ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1325/2023

Ședința publică din data de 21 septembrie 2023

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 21.08.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, DNA-Structura centrală și DNA-Serviciul Teritorial Târgu-Mureș, solicitând instanței să dispună admiterea cererii de chemare în judecată (petit 1), să constate că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în contradictoriu cu ambii pârâți (petit 2), să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata: daunelor morale în cuantum de 30.000 euro, reprezentând prejudiciul moral pentru lezarea dreptului la un proces echitabil (petit 3), despăgubiri morale în cuantum de 100.000 euro pentru lezarea dreptului la viață privată (petit 4) și 10.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin reținerea și plasarea sub control judiciar (petit 5), despăgubiri materiale de 141.105 RON, prejudiciu material cauzat prin încălcarea articolelor art. 6 și 8 din CEDO (petit 6), obligarea pârâților, în solidar, la plata unor despăgubiri materiale pentru indisponibilizarea bunurilor (petit 7) și 8000 euro despăgubiri morale reprezentând contravaloarea prejudiciului rezultat din indisponibilizarea bunurilor (petit 8) și la plata cheltuielilor de judecată (petit 9).

În data de 25.02.2021, reclamantul a modificat acțiunea, în temeiul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., solicitând atragerea răspunderii delictuale pentru fapta proprie a pârâților în baza art. 1357 C. civ., art. 23 Constituție, art. 5, 6 și 8 din CEDO si art. 1 Protocol 1 în ceea ce privește răspunderea delictuală a pârâților pentru fapta proprie pentru petitele 3, 4, 5, iar pentru plata cheltuielilor de judecată, suportate în procesul penal, în baza art. 276 al 6 C. proc. pen. și 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 305 din 11.03.2022 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul nr. x/2020, s-a anulat petitul 8 al cererii de chemare în judecată privind acordarea despăgubirilor morale de 8000 euro pentru indisponibilizarea bunurilor, s-a luat act de renunțarea reclamantului A. la judecata petitului 7 al cererii de chemare în judecată, privind acordarea despăgubirilor materiale pentru indisponibilizarea bunurilor, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a D.N.A. din dreptul de a invoca excepția lipsei capacității și calității procesuale a D.N.A-Serviciul Teritorial Târgu Mureș, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a D.N.A-Serviciul Teritorial Târgu Mureș și s-a anulat acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva acestui pârât, pentru lipsa capacității procesuale de folosință.

Tribunalul a luat act că nu se mai impune analizarea excepției lipsei calității procesuale pasive a D.N.A.-Serviciului Teritorial Târgu Mureș, a respins excepția decăderii pârâtei D.N.A. din dreptul de a invoca prescripția dreptului material la acțiune cu privire la despăgubirile solicitate pentru reținerea și controlul judiciar indicate în cererea modificatoare și s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind prejudiciile rezultate din reținerea și controlul judiciar solicitate sub petitul 5 al cererii introductive precizate formulate de reclamant împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.N.A.- Structura centrală, cu consecința respingerii, ca prescrisă, a cererii formulate de reclamantul A. împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.N.A.-Structura centrală, având ca obiect acordarea despăgubirilor morale în cuantum de 10.000 euro, reprezentând prejudiciu moral cauzat prin reținerea și plasarea sub control judiciar, cerere formulată la petitul 5 al cererii introductive.

De asemenea, prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român în ceea ce privește răspunderea pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, izvorâtă din emiterea celor două comunicate de presă de D.N.A., răspundere ce formează obiectul petitului 3 al acțiunii și a respins cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect răspunderea pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, izvorâtă din emiterea celor două comunicate de presă de DNA, răspundere ce formează obiectul petitului 3 al acțiunii, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. În rest, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român a fost respinsă, ca nefondată.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei D.N.A.-Structura centrală, având ca obiect atragerea răspunderii civile a acesteia pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, izvorâtă din emiterea celor două comunicate de presă de D.N.A., răspundere ce formează obiectul petitului 3, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.N.A.-Structura centrală sub petit 4, având ca obiect obligarea acestuia la plata unor despăgubiri de 100.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a lezării dreptului la viață privată garantat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.N.A.-Structura centrală sub petit 6, având ca obiect obligarea acestora la plata sumei de 141.105 RON prejudiciu material și a respins cererea reclamantului A. cu privire la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 902A din 3 noiembrie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 305/11.03.2022 pronunțată de Tribunalului Mureș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în privința petitului 6 al acțiunii și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata către reclamant a sumei de 141.105 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material. A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 902A din 3 noiembrie 2022 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

4.1. Prin recursul formulat de reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la soluțiile de respingere a apelului și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., reclamantul a arătat că instanța de apel a pronunțat hotârărea recurată cu încălcarea principiilor disponibilității, contradictorialității și rolului activ al judecătorului, principii prevăzute imperativ în desfășurarea procesului civil. Mai precis, instanța de apel a acordat o calificare greșită cauzei juridice a acțiunii, tratând pretențiile formulate cu încălcarea limitelor învestirii și fără a pune în discuție aspecte controversate care au dus în final la respingerea demersului său.

Sub același motiv de casare, afirmă că excepția prescripției a fost soluționată cu încălcarea normelor de procedură privind momentul limită al invocării excepției de ordin privat, contrar art. 208 C. proc. civ. coroborat cu art. 2513 C. civ. Din această perspectivă, apreciază că instanța de apel a respins greșit solicitarea privind decăderea DNA din dreptul de a invoca excepția prescripției.

Apreciază greșită susținerea instanței de apel potrivit căreia prescripția nu trebuia invocată obligatoriu prin întâmpinare, întrucât art. 2.513 C. civ. ar permite invocarea acesteia la primul termen cu legală citare.

Susține că termenul de invocare a excepției de ordin privat rezultă din cuprinsul art. 208 C. proc. civ.. Pe de o parte, textul conține o normă de procedură cu caracter special, ulterioară art. 2513 C. civ., și se impunea să fie aplicată cu prioritate. Pe de altă parte, ceea ce a ignorat instanța de apel este faptul că art. 2513 din C. civ. prevede faptul că prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Consideră că prevederile art. 2513 C. civ. teza a II-a vizează exclusiv situația în care întâmpinarea nu este obligatorie, asemenea cazuri prescripția putând fi invocată până la primul termen cu legală citare. În cazul de față, întâmpinarea a fost obligatorie, iar neinvocarea excepției în cuprinsul acesteia a atras, în mod legal, sancțiunea decăderii.

Apreciază nelegală și concluzia instanței de apel cum că petitul privind reținerea și controlul judiciar ar fi fost modificat, sub aspectul cauzei juridice. Indicând diferențele dintre mecanismul art. 539 C. proc. pen. și instituția răspunderii civile delictuale, instanța a arătat că modificarea de acțiune ar fi determinat curgerea unui nou termen pentru invocarea excepției prescripției, în raport de noul temei de drept invocat.

Prin înscrisul intitulat "modificare a cererii de chemare în judecată" au fost aduse lămuriri cu privire la temeiul acțiunii, fiind arătat expres că reclamantul își menține temeiurile inițial invocate, iar pentru petitul privind cheltuielile de judecată s-a modificat temeiul de drept. Față de acest înscris, pârâta DNA a formulat note scrise prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru petitul privind daunele morale ce derivă din reținerea și controlul judiciar. Aceste note au fost depuse ulterior primului termen de judecată cu legală citare, respectiv la data de 16 martie 2021.

Instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., precum și principiul disponibilității la momentul calificării juridice a înscrisului intitulat "modificare de acțiune", de vreme ce a ignorat faptul că prevederile art. 539 C. proc. civ., art. 5 din Convenție și răspunderea civilă delictuală au fost invocate încă de la momentul introducerii acțiunii inițiale. Așadar, dacă ar fi fost necesară o clarificare a temeiului juridic al acțiunii, acest aspect trebuia lămurit încă din faza incipientă a procesului, în acord cu principiul contradictorialității și al rolului activ al judecătorului; "modificarea de acțiune" face referire expresă la menținerea temeiurilor de drept din cuprinsul acțiunii inițiale; petitul privind reținerea și controlul judiciar nu a suferit modificări sub aspectul cauzei juridice, de vreme ce prevederile art. 539 C. proc. pen. nu exclud aplicarea răspunderii delictuale invocate prin modificarea de acțiune, aspecte confirmate în practica CCR.

În aceste condiții, consideră că instanța de apel era ținută în integralitate de temeiurile juridice invocate încă din cuprinsul acțiunii inițiale și menținute cu ocazia "modificării" de acțiune. Pe cale de consecință, apreciază că reperele trasate în deciziile nr. 136/2021 și 696/2021 ale Curții Constituționale, sub aspectul art. 539 C. proc. pen., erau ca atare aplicabile și în cazul litigiului de față.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., arată că instanța de apel a analizat greșit condițiile legale privind încălcarea dreptului la un proces echitabil și dreptului la viață privată în raport de prevederile art. 23 și 53 din Constituție, art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și normele interne aferente.

Totodată, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a practicii CEDO, respectiv a reperelor materiale obligatorii în ceea ce privește încălcarea drepturilor fundamentale. Amintește faptul că prevederile Convenției drepturilor omului și jurisprudenta Curții se aplică cu prioritate față de orice altă normă juridică internă, aspect ce rezultă în primul rând din coroborarea art. 20 al Constituției cu art. 32 alin. (1) al Convenției. Ratificarea Convenției de către Statul Român impune obligația acestuia de a asigura respectarea caracterului obligatoriu al jurisdicției Curții.

Susține că normele în materie care vizează curgerea termenului de prescripție, respectiv momentul nașterii dreptului material la acțiune, cu referire la art. 2528 C. civ., au fost greșit interpretate și aplicate în cauză.

Dezvoltând acest caz de casare, arată că răspunderea aferentă art. 539 C. proc. pen. privește o răspundere pentru fapta proprie a statului, fiind tratată distinct de prevederile art. 538 C. proc. pen. privind cazurile de eroare judiciară. Deși este denumită ca fiind o răspundere "obiectivă", caracterul obiectiv se referă la prezumarea componentei de vinovăție, fără ca acest tip de răspundere să poată fi confundat cu răspunderea obiectivă pentru fapta altuia/lucru/animale, în sensul C. civ.

În vederea aplicării art. 539 C. proc. pen. este suficientă dovedirea unei încălcări a legii, urmând ca statul să răspundă fără ca vinovăția să trebuiască să fie probată. Însă, fapta ilicită derivă din obligații proprii care îi incumbă statului în calitate de garant al înfăptuirii justiției, originea art. 539 C. proc. pen. fiind tocmai prevederile art. 5 din Convenție.

În decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională tratează mecanismul art. 539 C. proc. pen. ca fiind în deplină corelare cu instituția răspunderii delictuale, în care își are de fapt izvorul ca natură de răspundere. Deciziile Curții Constituționale nu duc la concluzia că instituția art. 539 C. proc. pen. exclude aplicarea răspunderii civile delictuale, ci dimpotrivă, că cele două mecanisme se completează reciproc. Din această perspectivă, condițiile materiale privind obținerea daunelor morale pentru privarea reclamantului de libertate au fost greșit intepretate și aplicate în raport de cadrul procesual fixat. În orice caz, până și în situația în care instanța de apel ar fi făcut abstracție de faptul că prevederile art. 539 C. proc. pen. nu sunt incompatibile cu "modificarea de acțiune" formulată, rolul său activ a fost în continuare încălcat. Starea de fapt conturată, precum și invocarea prevederilor privind răspunderea delictuală și ale art. 5 CEDO impuneau o calificare corectă a cauzei juridice a acțiunii.

Pornind de la aceste clarificări ale tipului de răspundere civilă delictuală invocată, consideră că fondul prescripției a fost greșit soluționat. Apreciind că prevederile art. 539 C. proc. pen. nu au fost deloc invocate în cazul de față, dată fiind "modificarea de acțiune", instanța de apel a apreciat greșit că nici prevederile art. 541 C. proc. pen. nu pot fi incidente. Astfel, a conchis că termenul de prescripție nu poate să curgă de la momentul achitării, în sensul reperelor trasate în decizia nr. 136/2021 a CCR. În mod contrar, consideră că dreptul material la acțiune nu putea fi născut înainte de soluția definitivă de achitare, acesta din urmă fiind momentul cunoașterii caracterului nedrept al măsurilor preventive dispuse în procesul penal. întrucât simpla încetare ope legis a măsurii nu face cunoscut caracterul nejustificat al acesteia.

Pe aceeași linie, instanța a greșit și în momentul în care a tratat daunele aferente controlului judiciar în raport de aceleași prevederi ale art. 539 C. proc. pen. în contextul în care cauza juridică aferentă acestui petit a constat în art. 2 Protocol 4 CEDO, astfel că analiza se impunea a fi una diferențiată. Sub acest aspect, normele de drept material prevăzute de art. 2528 C. civ., privind momentul nașterii dreptului material la acțiune, au fost și ele greșit aplicate. Simpla ridicare a controlului judiciar, fără ca instanța penală să aprecieze că măsura ar fi fost ab initio instituită contrar legii, nu poate justifica cunoașterea pagubei și a celui ținut răspunzător, motiv pentru care apreciază că apelul trebuia admis.

Sub aspectul apelului pe considerente, instanța de apel a apreciat că, față de statul român, fapta ilicită reproșată a privit exclusiv încălcarea unor obligații negative care derivă din Convenție. Pentru a-și argumenta soluția, instanța de apel și-a întemeiat soluția exclusiv pe cuprinsul modificării de acțiune depuse la dosar. Supune analizei aceste considerente pentru că ele constituie baza soluțiilor exprimate cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român în ceea ce privește încălcarea prezumției de nevinovăție, precum și pe fondul cauzei.

A fost ignorat conținutul real al acțiunii inițiale și al precizării formulate, astfel încât, la o analiză corectă, instanța de apel era ținută să observe faptul că a invocat inclusiv prevederile art. 539 C. proc. pen., precum și toate obligațiile pozitive și negative impuse în jurisprudența Curții europene în sarcina statului, obligații care însă au fost ignorate. Astfel cum se observă inclusiv în "modificarea de acțiune", a menționat expres că precizările formulate reprezintă suplimentări ale argumentelor din acțiunea inițială, în acord cu prevederile 204 C. proc. civ.. Or, mergând la cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanța de apel trebuia să observe invocarea inclusiv a unor obligații pozitive ale statului.

Sub nicio formă nu a existat o limitare a cadrului fixat la obligațiile negative care incumbă statului, motiv pentru care soluția respingerii apelului pe considerente este nelegală din prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a statului sub aspectul prezumției de nevinovăție arată că instanța de apel a menținut soluția judecătorului de fond. A fost validat astfel raționamentul instanței de fond, potrivit căruia, față de statul român, răspunderea ar fi fost limitată la încălcarea obligațiilor negative ce derivă din prevederile art. 5, art. 6 alin. (2) și art. 8 CEDO. Consideră soluția din apel ca fiind nelegală de vreme ce face abstracție de principiul disponibilității și rolul activ al judecătorului și determină o restrângere a obiectului dedus judecății. Practic judecătorul din apel s-a raportat exclusiv la conținutul modificării de acțiune, făcând totală abstracție de temeiurile de drept invocate, starea de fapt expusă și calificarea acesteia din punct de vedere juridic.

Susține că răspunderea statului nu a fost limitată la obligațiile sale negative. Dimpotrivă, prin acțiunea introductivă a motivat de ce statul are obligațiile pozitive de a prezenta diligentă față de protecția prezumției de nevinovăție, de a se asigura că informarea publicului se realizează cu respectarea drepturilor celui acuzat, precum și de a interveni în mod activ pentru a cenzura ori limita efectele atingerilor aduse prezumției de nevinovăție. Totodată, prin modificarea de acțiune a reiterat incidența prevederilor art. 6 CEDO, în integralitatea lor.

Reclamantul concluzionează că statul avea obligația de a avea față de cel acuzat o atitudine echilibrată din care să nu rezulte că îl consideră vinovat până la finalizarea procesului penal, cât și interdicția de a-l prezenta pe acesta în mod public, pe perioada procesului, prin utilizarea unor măsuri de constrângere, prin care să se creeze imaginea culpabilității lui, anterior condamnării definitive.

Nici răspunderea DNA nu a fost limitată la încălcarea normelor de ordin intern, ci dimpotrivă, încă din acțiune a fost expusă pe larg o teorie cu privire la încălcarea art. 6, art. 5 și art. 8 din Convenție, precum și jurisprudența CEDO care instituie obligațiile încălcate. Totodată, prin modificarea de acțiune a reiterat faptul că "în ceea ce privește atragerea răspunderii delictuale pentru fapta proprie a pârâților, menționăm că ne fundamentăm cererea de chemare în judecată pe dispozițiile (...) art. 5, 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor (...)".

În ceea ce privește fondul cauzei, apreciază că au fost greșit aplicate normele de drept material incidente în materia încălcării dreptului la un proces echitabil și a dreptului la viață privată. Sub acest aspect, instanța de apel era obligată să aplice cu prioritate reperele reținute în dreptul unional și practica CEDO invocată prin acțiunea inițială și apelul formulat.

Consideră că instanța a efectuat o analiză superficială a condițiilor privind necesitatea restrângerii dreptului într-o societate democratică și proporționalitatea încălcării, condiții legale în funcție de care depinde însăși existența răspunderii pentru atingerea dreptului la viață privată.

În cauză a criticat prezentarea încătușării sale în spațiul public, cu ocazia reținerii, aspect care a fost ignorat de către instanța de apel, fiind încălcat cadrul procesual fixat, de vreme ce această faptă ilicită nu a fost deloc analizată. Fapta reproșată prezenta un caracter ilicit și în raport de considerentul (20) al Directivei 2016/343.

Totodată, în cursul litigiului a reclamat publicarea unor comunicate de presă în faza incipientă a urmării penale, respectiv chiar în preajma momentului la care urma să fie judecată propunerea de arestare împotriva reclamantului. Comunicatele menționau cât se poate de clar datele personale și funcția deținută, respectiv arătau în repetate rânduri că starea de fapt este confirmată de probele administrate de organele penale. Cu toate acestea, instanța de apel a considerat ca fiind "corectă concluzia potrivit căreia a fost respectat justul echilibru între prezumția de nevinovăție și dreptul publicului de a fi informat cu privire la desfășurarea unor anchete penale privind cercetarea unor fapte de corupție pretins săvârșite de persoane aflate la conducerea unor importante companii de interes național". Totuși, instanța a ignorat reperele trasate de Directiva nr. 2016/343 și Curtea europeană în materia prezumției de nevinovăție. În special a făcut completă abstracție de esența prevederilor care permit informarea publicului cu privire la fapta pretins a fi săvârșită, iar nu și cu privire la persoana anchetată și probele care sugerează vinovăția acesteia, iar informațiile publicate nu se circumscriau dispozițiilor art. 1 și art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.

Problematica conformității comunicatelor venite din partea autorităților participante în cadrul procesului penal cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din Convenție a fost analizată și în jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, iar aceste repere au fost greșit aplicate în cauza dedusă judecății, cu toate că fac parte din dreptul unional și trebuiau aplicate cu prioritate. Astfel, citând din practica CEDO, reclamantul arată că instanța de apel a ignorat complet condițiile publicării unor informații legate de anchetele penale în desfășurare. Esența prevederilor art. 6 CEDO nu permite publicarea unor date personale, în fazele incipiente ale urmăririi penale, cu trimiteri la probele administrate, încălcările legii și prejudiciile create.

Instanța de apel a limitat nepermis protecția prezumției de nevinovăție la situațiile unde statul și autoritățile sale acționează cu rea credință ori în mod abuziv. Menținând soluția instanței de fond, judecătorul din apel a fost de acord cu faptul că, în raport de art. 1353 și art. 15 C. civ., dreptul DNA nu a fost exercitat în mod abuziv, cu toate că aceste temeiuri nu au fost niciodată invocate de către DNA. Instanța de apel s-a rezumat la motive pur superficiale, reținând că în fiecare comunicat s-a menționat momentul procesual în care s-a emis, precum și faptul că acest comunicat a fost actualizat în urma pronunțării soluției de achitare, fără să observe conținutul real al comunicatelor de presă, precum și imaginea de vinovăție prezentată în fața publicului pentru mai bine de 4 ani de zile. Față de aceste repere, consideră că în speță a existat o greșită analiză a prezumției de nevinovăție, viciată în afara limitelor art. 53 din Constituție și art. 6 CEDO, hotărârea instanței de apel fiind nelegală.

De asemenea, apreciază că analiza limitelor încălcării dreptului la viață privată au fost greșit apreciate în raport de prevederile art. 8 CEDO și practica unională aferentă, art. 53 din Constituția României, precum și art. 15 și 1353 C. civ.. Ca urmare a desfășurării procesului penal pentru o perioadă de 4 ani și jumătate și a măsurilor dispuse de către instanța de judecată a fost afectată viața reclamantului sub toate aspectele. În jurisprudența Curții europene a drepturilor omului s-a stabilit că viața familială, cea socială și cea profesională fac parte din viața privată, aceasta fiind astfel protejată prin art. 8 din Convenție.

Dată fiind achitarea dispusă în procesul penal, precum și faptul că instanțele penale au pronunțat soluția în raport de aceleași probe administrate cu 4 ani mai devreme în urmărirea penală, reclamantul a considerat că atingerea adusă dreptului său la viață privată nu a fost necesară și nici proporțională. Condiția necesității și cea a proporționalității au fost ignorate de instanța de apel.

Curtea europeană a oferit clarificări suplimentare privind această cerință, afirmând că noțiunea de "necesitate" în sensul art. 8 implică faptul că ingerința trebuie să corespundă unei nevoi sociale imperioase și, în special, că trebuie să rămână proporțională cu scopul legitim urmărit. Pentru a stabili dacă o ingerință a fost "necesară", Curtea ține seama de marja de apreciere lăsată autorităților statului, însă este obligația statului pârât să demonstreze existența unei nevoi sociale imperioase, care a stat la baza ingerinței (Piechowicz împotriva Poloniei, pct. 212).

În acord cu considerentele Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, reiterate ulterior în Decizia nr. 696/2021, apreciază că principiul constituțional al dreptății impune nașterea unui drept la despăgubiri de la momentul achitării. Consideră în continuare că aceste repere sunt aplicabile cu titlu de principiu și în ceea ce îl privește, față de izvorul răspunderii delictuale și responsabilitatea statului de a răspunde pentru deficiența actului de justiție. Curtea Constituțională indică faptul că o soluție de achitare este în măsură să probeze caracterul nedrept al întregului proces penal purtat împotriva celui anchetat.

În ceea ce privește răspunderea DNA, instanța de apel a analizat exclusiv urmărirea unui scop legitim, raportându-se la chestiuni pur formale, fără a fi analizate corect limitele atingerilor aduse dreptului la viață privată și că argumentele indicate nu justifică nici caracterul necesar, nici cel proporțional al măsurii.

Simplul fapt că numărul de probe administrate a fost unul ridicat nu schimbă faptul că aprecierea acestora s-a făcut de o manieră pur discreționară, în ciuda inexistenței unei fapte de natură penală. În plus, indiferent de numărul de mijloacelor de probă utilizate, achitarea s-a dispus pentru că fapta, așa cum a fost descrisă în rechizitoriu, nu a fost niciodată o faptă prevăzută de legea penală.

Instanța de apel dă o valoare deosebită caracterului legal al măsurilor, cu toate că acțiunea formulată nu a vizat contestarea legalității per se a procesului penal. Astfel, practic au fost ignorate reperele impuse de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 696/2021, unde s-a arătat că statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii. Aceeași este situația și în raport de analiza faptei ilicite reproșate statului român. Judecătorul din apel urmează același raționament și arată că toate consecințele negative resimțite sunt inerente unei astfel de acțiuni care era prevăzută de lege și a fost desfășurată în limitele legale și în scopul pentru care a fost instituim.

Consideră că instanța de apel se raportează la criterii generale, fără să aibă în vedere situația particulară ori o analiză efectivă a proporționalității ingerinței în dreptul la viață privată. Argumentul central al instanței de apel ține de interesul public de a cerceta fapte de o gravitate importantă vizând domeniul corupției. Nu se ține cont de autoritatea de lucru judecat cu care s-a hotărât că reclamantul este nevinovat și că este nedrept ca acesta să sufere consecințele situației în care statul a tolerat fabricarea unei acuzații penale, fără ca aceasta să fi fost vreodată susținută la nivel probatoriu.

Câtă vreme instanța de apel recunoaște culpa procesuală în sarcina statului prin pierderea procesului potrivit art. 453 C. proc. civ., este nefiresc ca orice altă consecință a aceleiași anchete penale nedrepte să rămână în sarcina reclamantului. În acest context, consideră că nu se poate reține existența unei proporționalități, iar statul nu poate fi exonerat față de eșecul propriului sistem juridic.

4.2. Prin recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecința respingerii apelului formulat de reclamantul A. și menținerea sentinței civile nr. 305 din 11.03.2022, pronunțată de Tribunalul Mureș.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., pârâta apreciază că în mod greșit au fost interpretate dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și cele ale art. 453 C. proc. civ.

Arată că în procesul penal statul, prin organele de urmărire penală, are obligația de a declanșa acțiunea penală în cazurile prevăzute expres de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor și a pedepsirii acestora, în scopul restaurării ordinii de drept. Scopul statului este restaurarea ordinii de drept și aflarea adevărului și nu condamnarea inculpaților, așa încât nu se poate considera că statul a pierdut când un inculpat a fost achitat.

Efectuarea unor demersuri judiciare care, în final, au dus la achitarea reclamantului constituie o materializare a ordinii de drept în materie penală, deoarece vinovăția unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare.

Arată că dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și cele ale art. 453 C. proc. civ. nu permit interpretarea în sensul că reclamantul poate obține rambursarea cheltuielilor judiciare pretins a fi suportate în soluționarea dosarului penal în discuție de la Statul Român, întrucât nu există temei de drept pentru obligarea acestuia la plata unor astfel de pretenții pecuniare, fără niciun fel de distincții.

Statul, nefiind parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen., un participant care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept, nu se poate reține, în cazul soluției de achitare, că statul ar fi partea pierde procesul, în sensul art. 453 C. proc. civ. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia săvârșirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluția instanței nu ar confirma actul de inculpare.

Consideră că nu poate fi reținută existența unei fapte ilicite în ipoteza în care este vorba de îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege, în limitele prescrise de aceasta, ca în situația întocmirii rechizitoriului și trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

În privința cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial (138.515 RON), cheltuieli judiciare stabilite de instanța penală în cadrul contestațiilor promovate de inculpat (590 RON) și onorariul pentru expertiza efectuată (2000 RON), instanța a reținut că acestea sunt dovedite cu facturile, chitanțele și ordinele de plată aflate la dosar.

Contractele de asistență juridică încheiate cu Societatea Civilă de Avocați "B." nr. x/2016 și y/2016 nu au fost depuse la dosar, neputându-se analiza dacă serviciile de asistență juridică acordate au fost prestate în dosarul penal în care reclamantul din prezenta cauză a avut calitatea de inculpat, astfel că pretențiile sunt netemeinice.

Facturile depuse în dovedirea solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată nu conțin informații care să indice un contract de asistență juridică, astfel că nu se poate aprecia dacă aceste cheltuieli au fost efectuate în interesul soluționării dosarului penal sau în alte cauze.

Chiar dacă ar fi întemeiate aceste cheltuieli, în conformitate cu art. 451 C. proc. civ. instanța poate să reducă cuantumul acestora, având în vedere proporționalitatea acestora cu amplitudinea și complexitatea activității depuse de avocat ori cu activitatea desfășurată de acesta.

În acord cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Apreciază că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în timpul și în legătură cu acel litigiu. De asemenea, acordarea acestora presupune dovedirea sumelor pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată și, chiar în ipoteza dovedirii, cuantumul acestora poate fi cenzurat de instanța de judecată.

În ceea ce privește suma de 590 RON, reprezentând cheltuieli judiciare stabilite de instanța penală în cadrul contestațiilor promovate de inculpat, arată că reclamantul a fost obligat să achite această sumă ca urmare a respingerii contestațiilor împotriva încheierilor prin care instanța a dispus cu privire la măsurile preventive dispuse în dosarul penal. Așadar, în mod greșit a dispus instanța că se impune recuperarea acestei sume de la Statul Român.

Prin întâmpinarea formulată de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor s-a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată de reclamantul A. s-a invocat excepția nulității recursului declarat de Statul Român, pentru neîncadrarea în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. excepția inadmisibilității motivelor noi de recurs, întrucât au fost invocate o serie de apărări indicate pentru prima dată în recurs; pe fond, a solicitat respingerea recursului declarat de Statul Român, ca nefondat.

Dosarul a fost înregistrat la 27 decembrie 2022 pe rolul secției I civile a instanței supreme, ar prin rezoluția de primire a dosarului a fost stabilită o taxă de timbru în cuantum de 200 RON, datorată de reclamant pentru recursul formulat. S-a reținut scutirea de la plata taxei de timbru în ceea ce privește recursul declarat de Statul Român.

În data de 25 ianuarie 2023, reclamantul a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, ordinul de plată regăsindu-se la dosar.

Prin rezoluția din 15 mai 2023 a fost stabilit termen de judecată la 21 septembrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunțare pe excepțiile invocate prin întâmpinare de către reclamantul A. și pe fondul recursurilor declarate.

Cu caracter preliminar, referitor la excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și excepția inadmisibilității invocării de motive noi în recurs Înalta Curte reține că excepțiile susținute de intimatul-reclamant, în apărare, sunt neîntemeiate.

Într-adevăr, una dintre trăsăturile esențiale ale recursului este aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căruia controlul judiciar este limitat, în conformitate cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., numai la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunțate în apel. Așadar, în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai critici de nelegalitate ale hotărârii pronunțate în apel, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate reglementate prin pct. 1-8 ale normei juridice sus evocate.

Examinând cererea de recurs, în privința căreia a fost formulată excepția de nulitate, pe motiv că aspectele invocate nu se încadrează în cazurile de nelegalitate, Înalta Curte constată că dezvoltarea criticilor de recurs pot fi circumscrise, în parte, unor cazuri de casare, dintre cele reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum se va arăta în analizarea criticilor de recurs, care au fost valorificate și în calea de atac a apelului ce a fost exercitată de pârât.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor este nefondat, iar recursul declarat de reclamantul A. este fondat având în vedere considerentele ce urmează să fie expuse:

7.1. Relativ la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor:

Prevalându-se de cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a pretins greșita soluționare a cererii reclamantului A. care viza plata cheltuielilor judiciare pretins suportate în soluționarea dosarului penal (petitul 6 al acțiunii). În esență, s-a susținut aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., fiind pretins faptul că Statul roman nu a avut calitatea de parte în procesul penal, ci doar de participant, potrivit art. 29 C. proc. pen., care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. Cum soluția de achitare nu poate avea semnificația că Statul român are calitatea de "parte care a pierdut procesul", în sensul art. 453 C. proc. civ., apreciază că nu poate fi antrenată în sarcina sa vreo culpă procesuală în acest sens, întrucât în caz contrar s-ar ignora, pe de o parte, specificul cercetării judecătorești care permite administrarea de probe suplimentare în apărare ori valorificarea nulității actelor de procedură iar, pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca, la data întocmirii rechizitoriului și punerii în mișcare a acțiunii penale, să aibă certitudinea unei condamnări penale, lucru care este de nepermis.

Critica recurentului, deși susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate evocat, este neîntemeiată.

În speță, reclamantul a solicitat, printre altele, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat anterior sesizării instanței civile, prin pronunțarea unei soluții de achitare a reclamantului, în temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.pr.penală, prin sentința penală 25/25.03.2019 pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul penal x/2016, fiind reținut faptul că fapta imputată nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 297 C. pen. raportat la art. 13 indice 2 din Legea 78/2000.

Soluția de achitare a reclamantului, dispusă de prima instanță, a fost menținută prin decizia penală 235/6.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Mureș, ca urmare a respingerii apelul formulat de DNA Serviciul Teritorial Tg Mureș.

Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare, fiind întemeiată pe prevederile art. 276 alin. final din C. proc. pen. și art. 453 din C. proc. civ.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte.

În ceea ce privește obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5) din C. proc. pen., alin. (6) al art. 276 din C. proc. pen. prevede că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile.

În ceea ce privește sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în speța de față, dosarul penal, finalizat prin adoptarea soluției de achitare a reclamantului, nu a fost declanșat prin plângerea penală a persoanei vătămate și aceasta nu a solicitat repararea prejudiciului în cauză, ceea ce denotă că devin incidente dispozițiile alin. (6) al art. 276 C.pr.penală, ca urmare a achitării reclamantului, de vreme ce ancheta penală a fost inițiată la sesizarea din oficiu a organelor penale, iar C. a arătat expres în procesul penal că nu dorește să se constituie ca parte civilă, întrucât nu poate justifica un prejudiciu.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndrituiți să declanșeze activitatea judiciară (procesul penal fiind declanșat nu în urma unor plângeri prealabile, ci în urma învestirii instanței penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente, așa cum corect a reținut instanța de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen.. De altfel, recunoașterea posibilității recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situația premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În ceea ce privește determinarea legii civile aplicabile, instanța de recurs constată că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală și principiul despăgubirii celui ce câștigă procesul.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) din C. proc. civ.: "Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare".

În același sens, trebuie avut în vedere că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 din C. proc. civ., este culpa procesuală a părții, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluționat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine celui care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.

Așa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului. Din acestă perspectivă, este lipsit de relevanță dacă partea care a căzut în pretenții își exercită doar atribuțiile conferite prin lege sau alte aspecte decurgând din calitatea sa de instituție publică.

Se impune, așadar, a se concluziona că, în mod corect, prin decizia civilă recurată s-a reținut incidența prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., normă a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate și care reprezintă, de fapt, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, așadar un caz particular de răspundere civilă, care în această situație este guvernată de o serie de dispoziții derogatorii de la dreptul comun în materie.

Într-adevăr, potrivit susținerilor din cererea de recurs, Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen.

Sub acest aspect, se impune a fi însă observat că, așa cum rezultă din coroborarea art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) și (2) și art. 309 alin. (1) din C. proc. pen., statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracțiunii, iar exercitarea acestui drept prin acțiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Chiar dacă activitatea jurisdicțională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcționarea normală a acestei activități poate produce și efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul ulterior achitat, în conformitate cu dreptul recunoscut acestuia prin art. 10 din C. proc. pen., această parte neputând fi prezumată de plano că săvârșește un abuz procesual manifestându-se în acest sens), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final din C. proc. pen., sub incidența legii civile.

Or, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

În alți termeni, împrejurarea că art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O atare interpretare a art. 276 alin. final din C. proc. civ. ar fi, de altfel, contrară și principiului echității - principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii față de lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză nu se află în culpă procesuală.

În consecință, pentru antrenarea răspunderii civile în acest domeniu specific, în analiza culpei procesuale instanța de apel a examinat corect acele elemente care, în materie civilă, se înscriu, potrivit art. 453 din C. proc. civ., în sfera noțiunii de "parte căzută în pretenții", ce implică îndeplinirea condiției pierderii unui proces, a dovedirii unui prejudiciu constând în cheltuielile de judecată necesare desfășurării procesului și a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Nici susținerile vizând dovada cheltuielilor de judecată și caracterul disproporționat al onorariului de avocat avansat în procesul penal nu pot fi validate, în contextul în care aceste chestiuni litigioase nu se transpun în critici de nelegalitate ci vizează reexaminarea probatoriului administrat, cuantificarea daunelor decurgând, în speță, din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate (facturi, chitanțe și ordine de plată), a existenței și întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei care țin de situația de fapt conturată de probele administrate.

Mai mult chiar, argumentele care tind la examinarea caracterului proporțional al cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocațial, în raport de complexitatea cauzei și munca efectivă depusă în dosar imp