul textului legal sus evocat, a fost la 28.01.2020, neexistând niciun impediment ca reclamantul să depună ori remită la dosarul cauzei "nota de precizări" fie în instanță, fie prin serviciul de registratură/trimitere prin poștă, Înalta Curte reține că instanța de apel, calificând corect cererea reclamantului ca fiind o cerere modificatoare a acțiunii, în aplicarea și interpretarea regulilor procedurale înscrise în art. 204 alin. (1) C. proc. civ., a reținut judicios că soluționarea cauzei de către prima instanță a fost realizată corect, în limitele deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, inițial formulată.

Susținerea recurentului potrivit căreia părțile adverse nu ar fi formulat opoziție cu privire la solicitarea sa, formulată la 17.06.2020, este lipsită de relevanță juridică, de vreme ce, prin excepție, sancțiunea decăderii, pentru nerespectarea termenului procedural, înscris în art. 204 alin. (1) C. proc. civ., nu intervine doar atunci când există acordul expres al tuturor părților litigante, situație în care soluționarea cererii se face, într-adevăr, conform modificării intervenite.

Legea instituie, așadar, obligația manifestării exprese a acordului în această privință și chiar dacă norma legală nu impune vreo condiție de formă a acordului exprimat, în aplicarea dispozițiilor art. 1240 alin. (1) din C. civ. privind formele de exprimare a consimțământului, acesta poate fi dat fie în formă scrisă, fie verbal în fața instanței, fără posibilitatea ca o atare manifestare de voință, în raport de caracterul imperativ al normei legale, să poată fi dedusă din conduita părții adverse, conform art. 1240 alin. (2) C. civ.

Or, în cauză nu se identifică o atare ipoteză, întrucât din actele dosarului nu reiese că pârâții și-ar fi dat expres acordul în privința modificării cererii de către reclamant, învoiala acestora neputând fi dedusă pe cale de interpretare din neprezentarea lor în fața instanței ori din lipsa pasivității acestora cu referire la solicitarea formulată, astfel încât o achiesare ori învoire tacită nefiind de natură a conduce la înlăturarea sancțiunii decăderii.

Or, chiar și în ipoteza în care cererea reclamantului din 17.06.2020 ar fi fost calificată ca fiind o veritabilă cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată (ipoteză ce nu se confirm, potrivit celor expuse în precedent), curtea de apel a apreciat judicios, în contextul circumstanțial specific cauzei, care relevă că ambii angajați au acționat în afara atribuțiilor specifice postului deținut, că această împrejurare exclude posibilitatea examinării obligațiilor ce revin societății pârâte, potrivit dispozițiilor Legii nr. 319/2006 și Codului muncii, privind evaluarea riscurilor specifice muncii angajaților și luarea măsurilor de prevenție pentru asigurarea securității la locul de muncă.

Mai mult, referitor la îndeplinirea necorespunzătoare a obligației legale care vizează asigura securității și sănătății în muncă a angajaților, potrivit Legii nr. 319/2006, prin neevaluarea riscurilor specifice muncii reclamantului și pârâtului-persoană fizică - faptă pretins invocată în justificarea activității ilicite imputate societății-pârâte și a culpei în producerea acesteia, instanța de apel a reținut că, deși dispozițiile Legii nr. 319/2006, cât și Codul muncii reglementează o sferă largă a obligațiilor impuse în sarcina angajatorului pentru asigurarea securității la locul de muncă, reclamantul nu a indicat, în concret, obligația încălcată de societatea-pârâtă. Or, în contextul circumstanțial specific cauzei, concluzia curții de apel se vădește a fi corectă în sensul că producerea accidentului în sine nu echivalează cu încălcarea vreuneia dintre obligațiile legale ce revin angajatorului întrucât, o interpretare contrară, ar avea semnificația antrenării răspunderii angajatorului pentru orice accident săvârșit la locul de muncă, ceea ce ar exclude de plano incidența dispozițiilor art. 1373 alin. (3) C. civ.

Oricum, susținerea recurentului potrivit căreia societatea pârâtă nu ar evaluat riscurile specifice muncii reclamantului și pârâtului pentru eliminarea riscurilor ce se puteau ivi din cauza apropierii fizice dintre angajații săi, pe lângă faptul că se circumscrie unei afirmații generice, a fost infirmată de înscrisurile depuse atât la prima instanță, cât și în apel (dosarul de cercetare ITM) care relevă îndeplinirea obligațiilor de către angajator în materie de securitate în muncă, în contextul în care atribuțiile de serviciu ale reclamantului și pârâtului nu impuneau derularea unor activități de interacțiune, respectiv munca reclamantului nu cuprindea oferirea de ajutor unei persoane necalificate în manipularea unui motostivuitor, iar munca pârâtului nu cuprindea manipularea unui motostivuitor, cum corect s-a reținut prin decizia recurată.

Critica recurentului, susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Ca regulă, potrivit dispozițiilor înscrise în art. 1371 C. civ., comitentul răspunde pentru fapta prepusului când acesta din urmă a săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă în limitele stricte atribuțiilor care alcătuiesc conținutul funcției sale și în acord cu scopul funcțiilor încredințate, cu condiția să fi lucrat în interesul comitentului, la ordinul său ori în interesul altuia, dar cu respectarea dispozițiilor și instrucțiunilor date de comitent.

Deopotrivă, antrenarea răspunderii comitentului poate fi angajată și pentru prejudiciul cauzat de prepus, atunci când a săvârșit fapta prin deviere de la atribuțiile și scopul funcției sale, prin depășirea limitelor acestora ori prin exercițiul lor abuziv, cu condiția ca fapta săvârșită să aibă "legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate" (art. 1373 alin. (1).

Articolul 1373 alin. (3) C. civ. prevede că legătura dintre fapta prejudiciabilă a prepusului și atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate nu este îndeplinită și, în consecință, nu poate atrage răspunderea comitentului, atunci când se "dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate."

După cum au reținut și instanțele de fond și în consens cu susținerile recurentului, textul normativ sus evocat stabilește limitele conținutului noțiunilor de "funcție încredințată" și "scopul funcției încredințate", în îndeplinirea cărora sau în legătură cu care prepusul a acționat în momentul în care a săvârșit fapta ilicită, cauzatoare de prejudiciu.

Cum corect a susținut și recurentul, textul evidențiază o prezumție legală de bună credință în favoarea victimei prejudiciate, cu privire la convingerea acesteia că prepusul a cauzat prejudiciul lucrând în legătură cu atribuțiile și scopul funcției încredințate de către comitent, acesta constituind o prezumție legală relativă, care poate fi răsturnată prin orice dovadă contrară.

Or, în cauză, această dovada a fost realizată, prezumția de bună credință instituită în favoarea victimei fiind răsturnată prin probele administrate.

Din situația de fapt reținută în cauză de instanțele fondului, pe baza evaluării materialului probator administrat, rezultă că reclamantul A. cunoștea faptul că pârâtul nu deținea atestat pentru conducerea motostivuitorul, situație care excludea, implicit, posibilitatea ca pârâtul să fie angajat într-o funcție ce impunea o calificare obligatorie și, prin urmare, posibilitatea acestuia de a manevra motostivuitorul în legătură cu atribuțiile de serviciu pretins încredințate de către comitent.

Așadar, contrar susținerilor recurentului, contextul situațional relevă faptul dovedit că reclamantul a cunoscut împrejurarea că pârâtul a acționat fără legătură cu atribuțiile sau scopul funcției încredințate, atât timp cât, în lipsa atestatului ce permitea conducerea motostivuitorului, pârâtul C. nu putea deține funcția de motostivuitor, funcție ce implica exercitarea de atribuții referitoare la conducerea motostivuitorului, situație ce denotă că reclamantul putea cunoaște, urmarea unui simplu raționament, că pârâtul nu putea să acționeze în conformitate cu instrucțiunile și dispozițiile comitentului, sub îndrumarea, supravegherea și controlul acestuia, în legătură cu îndeplinirea unor atribuții aferente unei funcții pe care nu o putea deține.

În consecință, dispozițiile art. 1373 alin. (3) C. civ. au fost corect aplicate și interpretate de instanța de apel, fiind corect înlăturată răspunderea pârâtei S.C. B. S.R.L. pentru fapta prepusului său, C..

Critica recurentului este lipsită de temei în ce privește reținerea culpei victimei în producerea accidentului, întrucât, în raport de prevederile art. 1371 C. civ. (normă invocată în cuprinsul întâmpinării formulate de pârâtul C.), instanțele de fond au analizat în cauză conduita și atitudinea reclamantului relativ la evenimentul soldat cu accidentarea sa.

În acest context normativ, având în vedere că valoarea despăgubirilor pretinse (sau prejudiciul a cărui reparare s-a solicitat) depind în mod direct de existența și dimensionarea corectă a contribuției fiecărei părți la producerea rezultatului prejudiciabil, în mod corect instanțele fondului au procedat la verificarea împrejurării dacă reclamantul, la rândul său, a avut un comportament de natură a provoca sau a mări prejudiciul încercat, dacă îi este imputabilă sau nu o culpă concurentă cu cea a pârâtului C., cel care a manevrat motostivuitorul, din proprie inițiativă, în timpul programului de lucru și fără să fi fost autorizat ca motostivuitor, faptă care a avut drept consecință accidentarea recurentului.

Așadar, în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, instanțele fondului au verificat existența unei eventuale culpe comune a reclamantului și a pârâtului în producerea prejudiciului, reținând sub aspectul elementelor relevante cu privire la soluționarea cauzei împrejurarea că deplasarea reclamantului, în limita perimetrului de 1,5 m, nu s-a realizat în scopul îndeplinirii atribuțiilor sale de serviciu, ci în scopul unic de a-l ajuta pe pârât în manevrele pe care le făcea cu motostivuitorul.

Așadar, din situația de fapt reținută în cauză, pe baza administrării în condiții de contradictorialitate a mijloacelor de probă, a rezultat că reclamantul și-a părăsit deliberat postul, pentru a-l ajuta pe pârât, prin eliberarea spațiului de două extinctoare, acesta expunându-se în raza de acțiune a motostivuitorului. Or, contrar susținerilor recurentului, nu a fost dovedit în cauză faptul că, la momentul accidentului, abcantul la care lucra acesta ar fi fost ocupat cu o foaie de metal având o lungime care să fi impus deplasarea reclamantului în raza de acțiune a motostivuitorul, ipoteză care s-ar fi circumscris unei posibile cauze care ar fi putut avea consecința înlăturării culpei concurente a reclamantului.

Cum legea nu impune condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, în ipoteza dată este irelevantă împrejurarea că în sarcina reclamantului nu exista impusă obligația de a nu părăsi locul de muncă (acestui aspect, instanța i-a acordat doar o valoare contextuală), edificator fiind doar examinarea atitudinii victimei, sub forma intenției sau culpei, necesară și suficientă pentru a proba fapta culpabilă concurentă care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire, aflate în sarcina autorului faptei ilicite.

Așadar, în circumstanțele factuale specifice cauzei, care nu mai pot fi reevaluate în raport de structura actuală a recursului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 1371 C. civ. au fost corect reținute, prin individualizarea legală a culpei concurente a părților, ceea ce denotă că instanța de apel a realizat o judicioasă aplicare și interpretare a normei legale în aplicarea regulii referitoare la suportarea prejudiciului, proporțional cu contribuția proprie în producerea rezultatului vătămător, generat prin fapta ilicită.

Înalta Curte, din perspectiva aspectelor de legalitate ce pot fi evaluate în această etapă procesuală, constată că instanța de apel în mod corect a reținut că fapta ilicită imputată pârâtului C. este susceptibilă să fi produs reclamantului un prejudiciu moral, iar satisfacția echitabilă acordată acestuia a fost pusă în sarcina pârâtului într-o proporție corespunzătoare culpei concurente individualizate în sarcina părților.

Așadar, curtea de apel a stabilit în mod corect participarea proporțională a părților la suportarea prejudiciului însă, determinarea, în concret, a acestui procent ori dozarea cotei de contribuție a fiecărei părți la suportarea prejudiciului, reprezentat de componenta daunelor morale, constituie exclusiv o chestiune de apreciere a instanței de apel, care nu poate fi cenzurată în această etapă procesuală, fiind reținut în cauză, în aprecierea proporției de 40% vs. 60%, că acțiunea de manevrare a motostivuitorului fără atestat este mai gravă decât acțiunea reclamantului de a-l ajuta pe pârât, prin îndepărtarea unor obstacole, chiar dacă această acțiune l-a plasat în raza de acțiune a motostivuitorului și chiar dacă, în absența acestei acțiuni, era posibil să nu fi rezultat vătămarea acestuia.

În ceea ce privește criteriile privind evaluarea cuantumului daunelor morale, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al acestor susțineri ale recurentului.

Relativ la daunele morale, dată fiind natura prejudiciului, instanțele fondului au avut în vedere că atât practica judiciară, cât și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea acestora, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Se constată în speță că, din acest punct de vedere, a fost valorificată corespunzător jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a sancționat abordarea formalistă a instanțelor naționale care au atribuit reclamantului obligația de a proba existența unui prejudiciu moral suferit, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor fizice sau psihologice, concluzionând că o astfel de abordare și de concepție au avut drept rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obțină pe cale judiciară.

Astfel, din examinarea raționamentului juridic expus în cuprinsul deciziei recurate rezultă că acesta reflectă, în analiza referitoare la elementul prejudiciu, valorificarea atât a criteriilor generale, oglindite în jurisprudența națională (particularizată în urma efectuării unui examen jurisprudențial la nivelul Curții de Apel București), cât și reperele faptice concrete pe care instanța de apel le-a avut în vedere spre a cuantifica despăgubirile morale acordate reclamantului, ținând cont de specificul prejudiciului încercat de acesta și consecințele suportate în plan emoțional și social, instanța de apel raportându-se atât la gradul de intensitate al suferinței încercate de aceasta, respectiv la durata zilelor de îngrijiri medicale, efectuarea diferitelor intervenții chirurgicale, perioada de recuperare, urmările produse în planul psihologic, restrângerea posibilității de mișcare a reclamantului, perioada de imobilizare la pat, urmată de perioada de recupereare, independența sau dependența permanentă de ajutorul altei persoane, cât și la modificarea condițiilor obișnuite de viață socială și de familie, care i-au perturbat cursul firesc al tuturor aspectelor vieții sale.

Prin urmare, contrar afirmațiilor recurentului, valorile morale lezate prin acțiunea ilicită a pârâtului au fost avute în vedere de instanța de apel, atât din perspectiva importanței lor, cât și a intensității percepției victimei asupra consecințelor vătămării fiind, așadar, indicate criteriile de analiză (necontestate de recurent) care să respectate principiul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, principiul care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situația îmbogățirii fără just temei.

În acest context al analizei, despăgubirea bănească acordată de instanța de fond, confirmată în apel, pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu reflectă o neconcordanță valorică între cuantumul determinat și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinat să contribuie pârâtul C., așa cum eronat pretinde recurentul-reclamant, atât timp cât despăgubirile pentru daune morale au fost stabilite într-un cuantum de 120.000 RON, iar nu de 72.000 RON, obligația de plată stabilită în sarcina pârâtului pentru această sumă decurgând din culpa concurentă a reclamantului care se reflectă, proporțional, pe planul suportării prejudiciului, în sensul că pârâtul poate fi obligat la suportarea prejudiciului numai proporțional cu culpa sa, iar nu integral.

Art. 1388 C. civ. prevede că:

"(1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.

(2) Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilității obținerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ține seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.

(3) Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie."

Din interpretarea sistematică a cadrului normativ evocat reiese că alin. (2) și (3) al art. 1388 C. civ. constituie dispoziții de exceptare de la norma cuprinsă în alin. (1) al aceluiași articol, care folosește, ca element de referință, "venitul mediu lunar din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității de muncă.

Așadar, atunci când cel păgubit face dovada obținerii unui venit din muncă mai mare, în baza unui contract încheiat în ultimul an, despăgubirea se stabilește în funcție de acest venit (art. 1388 alin. (2), iar atunci când victima nu are un atare venit, criteriul de stabilire a despăgubirii este venitul lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profesională (alin. (1) al art. 1388), iar în absența unei asemenea calificări, criteriul ce devine incident este cel al venitului minim net pe economie (alin. (3) al art. 1388).

În consecință, referirea pe care o face instanța de apel la dispozițiile art. 1388 alin. (1) C. civ. nu nesocotește cadrul judecății și situația de fapt reținută, de vreme ce norma legală nu a fost aplicată în abstract, ci în funcție de elementele de fapt concrete, conturate pe baza probelor administrate, din care rezultă că reclamantul a obținut, pe bază de contract, până la data pronunțării deciziei recurate, venituri similare (până la data accidentului) ori suplimentare celor obținute anterior (potrivit pensiei de invaliditate pe care o primește în prezent).

Subsumat aceluiași motiv de recurs, reclamantul a pretins aplicarea greșită a art. 1387 alin. (2) C. civ., întrucât stabilirea despăgubirilor pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă a fost realizată prin înlăturarea eronată a criteriului legal privind sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, sub motivația că acest criteriu ar fi fost avut în vedere la acordarea daunelor morale.

Critica recurentului nu poate fi primită, întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a solicitat dezdăunarea sa pentru cheltuielile determinate de sporirea condițiilor de viață. Pretențiile recurentului solicitate în cadrul demersului său judiciar au vizat acordarea de despăgubiri cu titlu de daune materiale constând în salariile pe care le-ar fi obținut până la pensie și cele privind daunele morale, în justificarea cărora reclamantul a indicat drept criteriul de determinare și cuantificare cel referitor la acoperirea nevoilor de viață, criteriu a cărui evaluare a fost avut în vedere de instanțe la stabilirea cuantumului prejudiciului nepatrimonial solicitat.

Mai mult, chiar și în ipoteza susținută de recurent, în sensul că instanța nu ar fi evaluat solicitarea referitoare la daunele materiale și din perspectiva criteriului legal înscris în art. 1387 C. civ. care se referă la "sporirea nevoilor de viață a celui păgubit", Înalta Curte reține că existența prejudiciului trebuie justificată și dovedită de reclamant, potrivit art. 249 C. proc. civ., în conformitate cu care "cel care face o susținere în cursul judecății trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege". Or, în cadrul demersului său judiciar, reclamantul nu a solicitat, justificat și probat repararea unui atare prejudiciu generat de efectuarea unor cheltuieli determinate de sporirea unor nevoi ale vieții cotidiene impuse, eventual, cum ar fi, de pildă, de costul achiziționării unei proteze speciale, costul unui cărucior pentru deplasare, plata unui însoțitor sau orice alte cheltuieli de atare natură.

Neîntemeiată este și susținerea recurentului privind caracterul cert al prejudiciului viitor.

Prejudiciul reclamant privind plata unor venituri viitoare pe care reclamantului-recurent le-ar fi obținut până la împlinirea vârstei de pensionare nu îndeplinește cerința caracterului cert al prejudiciului, potrivit art. 1532 alin. (1) C. civ.. Decizia de invaliditate privind capacitatea de muncă a reclamantului este revizuibilă, ceea ce determină ca prejudiciul să fie unul incert, atât timp cât în urma revizuirii medicale există posibilitatea de menținere a gradului de invaliditate sau de încadrare într-un alt grad de invaliditate ori, chiar, de redobândire a capacității de muncă, aspect corect a reținut prin decizia recurată.

Susținerea reclamantului este nefondată întrucât, în urma administrării mijloacelor de probă, în condiții de contradictorialitate, în fața instanțelor de fond, acesta nu a făcut dovada că ar fi achitat cheltuie