ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1305/2025

Ședința publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 21.04.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la repararea pagubei produse prin privarea nedreaptă de libertate, prin raportare la cele 196 zile de arest preventiv și 263 zile de arest la domiciliu, executate pe nedrept, și anume suma de 30.000 RON cu titlu de daune materiale și suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale în temeiul dispozițiilor art. 539 - 541 C. proc. pen., art. 9 alin. (5) C. proc. pen., art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În temeiul dispozițiilor art. 252 C. civ. raportat la art. 1349 C. civ., art. 1357 și art. 1381 C. civ., cu referire la dispozițiile art. 22 alin. (1), art. 25 și art. 26 alin. (2) din Constituția României coroborat cu art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la CEDO a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului de 20.000 RON cu titlu de daune materiale și 1.000.000 RON cu titlu de daune morale produs prin măsura preventivă restrictivă de drepturi a controlului judiciar, măsură nedreaptă și nejustificată, prin raportare la cele 206 zile în care s-a aflat sub puterea acestei măsuri, prin raportare la afectarea drepturilor la liberă circulație și autodispoziție.

În temeiul dispozițiilor art. 252 C. civ. raportat la art. 1349, art. 1357 și art. 1381 C. civ., cu referire la dispozițiile art. 21 alin. (1), art. 26 alin. (1) din Constituția României și art. 8 din CEDO, a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale produs prin afectarea drepturilor la propria imagine.

În temeiul dispozițiilor art. 252 C. civ. raportat la art. 1349, art. 1357 și art. 1381 C. civ., cu referire la dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României coroborate cu art. 6 din CEDo a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale produs prin judecarea cauzei într-un termen nerezonabil.

În temeiul dispozițiilor art. 540 alin. (4) C. proc. pen., a solicitat obligarea pârâtului la recunoașterea duratei privării de libertate ca vechime în muncă.

În temeiul dispozițiilor art. 539-540 C. proc. pen. raportat la art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtului la achitarea cheltuielilor procedurale și de judecată realizate în procesul penal.

În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtului la achitarea cheltuielilor de judecată și de procedură aferente soluționării prezentei cauze.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 1328/11.12.2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate. A admis în parte acțiunea. A obligat pârâtul la plata, către reclamant, a următoarelor sume: 100.000 RON cu titlul de daune morale pentru repararea pagubei rezultată din arestarea injustă; 25.000 RON pentru repararea pagubei rezultată din aplicarea măsurii controlului judiciar și 5000 RON pentru repararea pagubei rezultată din afectarea dreptului la propria imagine. A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. A obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 4950 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 998/A/16.10.2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelul reclamantului și al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1328/11.12.2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A admis apelul formulat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința apelată în ceea privește capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru afectarea dreptului la propria imagine, capăt de cerere pe care l-a respins, ca neîntemeiat. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 998/A/16.10.2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

A arătat recurentul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, nu a realizat un control judiciar prin raportare la temeiurile de drept invocate, limitându-se la art. 73 C. civ., iar pe de altă parte, a exclus posibilitatea recunoașterii dreptului la reparație întemeiat pe dispozițiile C. civ. și Convenției Europene a Drepturilor Omului, apreciind că încălcarea acestor drepturi sunt supuse reparației în temeiul dispozițiilor speciale din C. proc. pen., neputând fi fundamentată o dublă obligație de despăgubire.

Referitor la prima ipoteză, recurentul arată că nu au fost invocate niciodată dispozițiile art. 73 C. civ. ca temei juridic al acestui capăt de cerere și astfel, considerentele deciziei recurate apar, pe de o parte, ca fiind străine de natura pricinii, iar pe de altă parte, instanța de apel a făcut abstracție de temeiurile de drept invocate, făcând o greșită aplicare a normelor de drept material.

Dreptul la viața privată reprezintă un drept fundamental garantat atât de Constituția României, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constituția României reglementează în articolul 22 dreptul la viață și la integritate fizică și psihică. În aceste condiții, prin lezarea dreptului la imagine prin defăimări și atingeri aduse reputației, se poate considera inclusiv că, prin atingere adusă demnității și onoarei, imaginii publice și reputației, se atinge prin ricoșeu și integritatea psihică a persoanei. Orice persoană care încalcă alteia dreptul la imagine prin denigrări publice ori îi creionează o publicitate negativă falsă fără just temei sau îi pătează reputația fără just temei prin acuze false, este obligată conform legii să îi plătească daune de imagine.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală.

Garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, poate aparține vieții private.

O persoană care este angrenată într-un proces penal, într-o procedură judiciară, are dreptul să-i fie respectată demnitatea și are dreptul la imagine.

Recurentul-reclamant a fost achitat după mai bine de 6 ani în condițiile art. 16 lit. c) din C. proc. pen. pentru că nu au existat probe că a săvârșit infracțiunile de care a fost acuzat. Pe perioada cercetărilor penale recurentul-reclamant nu s-a sustras în niciun fel și nu a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, beneficiind de apărare asigurată de avocați aleși, aspecte din care rezultă că a avut o conduită corespunzătoare situației sale. Recurentul-reclamant a suportat rigorile unei anchete penale, fiind evident că în toată această perioadă, cât a durat procesul penal, imaginea sa a fost deteriorată, cunoscuții săi fiind influențați negativ de faptul cercetării și existenței dosarului penal, în ceea ce privește emiterea unor judecăți de valoare cu privire la acesta.

Prin demersul judiciar, recurentul-reclamant a avut în vedere încălcarea dreptului la viața privată în toate componentele sale. Or, instanța de apel în analiza strictă a dispozițiilor art. 73 C. civ. s-a limitat doar la înțelesul stricto sensu regăsit în dreptul intern, făcând abstracție că atât Constituția, cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului oferă o protecție mai mare a dreptului la viața privată. Din această perspectivă, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestor norme de drept material din dreptul intern, eludând garanțiile constituționale și convenționale și încălcând în acest mod dreptul reclamantului de a-i fi reparat prejudiciul cauzat. În contextul dat, se constată că instanța de apel face o verificare a încălcării dreptului la imagine din perspectiva publicării unor imagini fără consimțământul persoanei în cauză, iar nu prin raportare la angrenarea acesteia în mod nejustificat într-un proces penal. Mai departe, deși aparent se face o analiză a lezării drepturilor privind demnitatea, onorarea și reputația recurentului, în realitate, instanța de apel se raportează la prejudiciile cauzate de măsurile preventive, iar nu la însăși existența procedurii judiciare în care acesta a fost angrenat.

Referitor la cea de-a doua ipoteză, recurentul arată că legea procesuală penală nu îndeplinește atributele de lege specială în raport de dispozițiile C. civ., întrucât C. proc. pen. nu reglementează și dreptul de a obține despăgubiri pentru încălcarea dreptului la viața privată. Astfel, acest capăt de cerere are un obiect diferit față de cele întemeiate pe dispozițiile art. 538-539 din C. proc. pen., art. 96 din Legea nr. 303/2004 sau art. 52 din Constituția României.

În cauza pendinte, nu este vorba despre o eroare judiciară, ci despre dreptul recurentului-reclamant de a-i fi reparat prejudiciul, în integralitate, ca urmare a încălcării unor drepturi fundamentale, consacrate ca atare, atât de Constituția României, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. Astfel, nu sunt incidente nici dispozițiile speciale din C. proc. pen., după cum nu sunt incidente nici dispozițiile speciale ale Legii nr. 303/2004 - întrucât nu s-a invocat răspunderea personală a magistraților. Cu toate acestea, răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor poate fi antrenată pentru încălcarea dreptului la viața privată, ca urmare a angrenării acestuia într-o procedură judiciară în materie penală finalizată printr-o soluție de achitare, în paralel cu repararea prejudiciului cauzat ca urmare a existenței unor măsuri preventive. Pe cale de consecință, în cauză nu se poate pune problema unei duble obligații de despăgubire, întrucât drepturile reclamate de recurent ca fiind încălcate sunt diferite și își au izvorul în fapte ilicite diferite.

În concret, prejudiciul cauzat prin existența măsurilor preventive nu poate fi confundat cu prejudiciul cauzat de însăși existența procesului penal, de angrenarea recurentului într-o procedură judiciară, care s-a dovedit a fi inaptă a răsturna prezumția de nevinovăție, iar repararea prejudiciului cauzat de existența măsurilor preventive, nu poate exclude repararea prejudiciului cauzat de încălcarea dreptului la viața privată, ce are legătură cu stigmatul de acuzat, de persoană față de care s-a declanșat și a continuat procesul penal, chiar și în lipsa unor măsuri preventive. Chiar și în ipoteza în care expunerea argumentelor în susținerea acestui capăt de cerere poate fi îmbunătățită, nu se poate considera că faptele reclamate ca fiind ilicite sunt aceleași ori că prejudiciile reclamate sunt identice. Așadar, instanța de apel face o greșită aplicare a normelor de drept material considerând, în mod nepermis, că ar exista o dublă formă de reparație și prin urmare o dublă obligație la despăgubire.

Statul este obligat la repararea oricărui prejudiciu, precum și a tuturor prejudiciilor cauzate. Repararea prejudiciului ca urmare a încălcării unui drept nu exclude repararea prejudiciilor cauzate de încălcarea altor drepturi.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1349 alin. (1) rap. la art. 1357 alin. (1) C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.

În cauză, fapta ilicită constă în ansamblul acțiunilor statului realizate prin intermediul organelor judiciare care au condus la încălcarea dreptului la viața privată în componenta dreptului la imagine, onoare, demnitate și reputație. Aceasta rezultă din modalitatea defectuoasă de instrumentare a cauzei în condițiile în care, fapta pentru care reclamantul a fost trimis în judecată în dosarul penal nu a fost săvârșită de acesta, astfel cum s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia curții de apel prin care s-a dispus achitarea, la mai mult de 6 ani după sesizarea organului judiciar.

Deși, s-ar putea susține că nu orice exercitare a acțiunii statului de tragere la răspundere penală a persoanelor despre care se presupune că ar fi comis infracțiuni este susceptibilă de a încălca dreptul la viața privată, totuși, cu referire la situația concretă a reclamantului, lipsa de judiciozitate a autorităților și instrumentarea cauzei într-un mod superficial au condus la încălcarea drepturilor acestuia garantate atât de legislația națională, cât și de cea europeană.

În mentalul colectiv, statutul de inculpat dă naștere unor atitudini de excludere, de marginalizare, de stigmatizare, pe lângă inerentele sentimente de frustrare, nemulțumire și stres. Onoarea recurentului a fost încălcată în mod ireversibil, în primul rând în fața familiei, a colegilor, a prietenilor, a cunoscuților, a vecinilor. Acțiunile statului realizate prin intermediul organelor judiciare și care au condus la încălcarea dreptului la viața privată în componenta dreptului la imagine, onoare, demnitate și bună reputație, sunt: angrenarea recurentului într-o procedură judiciară, aducându-i-se acuzații care nu s-au concretizat; prezentarea recurentului către publicul larg ca fiind un evazionist, spălător de bani sau chiar ca suspect, inculpat, arestat, încarcerat etc; s-a permis expunerea publică a apelantului în ipostaze vădit umilitoare (în timp ce era transportat încătușat, din duba poliției, încolonat și legat de alți inculpați); în ciuda defilării publice a acestuia, nu a fost comunicat vreodată faptul că ancheta se află încă într-un stadiu incipient și că beneficiază de prezumția de nevinovăție; comunicarea actelor de procedură la diverse adrese (inclusiv a socrilor), deși se știa adresa corectă; aducerea în spațiul public a situației reclamantului, existând materiale de presă la vremea respectivă, care au fost de natură a-i afecta dreptul la imagine; după statuarea nevinovăției apelantului, autoritățile statale nu au luat nicio măsură reparatorie, după cum nici nu au manifestat vreo minimă empatie față de răul cauzat.

Prejudiciul astfel produs, în urma săvârșirii faptei ilicite, este concretizat în suferința psihică și umilirea provocate de statutul de acuzat, stigmatizarea, știrbirea bunei reputației/imagini publice, crearea unei angoase, care au condus la provocarea unor tulburări emoționale și Ia lipsa de încredere în autoritățile statului.

Ingerințele în viața privată a reclamantului, care au provocat ruperea echilibrului care trebuie să existe între respectarea valorilor sociale apărate pe calea normelor penale și mijloacele concrete utilizate în desfășurarea anchetei penale, impun repararea prejudiciului suferit de acesta.

Un alt element pe care instanța trebuie să îl aibă în vedere, la evaluarea prejudiciului pretins, este reprezentat de dimensiunea pe care cercetarea penală a căpătat-o în cercul de cunoscuți, știut fiind că oprobriul public determină o intensificare a traumelor psihice pe care le poate avea un eveniment cu conotații negative. În acest context, trebuie avut în vedere atitudinea ostilă a colegilor și a cunoscuților, care l-au supus pe recurent unor conduite denigratoare și discriminatorii, având ca temei calitatea sa de inculpat într-un dosar penal și care i-au cauzat astfel suferințe sufletești.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., text legal potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul a învederat, în esență, că instanța de apel nu a realizat controlul judiciar prin raportare la temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, limitându-se la dispozițiile art. 73 din C. civ., a ignorat faptul că legea fundamentală și Convenția Europeană a Drepturilor Omului oferă o protecție mai largă dreptului la viață privată și a verificat încălcarea dreptului la viață privată doar din perspectiva publicării unor imagini fără consimțământul persoanei în cauză, iar nu prin raportare la angrenarea recurentului în mod nejustificat într-un proces penal.

A mai arătat recurentul că instanța de apel a exclus posibilitatea recunoașterii dreptului la reparație întemeiat pe dispozițiile C. civ. și Convenției Europene a Drepturilor Omului, apreciind că încălcarea acestor drepturi este supusă reparației în temeiul dispozițiilor speciale din C. proc. pen., neputând fi fundamentată o dublă obligație de despăgubire.

Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 1328/11.12.2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă, admițând în parte acțiunea reclamantului a acordat acestuia, printre altele, suma de 5000 RON pentru repararea pagubei rezultată din afectarea dreptului la propria imagine.

Prin decizia civilă nr. 998/A/16.10.2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelul reclamantului și al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1328/11.12.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A admis apelul formulat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința apelată în ceea privește capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru afectarea dreptului la propria imagine, capăt de cerere pe care l-a respins, ca neîntemeiat. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În acest context, Înalta Curte constată că, într-adevăr, temeiul de drept invocat de către recurentul-reclamant cu privire la repararea prejudiciului produs prin afectarea dreptului la propria imagine, astfel cum a fost indicat prin cererea de chemare în judecată, este justificat de dispozițiile art. 252 din C. civ. raportat la art. 1349, art. 1357 și art. 1381 din C. civ., cu referire la dispozițiile art. 21 alin. (1), art. 26 alin. (1) din Constituția României și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Însă motivarea sa instanța de apel cu privire la prejudiciul aferent dreptului la imagine al recurentului-reclamant, nu s-a raportat strict doar la temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, ci au fost analizate și criticile relevante sub acest aspect din apelul exercitat de către Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin apelul acestei părți s-a învederat că daunele pentru afectarea dreptului la imagine nu pot fi acordate decât în cadrul daunelor morale pentru detenția nedreaptă, iar nu distinct și suplimentar de acestea. De asemenea, s-a mai susținut că printr-o motivare identică privind afectarea dreptului la imagine s-au solicitat și despăgubiri pentru arestarea nelegală, situație față de care reclamantul a beneficiat de o dublă despăgubire.

Potrivit art. 477 din C. proc. civ., "(1) Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. (2) Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil."

În aplicarea textului legal menționat, instanța de apel s-a pronunțat asupra posibilității acordării de despăgubiri pentru încălcarea dreptului la imagine al reclamantului atât prin prisma criticilor formulate în calea de atac devolutivă de către Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cât și prin raportare la parte din temeiurile de drept invocate, prin cererea introductivă de instanță.

Astfel, răspunzând criticilor deduse judecății prin apelul formulat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București, pe care l-a admis, instanța de apel a apreciat că, deși solicitarea privind acordarea de daune morale pentru lezarea dreptului la propria imagine este admisibilă în temeiul răspunderii civile delictuale (pe care recurentul a invocat-o ca temei de drept prin cererea de chemare în judecată cu privire la acest capăt de cerere), este neîntemeiată, raportat la probatoriile administrate în cauză.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului în sensul că prin hotărârea recurată a fost exclusă posibilitatea recunoașterii dreptului la reparație întemeiat pe dispozițiile C. civ. și Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale (indicată de recurent ca fiind incidentă) și a constatat că, în cauză, nu s-a probat lezarea pretinsă de recurent.

Potrivit art. 1349 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: existenta unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În ceea ce privește fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită în doctrină și jurisprudență ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Pe planul teoriei generale a dreptului noțiunea de faptă ilicită cuprinde orice abatere de la normele legale care se răsfrânge direct si nemijlocit asupra unui anume drept subiectiv, prejudiciindu-1.

Procedând la analiza acestei prime condiții pe care o presupune angajarea răspunderii civile delictuale, instanța de apel a apreciat corect că fapta ilicită imputată constă în instrumentarea defectuoasă a cauzei și dispunerea măsurilor preventive (în condițiile în care faptele pentru care recurentul a fost cercetat nu au fost comise de el), iar nu publicarea unor imagini fără consimțământ, a căror realizare nu s-a probat.

În acest sens, în mod corect instanța de apel a reținut că "ceea ce s-a invocat în prezenta cauză ca faptă ilicită nu constă în publicarea unor imagini fără consimțământ, ci instrumentarea defectuoasă a cauzei penale prin aducerea unor acuzații nedrepte" și că "în cauză nu s-a dovedit vreo faptă ilicită prin care să se fi lezat dreptul reclamantului la propria imagine."

În ce privește afectarea dreptului la onoare și reputație, instanța de apel a reținut, de asemenea, în mod corect, că "prejudiciul invocat în susținerea acestui capăt de cerere trebuie să fie diferit de cel pentru care se acordă despăgubiri, în temeiul art. 539 C. proc. pen., respectiv pentru privarea nedreaptă de libertate", întrucât privarea nedreaptă de libertate presupune o anumită suferință psihică, umilire, lezare a demnității, care este supusă reparației în temeiul dispozițiilor speciale din C. proc. pen. și care nu poate fundamenta o dublă obligație de despăgubire.

Concluzionând, instanța de apel a stabilit că "din materialul probator administrat nu s-a dovedit că demnitatea și reputația apelantului reclamant a avut de suferit ca urmare a instrumentării dosarului penal, respectiv că a fost stigmatizat sau marginalizat de cunoscuți, prieteni."

Prin urmare, aprecierea asupra posibilității de acordare a daunelor morale pentru afectarea dreptului la imagine nu s-a realizat printr-o eventuală înlăturare a unor dispoziții legale incidente ori prin încălcarea unor texte legale aplicabile, cum eronat susține recurentul, ci prin evaluarea concretă a probatoriilor administrate, pe care instanța de apel nu le-a găsit apte să fundamenteze afirmațiile acestuia.

Contrar susținerilor recurentului, potrivit cărora instanța de apel nu s-a raportat la temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 1349, art. 1357 și art. 1381 din C. civ. analizate de către instanța de apel în soluționarea cauzei sunt chiar cele care au fundamentat demersul judiciar al recurentului-reclamant, iar dispozițiile art. 21 alin. (1), art. 26 alin. (1) din Constituția României și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (despre care recurentul pretinde că au fost ignorate) au fost invocate prin raportare la normele care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar nu în mod independent, reprezentând un temei juridic subsidiar.

Împrejurarea că instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 73 din C. civ. și nu la dispozițiile art. 252 din C. civ. indicate de către recurentul-reclamant nu este de natură să atragă incidența motivului de nelegalitate invocat, întrucât textul legal invocat de către recurent cuprinde o reglementare generală privind ocrotirea persnalității umane, în timp ce art. 73 din C. civ. conține o reglementare concretă privind dreptul la propria imagine.

Astfel, potrivit art. 252 din C. civ., "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică."

Dispozițiile art. 73 din C. civ. rețin că "(1) Orice persoană are dreptul la imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile."

Câtă vreme instanța de apel a analizat atât dreptul la imagine, cât și dreptul la onoare și demnitate, reținând că în cauză nu s-a probat, de către recurent, nicio atingere adusă acestor drepturi, faptul că nu a făcut trimitere în considerente la dispozițiile art. 252 din C. civ. ori la dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (care reglementează dreptul la viața privată și de familie) nu are nicio relevanță din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Împrejurarea că recurentul este nemulțumit de modalitatea în care s-a finalizat solicitarea de daune morale pentru pretinsa vătămare a dreptului la imagine, nu atrage, în mod automat, nelegalitatea reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., câtă vreme instanța de apel a expus raționamentul logico-juridic ce a condus la atare soluție.

În ce privește dreptul la onoare și reputație, prin considerente similare ca logică juridică, instanța de apel a apreciat, pe de o parte, că prejudiciul invocat din această perspectivă trebuie să fie diferit de cel pentru care se acordă despăgubiri în temeiul art. 539 C. proc. pen. (pentru evitarea unei duble despăgubiri), dar și că din materialul probator administrat nu s-a dovedit că demnitatea și reputația apelantului reclamant a avut de suferit ca urmare a instrumentării dosarului penal, respectiv că a fost stigmatizat sau marginalizat de cunoscuți, prieteni.

Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că prejudiciul reclamat de recurent a constat în suferința psihică și umilirea, stigmatizarea, știrbirea bunei reputații/imaginii publice, ca urmare a instrumentării defectuoase a cauzei, dar a apreciat că o astfel de pretinsă încălcare este nedovedită, fiind necesar să se probeze o afectarea a demnității, onoarei și reputației de o anumită gravitate care excedează simpla existență a unui dosar penal. Orice procedură penală presupune anumite consecințe pentru viața privată a unei persoane care a săvârșit o infracțiune. Acestea sunt compatibile cu art. 8 din Convenție în măsura în care nu depășesc consecințele normale și inevitabile ale unei astfel de situații [Jankauskas împotriva Lituaniei (nr. 2), pct. 76].

De asemenea, orice măsură privativă de libertate afectează per se dreptul la onoare și demnitate, fiind inerentă această consecință, motiv pentru, în mod corect, a reținut instanța de apel că, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate pentru privarea de libertate injustă s-au avut în vedere și efectele negative asupra demnității și onoarei recurentei.

Atâta timp cât nu s-a probat în litigiul pendinte că aceste consecințe asupra demnității și onoarei recurentului sunt de o intensitate mai mare care depășește efectele negative ale privării de libertate, în mod corect, a statuat instanța de apel că nu se impune acordarea unei compensații distincte pentru afectarea dreptului la demnitate și onoare.

Având în vedere cele arătate, rezultă că, indiferent de alte considerente teoretice ale instanței de apel pe care recurentul le-a supus cenzurii din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., finalmente, rațiunea pentru care instanța de apel a înlăturat solicitarea recurentului-reclamant de acordare a daunelor morale pentru lezarea dreptului la imagine urmare a instrumentării defectuoase a cauzei penale, a fost aceea că prejudiciul suplimentar pretins nu a fost dovedit.

În aceste condiții și pentru argumentele prezentate, Înalta Curte apreciază că în cauză nu se justifică motivul de nelegalitate privind interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 998/A din 16 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 998/A din 16 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.